Librăria McDonalds, unde primești cartofi prăjiți drept semn de carte

Astăzi, Fix X a modelat electronii în forma acestui mesaj, pe care îl voi masacra eu cu comentariile:

Unii si daca mor de 10 ori tot nu pot scoate o imagine care sa insemne ceva. Cazuri ca si cel al lui Gigel sunt cu sutele printre forumisti si parca iau toti unul de la celalalt, prin cablul de internet, virusul ignorantei care ii impiedica sa intre intr-o librarie si sa caute un album fotografic bun atunci cand ajung prin capitalele europene. Ei prefera odata aterizati acolo sa isi dea banii pe bere la terasa, pe la McDo – ca e mai bun ‘ca la noi’ sau pe posete pentru mireasa si majoritatea timpului si-l petrec uitandu-se prin vizorul aparatului si apasand bezmetici ca un epileptic in plina convulsie pe declansator. Iesea mai castigat daca intra in oficiile de turism si isi umplea ghiozdanul cu brosuri moca si apoi, reintors in tara, sa se chioreasca la imaginile din brosuri prin vizorul aparatului sau sa le scaneze si sa spuna ca sunt ale lui. Rezultatele i-ar fi fost mai folositoare si lui si omenirii fiindca in timpul castigat ar fi vazut macar pe unde umbla si nu si-ar fi ars retina cu histograma iar mireasa lui nu s-ar fi simtit atat de ignorata cum se vede in pozele alea venetiene – care sunt mai putin ‘neturistice’ decat cele pe care le face soacra-mea in concedii. Ea macar a avut bunul simt si curiozitatea sa citeasca pe autocar manualul aparatului compact pe care i l-am imprumutat.

Este mass–media care clădește pe fundațiile sistemului educațional, care, la rîndul său, se întărește. Credeam cumva că e vorba de un sistem care se năruie, dar se pare că forțele acelea ale cererii și ofertei funcționează. Nu pe piață unde jocul este trucat, ci în învățămînt. Inițial s–a pornit de la ideea umanistă a educării maselor, dar, între timp, sistemul a fost reconfigurat. Astăzi, din cauza confuziei semantice, dar și prin suprapunerea scopului inițial, se ajunge la concluzia că Educația este în faliment și mîine–poimîine va dispare într–un nor de particule infime agitate într–o bezmetică mișcare brauniană. Eronat. Dacă ipoteza e formulată greșit nici nu avea cum să fie altfel. Sistemul educațional este mai viguros acum decît a fost la moartea lui Al I Cuza. El este o afacere care merge foarte bine în schimbul unei mici contribuții din bugetul de stat. Scopul sînt diplomele, certificatele, patalamalele. Ca orice sistem inițiatic asta presupune să ai pe cineva tare alături de tine sau să ți–o iei în mînă, fund și peste cap proporțional cu valoarea percepută a hîrtiei. Iar curentul a devenit cu mult mai puternic astăzi cînd din 4 ani de școală primară, eventual cîțiva la un seminar pe lîngă o mănăstire, este nevoie de un minim de 12 plus 3. Asta presupunînd că opincă venit fără gradiniță bilingvă pregătitoare de viitori olimpici are aceleași șanse în clasa întîia ca toți ceilalți. Asta presupunînd că cei 12 plus 3 te vor mulțumi cu postul promis de mare viitor la casa de la McDrive, în condițiile în care majoritatea șefilor au intrat în companie direct șefi. Dacă vrei mai mult mai trebuie niște ani buni. Ceea ce ar fi făcut reconversia profesională imposibilă. Așa că, statul, în mărinimia sa, oferă tuturor amărîților care au finalizat cu succes cei 12 sau 13 ani să poată să își încerce norocul încă o dată pentru ultimii ani. Cu alte cuvinte, la 30 de ani să poți să o mai iei de la început.

Cum vine cu afacerea Educațională? Pentru impresia de gratuitate statul se oferă să participe la plata unei părți din salariul educatorilor. De restul se ocupă părțile interesate, punîndu–se astfel bazele pentru generarea unui sistem concurențial paralel, în care pomul lăudat poate să ceară bilete la intrare la preț mai mare și de la mai mulți decît un pom mediocru. În plus, se pun bazele manualelor introductive. Oare în cîte domenii există manuale de nivel avansat în limba română. Oare acele manuale avansate sînt originale sau sînt doar traduceri neinspirate făcute de o gloată necoordonată din niște scrieri neadaptate situației din România? Cîte din cele rămase sînt ceva mai mult decît niște tabele de situații și numere, prezentate într–un mod considerabil mai neinspirat și neatrăgător decît succintul manual al unui telefon mobil?

În speță, căutatul unui album la care să te uiți ca boul că nu prea are cine să–ți decodeze imaginile produce tristețe. Pot să îmi iau o bicicletă. Ca și albumul, bicicleta se poate vinde ca furată la jumătate din prețul de pe chitanță. Altfel se cheamă caritate. Dar bicicleta poate să îți aducă un ritm cardiac îmbunătățit, niște plămîni mai aproape de ce au fost înainte să te apuci de fumat, posibilitatea de a ajunge într–un loc precis mai repede decît pe jos și fără să plătești bilet să te caute unii de mobil prin buzunare. Dacă albumul de artă îți poate îmbunătăți cantitativ viața sexuală, bicicleta poate să ți–o îmbunătățească și calitativ. Ba chiar poți să te bagi de curier și să–ți cumperi o umbrelă, pe cînd albumul nu–ți poate ține de ploaie mai mult de cîteva ori că prinde miros. Pînă și în caz de dezastru răspunsul social este diferit. Dacă pierzi albumul o să te rîdă și curcile care papă semințe în față la gura de metrou. Dacă pierzi bicicleta apuci să faci o scriere de blog, să pui bilete pe copaci cu capsatorul, chiar să faci un filmuleț pe Youtube prin care deplîngi starea execrabilă a națiunii. Oamenii te vor compătimi pe bună dreptate, pentru că ei au burta plină, nu ca cei din Hoții de biciclete (profund tradus Holțul de biciclete de către americani). Iar aparatul foto este un fel de bicicletă pe care nu trebuie să o lași pe stradă să ți–o ia orice nenorocit și poți să o cari prin interior, mai puțin cîteva ambasade și unități militare. Caz în care ți se pune de–o parte cu etichetă.

În rest, asta e problema cu metropolele. Poți să te duci la bordel, poți să te duci la masaj oriental, poți să te uiți pe gratis în librării. Poate ai remarcat că, de mici, copiii occidentalilor se pun pe jos și citesc ceva, fie și benzi desenate. În România, asta e cîh. Cartea se ia, se duce discret, cu un aer de am găsit–o pe jos și vreau să o returnez proprietarului, la casă, se ascunde în valiză și se digeră acasă. A nu se confunda cu producțiile de bon ton care se răsfoiesc exhibitionist în locuri publice pentru a da clasă maturătorilor inculți. Veneția nu face excepție. Este un oraș scump în sensul că masa la 4 stele costă cît una de 5 stele în altă parte și are gust de 3 stele. Dacă nu ți–ai adus conserva de sardine de acasă, felia de parizer este în carfurul de cartier la fel de scumpă ca la Roma, Florența, Brescia, sau alte orașe cu tradiție fotbalistică. Ceea ce nu anulează prezența unor librării bine echipate, așa cum cred românii în 2011 că era librăria Mihai Eminescu în 1984. Unele merg atît de departe încît să ofere și locuri în care să stai, cum ar fi scaune, lavițe, chiar fotolii și mici canapele. E drept, cine seamănă se adună, și gestul de a lipi ciunga subt masă nu este la fel de apreciat ca la McDo de lîngă Piața Stelii din Paris: singurul loc unde se halește fără rezervare și pe bani puțini prin părțile alea. Bineînțeles, nimic nu e pe gratis, jegul e impresionant și puțin probabil să găsești pe cineva care să te învețe franceză.

Am citit si ce a scris la articolul lui cu Venetia, dar i-am citit si comentariile de la el (articol). Ultima interventie, a unui francez, m-a facut sa plescai, dar si raspunsul a fost pe masura asteptarilor, aratand ceea ce vrea de fapt Gigel, desi el este pregatit si gata oricand sa presteze moca.

Hmm. Plescăi. Cămașă cu motive tradiționale ai?

Gigel e debusolat si fuge legat la ochi prin padure sperand ca va iesi in luminis, cam ca in Intacto – si la final – va lua marele premiu: celebritatea cu tot ce vine dupa ea.

Ferească sfîntu! să îi iasă în cale celebritatea. Știu cîțiva care au pățit–o pe neașteptate și i–a lăsat cu sechele. Asta este ceva pentru care te pregătești, eventual ai și niște sfătuitori. Din punctul ăsta de vedere Cosmin Bumbuț e admirabil: a vrut–o și știe să o țină.

Gigel, daca citesti aici crede-ma pe cuvant ca dintre toti prietenii nimeni nu iti vrea mai mult binele artistic decat astia care te impung pe la colturi. E pacat sa ocupi spatiu, fie el si virtual, cu niste imagini care sunt mai lipsite de mesaj decat poza ta de buletin. Nu mai pune botul la like-uri de facebook sau la gudureli in care ti se lauda si bogatia parului sau albul imaculat al camasii pe langa ‘talentul’ fotografic.

Saracia materiala nu are nimic de-a face cu saracia sufletului. Daca de prima, ca sa scapi, ai nevoie si de noroc, de a doua poti si fara bafta sa te lepezi.

_

http://www.adevarul.ro/bbtcontent/clipping/ADVIMA20110401_0025/4.jpg asta e ? Imaginea asta spune mai multe despre Ghioca decat intreg portofoliul lui. O fi facut-o Gigel cand a facut voluntariat la Adevarul. Felicitari Gigel!

Asta e seria pe care o căutam! Dar cu un fotograf în locul militarului. Așa–i că arată viril un Canon? Complimentează coama?

_

De Ghioca, Bumbut sau Galmeanu etc nu am ce sa zic decat ca au mare putere de convingere. Stiu sa convinga pe editorii sau cine ii angajeaza pe-acolo, ca sunt solutia optima. Spre deosebire de Gigel al nostru care inca nu a invatat arta sarutului umed in cur la case mai mari, nu la pretenarii de pe forum care au nume de cod ca si luptatorii anti-tero gen “betivan ratat”. Mai citesc si privesc revistele de moda romanesti cand stau la Inmedio la coada sa imi pun biletul la loto. Cata slabiciune, cata lipsa de imaginatie. In numarul asta din Elle au ei un editorial facut la Paris. Ma asteptam ca fotograful fiind francez sa fie si un rezultat pe masura, dar se pare ca au si francezii Galmenii lor care presteaza – culmea – la comanda romanului – cam cu acelasi calibru de inteligenta si iventivitate ca oricare Bumbut de pe planeta. Iti recomand sa o rasfoiesti. Sa nu mergi cu stomacul plin. Asta spune multe si despre editorii de la reviste, asa cum si rezultatele concursurilor romanesti de fotografie spun multe despre juriul care da verdictele – mai multe decat despre fotografii cu care deja ne-am obisnuit pe la saloanele astea – vezi un Panait – vezi un Moiceanu – de Onisor mi-e frica sa mai pomenesc, ca a cazut si el, ca si Gigel, in galeata cu fotoshop si crede ca cerul ars si spart se rezolva cu ceva pensule negre sau cu un fill gradient. Nu se mai osteneste Onisor sa isi monteze filtre graduale. I le-o fi crapat ceva carbunar incins de bautura si Onisor nu exploateaza acest defect jucandu-se de-a Picasso . Dar iar – de ce sa dai vina pe editor sau pe copyrighter cand piata fotografilor romani e ca o lasagna in care nu prea poti deosebi branza de carne si ceapa si oricand gasesti voluntari. Stai linistit Gigel, nu despre tine ziceam – poate aplici la CNN ca am auzit ca renunta la fotografii profesionisti tocmai din motivul asta. Si-au adus ei un chinez acolo care are rabdare, ca si craiasa furnicilor din Harap Alb sa selecteze ceapa de carne aluat si branza.

Oare AD nu o fi de origine română? Apropo de calitatea rezultatului.

http://www.petapixel.com/2011/11/29/cnn-lays-off-photojournalists-citing-the-accessibility-of-quality-cameras/ si care – asa cum iti palce tie mai Gigel draga – nu verifica sursa sau acuratetea imaginilor.

Gigel – inca un motiv pentru care nu mai are rost sa ai ambitii de nivel mondial – concurenta nu ca s-a dublat in acest moment ci e de fapt orice posesor de aparat foto “quality” – cam ca si ala al tau luat in rate cu buletinul pe care ai poza aia reusita de care pomeneam mai sus (sau orice coimpacta de 2 milioane de lei). Plata e bineinteles pe masura – un tricou inscriptionat cu sigla CNN ca sa le mai si faci reclama gratis cand iti scoti prietena la plimbarica. Si cam asta e directia pe care o ia fotojurnalismul in lume, multumita internetului cu ajutorul caruia ne-am strans azi aici- deci antrenamentul tau moca la mediafax iti va folosi si cand bagi poze la ireport.

Nu tocmai. Mai sînt independenți. Dacă ai proiectul gata vor fi unii care să ți–l ia dacă se ridică la nivelul așteptărilor. Altfel nu. Dar e adevărat că plata înainte și all expenses paid se mai poate doar dacă patronul ți–e rudă.

Am obosit.

E de la alergăturile pentru cumpărăturile de Crăciun. Gingle All the Way, cum zicea un guvernator de California. Unde mai pui că juca cu Sinbad.

În altă ordine de idei, am găsit, într–o căutare fără legătură, că Sorin Oprescu și–a dus nepoțicile și sexoasa noră la Circul București. Am văzut pînă acum 2 filmulețe și vreo două duzini de poze, care sînt doar o fracțiune din cîte fulgere se declanșară pe durata filmulețelor. Mă gîndeam: bunicu’ e șmecher mare cu afaceri multe. Cică e persoană publică cu mai multe campanii electorale la activ. Noru–sa nu prea se bagă în fața ca strîmba onor președințelui nației deși arată mai bine. Dar copiii? Ce vină au nepoatele? Mă îndoiesc că vre–un membru al clanului Oprescu ar fi semnat ceva în direcția asta. Că tot vorbeam de un reprezentant de mică marcă al presei Brașovene.

Anunțuri
Etichetat

Un gând despre „Librăria McDonalds, unde primești cartofi prăjiți drept semn de carte

  1. incaunipocrit spune:

    Reblogged this on Vasile Roata.

Zi–mi de bine, sau exprimă–te după pofta inimii.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: