A. D. Xenopol

Alexandru Dimitrie Xenopol. Pentru istorici A. De. Și avea
ăsta nește favorite moșule! Parcă era Carol Davila călare! După mintea românului a fost de meserie academician, dar și istoric, filosof, economist, pedagog, scriitor și român. Uau! Și ca alții care fac facultatea la Oradea în doi ani, avînd dregătorii la București, și ăsta era pluridisciplinar. Pulică ăsta este primul inventator de istorie românească. Cel care a pornit curentul a fost Bogdan Petriceicu Hașdeu. Care, probabil inspirat de spiritele pe care le chema în casa lui templu, a aflat că Glad, Menumorut și ălanți erau descendenți din castele nobiliare dace, dovedind astfel, indubitabil, continuitatea unei parodii de civilizație de la Adam, primul spiritist, și to’ma pînă la Ion Antonescu. Ca să nu se creadă de către prostime că acolo nu a rămas nimic și uite așa au și maghiarii și bulgarii dreptul să trăiască.

A. D. Xenopol era încă o
specie de protonaționalist. El, de felul lui, era de origine anglo–saxonă. Și nu orice familie. La fel cum hipnoza ajută orice gospodină să fi fost Cleopatra, sau măcar una din fetele mai importante din suita aceleia, și Xenopol este dintr–o veche familie ango–saxonă. Mama sa era din binecunoscuta familie Smith, un fel de Ionescu și Popescu al culturii engleze. Și ete cum un năpîrstoc de fiul unui negustor și aventurier despre ale cărui afaceri nu prea se dau detalii devine un cineva. Și restul istoriilor lui Xenopol sînt pe aceiași măsură. Basme și legende.

Ultima dată cînd am
discutat pe tema A. D. Xenopol mi s–a cerut pe un ton agresiv: dovezi! Interesant este că Xenopol nu s–a învrednicit de asta. Nu avea dovezi arheologice plantate de cercetători inepți aflați în slujba unui stat care era doritor să își afirme latinitatea și continuitatea, criterii vitale pentru teza divinității nației. Dar despre astea altă dată.

La 24 de ani canalia asta finalizează
filosofie, drept ȘI istorie și își ia și un doctorat în drept la Berlin și un doctorat în filosofie la Giessen, pe cînd transportul nu se făcea în ICE și autostrăzile încă nu erau construite. Și mă mai miram eu acum, în secolul 21, cum puradeii de grade universitare intră la doctorat și la catedra lu’ prietenu’ lu’ tati de cum își iau licența! Cu așa înaintași pluridisciplinari nu aveau de ales.

Și așe
o personalitate deosebită nu avea cum să nu fie plin de funcții. În 1878 ia o catedră la Ieși. Prin concurs cică. Nu știm cine era în comisie și cine erau concurenții. Dar istoria personală, cît și istoria românilor publicată de Xenopol sînt pline de astfel de omisiuni. Și anatema să fie cel care ridică probleme legate de aceste mici detalii pe care numai o creatură josnică le–ar cere. Pînă în 1883 rămîne însă prim–procuror. Noroc că erau românii foarte cinstiți și nu prea avea cazuri de instrumentat!

1891, mai dă un concurs
și mai ia o catedră la Ieși. Ete așa! Ambele erau de istorie, deci ce mare diferență? El ia salariul, asistenții predau la curs. S–a schimbat ceva? Doar că asta mai scrie și romane romantice, față de actualii care se mulțumesc să pună studenții să traducă.

Dar stai să vezi! În
1893 intră în caca–demie. Pen’șe? Pen’că era istoric, filozof al istoriei, economist, literat, pedagog, jurist, sociolog, profesor, pedagog. Să moară Bibi! A devenit și sociolog și literat de la începutul cărții și pînă acum. 1898 devine și rector al Universitații din Ieși. Și încă din 1894 editează și revista Arhiva! Și mai purta și o valoroasă corespondență cu cele mai mari personalități din Europa. Din care nu s–au păstrat scrisorile intelectuale. Și nu se menționează personalitățile. Dar erau. Și erau multe. Și erau din cele mai mari. Rămîne să mă întreb dacă acele personalități erau conștiente că corespondau cu unul, A. De. Xenopol.

Opereta unUi A. De. se
remarcă prin articole docte și semidocte calificate de unii ca fiind de o calitate incontestabilă. Și pe care le publică unde? În Convorbiri literare, evident, soro! La fel cum Alexandru Mironov și alți tîmpiți ai erei post 1990 erau fascinați de enigme oculte. Pentru că, ei, ca oameni de știință, nu puteau să citească două articole pe aceiași temă, la fel și prietenul rromânilor de pretutindeni, A. De., publică «O enigmă istorică. Românii în Evul Mediu».