Salamul, curcanul, mălaiul și alte înalte deziderate intelectuale ale românului

A. C. Grayling despre umanism. În engleză din păcate. Dar este o oră foarte interesantă, chiar dacă știți cu ce se mănîncă umanismul.

Poză din spate

Olympe Aguado. Admiration !. Circa 1860.

Chiar că e cu semnul exclamării.

Cinci! Cu spatele. Toți.

Tupeu de român: pozatul în stradă

Radu Drăgan a argumentat că e o idioțenie conceptul de fotografie stradală. De fapt, nu. Aprecierea îmi aparține.

Și totuși. Îmi place HCB.

Dar pe umerii și placa de mormînt a lui HCB se urcă mamuțele: ei ar face același lucru.

Clor cu concentrație mare: pentru îngerași curați

O nație de viermi care se înmulțesc prin spori ca ciupercile.

Ai cărei lideri intelectuali se dezvoltă prin citate aproximative, parafraze și plagiat.

Precum vitele de prăsilă, devenite cu carieră prin angajarea la un trust multinațional, pun citate cu aparent înțeles, la fel și mai sus.

Cum remarca un acolit din anturaj: toți își doresc copiii morți căci de vreo 2 ani moda este să le zici îngerași. Și cam așa și e. Îngerul nu se cacă pe el, îngerul nu are nevoie să îi cumperi lapte praf și dacă te trezește noaptea e clar demon. Și vezi poze cu un copil oarecare, chinuit ca un anti–comunist în beciurile securității, pus în poze cu lumini puternice. Puternice ca să îl albească naibii, să dea cu standardul ideal de lipsă de culoare și nu cu tuciuriul maica–sii. Și sub scrie o poveste d–aia cum ea a borît zi și noapte de dragul copilului. Parcă Freud zicea ceva că își varsă copilul. Dar ea nu știe. Așa că suferă. Și după aia, după celulită, după ce s–a umflat ca porcul în ajun, vine nu știu ce spirit și îi dă un îngeraș. Pauză. Să își aprindă, biata, o țigare.

50% este asociata hazardului. Daca rata de succes este 1% înseamnă ca încerci sa faci opusul lucrurilor care ți le-ai propus și iți iese excepțional de bine, 99% bine sau ratat? Un fel de Domestos care și-a propus sa salveze bacterii.

Radu Drăgan

Lucian Muntean și fotografia în stradă

Citează Fotografia stradală Iași pe trei popîndăi ai pozatului în Ro. Un neica nimeni, Lucian Muntean. Un băiatu’ mamii, Vlad Eftenie. Și un securistu’ taichii, Andrei Pandele.

Lucian Muntean crede că:

Fotografia de strada ar fi bine să aibă caracter documentar, spontaneitate și autenticitate, să redea ceva din atmosfera locului respectiv.

Spontan poate fi autentic în context. Dacă în scris sau filmat s–ar putea executa contextul, în fotografia nu merge. Poți să faci un proiect de 20 de cadre. Pulică care te va elogia va marca una. Năroada exaltată care se va excita la pozele tale pline de înțeles va reproduce fără autorizație cele 5 care i–au dat vibrații prin părți care ar rămîne nenumite. Și contextul tău în 20 de părți va deveni, din nou, un număr de pînă la 20 de cadre independente.

Eliade umplut cu paie ca să danseze mai bine după cum cîntă vorbitorul

Radu Drăgan dixit în alt context:

Discuțiile care în mod normal sunt tratate cu un răspuns bazat pe o conexiune emoțională provenita din intuiție și nu din cogniție.

Eu i–am răspuns:

Trebuie să înțelegi că ești o excepție. O rara avis. Am citit volume cu articole. Unele erau de români care au stat pînă pe la 16 ani în Ro, dar au făcut facultatea în alte părți. Unele erau de români care au făcut și facultatea în Ro, dar a doua facultate sau masterul în alte țări. Este un fir roșu acolo. Nu pot să gîndească. Surprind pe unde merg. Pentru că sloganurile pe care le rîgîie sînt necunoscute prin părțile alea. Dar finalizează în același mod: simt că nu gîndesc că. De aia Eliade este o excepție. De aia este o măgărie să fluturi o marionetă cu figura lui Eliade ca mascotă pentru un învățămînt lipsit de sens. Sensul era ca femeile și bărbații să se poată duce să își facă o labă la serviciu ridicînd socialismul pe cele mai înalte culmi ale comunismului. Ei futeau. Ei erau decuplați de consecințele sexului. Brave New World a existat. În România.

Doar că problema este și mai profundă.

Soluții universale nu prea sînt. Mai degrabă opinii

Teo dixit:

… dimpotriva! nu spun ca sunt entuziasmat de faptul ca ma incadrezi la unul din arhetipurile de care faci vorbire, dar nici nu ma deranjeaza! fiecare nu poate fi altceva decat ceea ce este! multumesc ca imi urmaresti blogul si ca imi semnalezi partile sale proaste. am sa incerc sa le remediez!

as vrea sa mai fac o singura mentiune: nu sunt si nici nu ma straduiesc a fi un formator de opinie, iar rolul blogului e sa explic lucrarile proprii cu scopul ca rezolvarea temelor sa nu fie considerata facuta intamplator, ci asumata din punct de vedere teoretic si tehnic… tema prezenta este legata de reinterpretarea unei fotografii prin recontextualizarea cadrului sau a ideii!

M–ai înțeles greșit. Nu ești un arhietip. Poți să fii, prin efort personal. Scrierile mele fac referință doar la aceștia, doar la o animită subcategorie.

Efectul măreței școli române și al măreților săi mistreți cu grad universitar

Sînt un măgar. Cineva mi–a apreciat o pagină. Și am ajuns pe o altă pagină. Și mi s–a făcut rău din ceea ce fac minților tinere niște căcați precum, mai bine nu dau nume. Textul original este citat în întregime mai jos. Apoi varianta mea. Bine, se cam schimbă sensul. Dar oricum imaginile mai merită muncă. Nu pe partea tehnică, ci pe partea rațională. Am vrut să dau like, dar nu am reușit. Conexiune proastă!

Mergeți pe pagină la teo.dab. Comentați. Ajutați! Nu fiți mai deștepți, că nu sînteți.

Ieșiți înainte

Jacob Applebaum activist politic vorbește la Occupy Melbourne și zice niște chestii foarte interesante. Cred că s–ar aplica și în fotografia locală.

Am avut aici mai mulți comentatori care au folosit expresii generice insinuînd că „se știe” că unul sau altul sînt slabi. Dar de ce nu au fost confruntați aceia? Adică e evident, dar discuțiile pe plan local sînt ZERO. Dezbateri. Nu atac. Eu consider că și răspunde–mi dacă poți. Totuși sînt persoane publice. Participă la platoul cu fursecuri, merg la tăiatul de tort, dau din clanță la parodii de vernisaje.