Noica nu abuza substanțele psihotrope. Îți dai seama unde ar fi ajuns dacă da?

Discipolul vine la tine să-ți ceară. Tu trebuie să îl înveți că nu are nimic de primit, că trebuie să crească. Discipolul vrea să devină iederă. Trebuie să-l lași să fie ce trebuie să fie: chiar buruiană. Și cel mai frumos sfîrșit al tău &emdash; fertilitate! &emdash; e să te năpădească buruienile!

Constantin Noica, Jurnal filozofic, 1944

O propoziție. O frază. O propoziție. O frază. Încă o frază. Are un ritm bun. Sigur nu l-a intenționat. Sau ar fi realizat că după primele două era vremea de un paragraf nou.

Boul zilei: Constantin Noica

Oameni. Nu lucruri, nu peisaje; oameni. Să fii insetat de omul nou, așa cum ești de lumile noi. Căci fiecare om e o formă de încăpățînare, adică o idee. Și-ți place să vezi care e gestul ideii, care e vocea ei. Cum surîde ea.

Constantin Noica, Jurnal filozofic, 1944

1. Cine e omul nou?

Teodicee

Ați încercat să citiți un dicționar românesc? Nici o problemă?Poate nu era domeniul tău. Poate crezi că e domeniul tău, dar ești la fel de pregătit pe cît sînt profesorii care te-au format. Nu mă mai miră incapacitatea de a raționa a românilor. Deși e paradoxal. Pentru că fiecare român întîlnit se preocupă cu problema asta. Și fiecare este sigur că ceilalți sînt incapabili.

Leibniz publică în antum un singur volum Essais de Théodicée sur la bonté de Dieu, la liberté de l’homme et l’origine du mal. Cu Théodicée scris mai mare. În volum el încearcă să justifice neajunsurile lumii susținînd că aceasta este cea optimă dintre toate lumile posibile. Zice-se că Candide a fost scrisă tocmai pentru a infirma această teză.

Constantin Noica legionarul îmbuibat de mai multe regimuri

Tot citesc despre Constantin Noica, cum că ar fi fost victimă a unora sau altora. Dar dacă citești biografia afli că, deși legionar în apucături și superstițios în tîmpenia lui, Constantin Noica a dus-o bine pentru cum se ducea în vremea aia. Pe cînd mulți făceau închisoare, ăsta a primit doar un domiciliu forțat. Cînd iar s-a remarcat cu cartea lui Emil Cioran a fost condamnat la muncă silnică. Dar din verdict a făcut doar vreo 3 ani, din care a ieșit mai longeviv. Așa rău a fost persecutat legionarul încît în mai puțin de 12 luni de la grațiere este deja călare pe o sinecură la Academie, între alți telectuali ca el. Casă, masă, pensioară. Pentru nenorocitul ăsta tulbure în gîndire nu a existat conceptul de șomaj, de plata ratelor la credite, șamd

Un băiat de prăvălie: Constantin Noica

Turneul de promovare a cărții bilet de grădina raiului a lui Andrei Pleșu tot menționează Noica și Păltiniș. Păltiniș este un fel de Meca sau Lourdes a dejecțiilor absolvente de filosofie în România. Într-un filmuleț pe care un prieten îmi zice că l-a descărcat de pe youtube.com se prezintă Andrei Pleșu pe o scenă mare în Cluj. 2013. Două ore de reclamă la Parabolele lui Isus. Cu un corb de popă în rochie largă să nu cumva să îi accentueze burdihanul umflat isteric de la diavolu pentru că săracul petrece noaptea doar în post și rugăciune. Și cu un mirean mai puțin grăsun ca popa care deplînge cu un puternic acșient că la cea mai mare densitate de fabrici de popi România nu este de ajuns de înapoiată.

Andrei Pleșu și parabolele lui Isus scrise niște sute de ani după moarte

«Înapoi la argument» – Horia-Roman Patapievici cu Andrei Pleșu –
«Despre Parabolele lui Iisus» este într-adevăr un motiv de contemplare. Altfel, e vorba de aproape două ore de gunoi. Timpul este măsurat în mult și puțin. Raționamentele sînt pe măsura Petre Țuțea și Noica: siderante. De exemplu pe după o oră Pleșu remarcă apropierea filosofiei noului testament mai mult de socratici decît de tradiția rabinică. Mda. Tocmai de aceea s-a produs separarea în farisei, prima gașcă a lui Paul – Saul din Tarsus, și creștini, a doua gașcă a lui Paul – Saul din Tarsus. Practic, Pleșu remarcă cu surprindere ceea ce în mediile academice era deja știut de niște zeci de ani. Bravo Bulă! Mă-ta poate să fie mîndră de tine din viața eternă. Toate sînt alternate cu raționamente dubioase. De exemplu, la momentul acesta de la cam o oră și zece minute explică îndepărtarea textului biblic de tradiția rabinică – logic, erau două secte concurente – și apoi explică cum parabola este practicată de precis mult timp înainte de momentul atribuit lui Isus. Bun. Cum știm că este vorba de o tradiție? Păi, explică savant Andrei Pleșu, și la secolul 18 exista un rabin care vorbea în parabole. Cum nu era tradiție rabinică la anul 20 înaintea erei noastre, rabinul care vorbea numai în parabole este dovada elocventă. Deci două mii de an post pentru a demonstra ceva ante. Brava!

Educatorii nației

Se poate vorbi de o cultură română. Dar nu de o civilizație română. Sau dacică, că civilizație dacă s-ar confunda și ar sublinia improbabilitatea cazului.

Cultura în sens larg se ocupă de orice legat de obiceiuri. Este ceea ce popimea numește sfînta tradiție. Și chiar mai mult. Obiceiul de a ridica degetul mic cînd ești o doamnă și bei cu plăcere ceva. Lăsatul unghiei de la degetul mic de la mînă. Scobitul în dinți. Și alte eleganțe românești. Toate astea sînt cultura română.

Ceea ce ați fost învățați să înțelegeți prin cultură este termenul în sens restrîns. Din tagma acestor Mitici și Chirițe iese un Camil Petrescu. Mereu gata să aibă soluții. Dar incapabil să scoată un roman de doamne-ajută. Remarcabil față de romanul lui Mitică Achiriței. Foarte apreciat de Chirița Miticescu. Un CĂCAT față de altele scrise de produse ale altor culturi.

Urmărind un DVD educațional făcut pe aiurea în Europa m-a lovit că problema este că nimeni nu face educație. Educația lipsește cu desăvîrșire. Avem o cohortă interminabilă de ratați. Indivizi care nu au fost capabili să fie de ajuns de în față pe liste încît să poată face altceva. Și aceștia sînt plătiți porcește. Adică făcînd totalul orelor, totalul concediilor ajung la niște tarife orare nerușinate. Și după aia se pune problema și șpăguirii, care este și mai perversă. Pentru că învață generație după generație ce este supunerea față de un satrap mic și idiot, dar satrap nu mai puțin. Cadouri. Meditații. Titlul de «profesor», cînd e doar un vierme ieșit al 215lea.

În vidul ăsta apar educatorii nației. Noica, Năică Ionescu, Liiceanu, șa. Alți mici. Mai mari decît cei de mai sus, mai mici decît un provincial într-o țară mai răsărită. Dar oare sînt aceștia educatori? La prima vedere îmi e clar că sînt niște geambași. Cum se anunța cu sarcasm Noica la un interviu «bișnițar de idei». Și trăiesc biiine.

Într-un fel acești educatori la nivel național se pot califica de educatori. Dar doar accidental.

La școală am învățat de reforma educațională a lui A. I. Cuza. Bun. O nație analfabetă ridicată pe versurile de doi lei ai psaltirii. Devenită o nație superstițioasă cu carte. Iluminism cu măsură. Dăm pămînt țăranilor, dar apoi îi impozăm ca să dăm bani bisericii, așa că Ion să poată plăti și pentru biserici aflate mai departe de el, nu doar pentru studiile în Franța ale băiatului popii.

Știam că englezii aveau școli pe toate nivelurile. Fiecare român mai răsărit a auzit la teatru radiofonic ceva de Dickens. Rezumat. Periat. Cenzurat. Dar românul știe că școlile engleze erau un bastion al barbariei. Se pare că încă pe vremea cînd Cristopher Hitchens era la școală încă se mai practicau acele barbarii. Și altele despre care Dickens ar fi scris numai dacă vroia să facă închisoare pentru pornografie.

E interesant de remarcat că nu văd de ce în România nou inventată școala ar fi fost mai bună. Nu s-a scris. Dar legile care limitau exprimarea erau mult mai rele, iar toanele moralizatorilor mai fluctuante. Așa că poate Veronica nu era așa curvă cînd l-a luat pe Micle să-i facă copiii altora. Poate Veronica era doar un bun administrator: crearea unei respectabilitați pentru un pederast-pedofil în schimbul unei vieți decente pentru ea și copiii ei. Poate.

Doar că în România A. I. Cuza este prezentat majestuos. Impresionant. Și cu niște reforme greu de imaginat în epocă. În fapt, cam toate țările aveau deja legi asemănătoare și inițiative comparabile sau chiar mai avansate. Bineînțeles Nigeria și periferia filipineză mai aveau mult pînă să afle de actele civilizatoare ale domnitorului de ocazie.

Așa că ne rămîne de pus în context. În contextul geografic european, România era între ultimele la masa educării populației. Poate și de asta Mircea Eliade era atît de excitat cînd a aflat de valorile catolice ale lui Salazar. Pe nivelul de inteligență al României, da, erau destul de progresiști. În acest context, România este foarte bine. Cu 98% crezători în doamne-doamne în secolul 21, Sudan și Somalia sînt țări vecine și prietene. Dacă la vremea lui Cuza Vodă Brazilia avea problema unui teritoriu imens, astăzi Brazilia este într-o ligă superioară.

Ceea ce mă aduce înapoi la problema educatorilor. Constantin Noica, Nae Ionescu, Gabriel Liiceanu și ceilați de teapa lor vor să fondeze cîte o sectă. Să fie un dumnezeu. Sau măcar profetul principal. Nu pot spune că România a dus lipsă de indivizi gata să fie profetul numărul 2 sau chiar mai mic dacă șpaga intuită e bună.

Așa că educația devine un efect secundar și nu un scop ca la Dewey sau Russell.

Paul Goma versus Andrei Pleșu

Mi s-a atras atenția că am fost cam nedrept cu Paul Goma. Paul Goma este departe de a fi un sfînt. Și este un foarte slab scriitor în context global. Dar pe plan local, românesc, este toate acelea. Nu merită să aibă propria statuie, cum nici Ion Antonescu nu are nevoie sau Mihai Viteazu. Nu înseamnă că refuz să folosesc banii pentru că nu dau doi bani pe cultul unui moldovean pitic: Ștefan cel Mare și zis sfînt.

Meditația transcedentală

Meditația transcedentală este o chestie ridicolă. Se practică spălarea pe creier și mai mulți au murit tratîndu–și cancerul prin această meditație. Genul ăsta de misticism de doi lei a fost greu de refuzat unor viermi intelectuali de talia lui Andrei Pleșu sau Aurora Liiceanu în pofta lor de putere și viață fără de moarte. Și s–au fript.

Dar cum s–au fript. Andrei Pleșu a fost persecutat. A căzut din drepturi. El era doctor. Și bursier în Germania de Vest. Și pentru asta a fost dat afară din Partidul lui preferat. Și i s–a retras dreptul de semnătură. Și a fost exilat la Tescani. Mă rog, s–a dus el acolo pînă se calmează spiritele. Dar a devenit un loc importat Tescaniul. Un fel de Lourdes al ceaușiștilor naționaliști. Andrei Pleșu era, cu Gabriel Liiceanu, securistul de serviciu pe lîngă legionarul predicator Constantin Noica. Notele lor au devenit Jurnalul de la Păltiniș. Deci, probabil e fidel. Dacă nu ar fi fost vorba de doi oportuniști care se schimbă după cum bate vîntul. Vezi dezbaterea televizată Herta Muller, laureata Premiului Nobel pentru literatură, cu Gabriel Liiceanu, laureatul Ce Ce al Pe Ce Re.

Și bun gheșeft a fost! Ca Ministrul Culturii, Andrei Pleșu s–a remarcat prin oferirea unei edituri cadou colegului de gașcă de la Păltiniș și prin acoperișul de tot căcatul la Muzeul Țăranului Român, fost Muzeul Partidului Comunist Român. Marfă!

Și să nu uit. Iubire mare. Grasu’ o găsește pe purceaua lui Petrulian. Acela era deja profesor și academician. Așa că iubire mare! Și un viitor pe măsură.

Uite ce pot americanii. Și tot nimic dincoace?

Dar nu lipsa de înțelegere în două limbi a lui Răgălie era sursa dilemei mele legată de diferențele dintre Statele Unite și România. Ci traseele individuale.

În State au fost destul de mulți care au strălucit deși ei nu erau sortiți succesului. Și, se pare, că și mai mulți se pierd în acel vis american prin cartiere insalubre și închisori aglomerate pe motive rasiale, economice sau politice. Lasă basmul medicului imigrant care face taximetrie de noapte într–o metropolă. Realitatea este că, la ce cunoștințe de medicină avea individul, în State ar fi rezistat cam 6 luni înainte să i se pună cătușele.

Dar uite. Carl Sagan. Tatăl lui era un muncitor în industria textilă.