Adrian – Silvan Ionescu

Cică predă istoria fotografiei. I–am găsit și un sivi.

Întîi de toate ține să specifice și aici și prin interviuri că este doctor. El este muzeograf prin chemare și repartiție. Dar l–a găsit ’89 că el era directorul adjunct de care avea mare nevoie Muzeul Mun’cipiului București. Pînă s–a învîrtit și el de un post de consilier cultural la PMB. Interesant. Oare prin ce s–o fi remarcat doctorașul. Oare de atunci datează statutul de doctorand? Nu găsesc referințe despre nemuritorii ani de înflorire culturală a capitalei, în special 1994 și 1995. De acolo, sinecură la paraziții cu hemoroizi de la Institutul Iorga. Poziție centrală. Stație de metrou peste drum. Parc pentru cînd vrei să te aerisești de bășinile și tutunul de pipă al colegilor. Din 1996 intră pe ușa din față a UNArte și devine și grad universitar. 15 ani de aur în care a format cunoscuți și reputați artiști și istorici ai artei precum, eu nu știu, dar poate voi ați auzit de ei.

Și cum un mamut bărbos ca el nu se putea limita doar la spațiul românesc: specialist și în istoria artei universale secol 19, etnografie americană și nord–americană, ba chiar și istoria costumului civil și militar. Are omul dreptate: cum s–a scris tot ce se putea scrie despre spațiul cultural românesc, cum există deja cîteva monografii ale fotografiei românești, cum el s–a format încă din anii ’70 și a prins să cerceteze fără restricțiile regimului comunist, ce era să facă? Să scrie despre istoria filmului? Nu. Mai bine ceva rar folosit ca subiect de studiu: etnografie nord–americană. Unde mai pui că aici poți să furi ca–n codru că nu prea s–a tradus în română.

Cică are și Meritul Cultural. Cum altfel ar mai fi făcut regizorii români filme de tip western cu lumină realistă? Și un an mai tîrziu UNArte i–a recunoscut capacitățile deosebite de a coordona mastere.

Are o carte care mă interesează:

Moda româneasca, 1790-1850. Între Stambul si Paris, Ed. Maiko, Bucuresti, 2001

Un subiect fascinant. Dacă Eminescu ar fi avut parte de o limbă de circulație internațională… ei bine, ar fi fost un oarecare tipărit în mai multe țări. România nu are limbă de circulație internațională pentru că nu prezintă elementele unei culturi în sens restrîns. Nu de alta, dar nu erau boierii țarului care se îmbrăcau după moda viitorului Mic Paris (sînt vreo 20 în lume, inclusiv Beirutul și Teheranul) ci boierii români se îmbrăcau după moda de la Stambul.

Ba din siviul Radio România Cultural văd că Cavalerul cultural român o preda el istoria fotografiei și istoria filmului, dar nu s–a învrednicit decît prin 2003 să își vîre codița ca să iscălească drept consultant pe temele astea. Și despre cine altul decît nemuritorul, inegalabilul, unicul, primul fotoreporter de război, mentorul a cărui icoană se află tatuată pe buca dreaptă a lui Florin Ghioca: Carol Pop de Szathmari.

Nu mă îndoiesc că o să bese și el un volum prin notițele studenților ca Pleșu ca să–și întregească colecția dătătoare de drepturi de autor. Dar pînă atunci?