Christian Poveda era la maturitate cînd a filmat pentru La vida loca. Puradela lui Gulea și puradelu’ lu’ Ciulei abia ieșiseră de pe băncile școlii.
Nu am găsit să facă fotografii. Dar este la fel de super star ca și un Dinu Caca Lazăr.
Cică un popă și–a făcut pomană cu ea și are stăreție undeva lîngă Craiova. Bun.
Internet.
Email.
Blog.
Youtube.
Skype.
Videoconferință.
Păi astea sînt studii aprofundate. Dinu Lazăr poate să predea in 4 ore scufundarea la piscină olimpică fără cunoștințe prealabile de înot și fotografia subacvatică. Continuă lectura
Mi–a atras cineva atenția că uite Ufo a scris de CF și după aia CF a dat de pămînt cu el în mai multe ocazii. Poți să scrii orice. Dar să–ți aparțină. Nu stai să o dăm cotită să nu se supere Dinu Lazăr pe noi că dup–aia nu mai vine să ne pape fursecii la vernisaj. Continuă lectura
Audiența pe amintiri foto s–a restrîns în ultima vreme. Nu mai e de flegme, nu mai e interesant. Și textele s–au lungit. Cît de agasante erau alea cu multe părți aveau ce citi. Acum se pierd. E bine. Deja prefer să plece fanii Dinu Lazăr și alte creaturi asemănătoare. Mai încolo se va schimba și mai mult. O să dispară în mare măsură comentariile la alții. Am trecut deja la ce se poate face pentru a fi altfel. Pentru că oricum deveniseră repetitive remarcile. Dacă abstractizezi puțin vezi că toți au aceeași problemă: nevoia de a parveni. De a face ca în Star Trek: să apară subit pe nava ălorlanți cu armele încărcate. Nu au cultură. Nu au trăiri. Au doar poftă să fie recunoscuți drept ceea ce nu sînt. Și nici măcar nu îi ajută. Pentru că ei nu au ce face în lumea asta. DL ar fi fost mult mai fericit dacă se făcea strungar și muncea de la 16 ani. Se pensiona mai repede. Și acum juca table în fața blocului cu colegii din fabrică, ăia care nu s–au curățat sau nu au plecat la țară. Probabil că știi că repartițiile în blocuri se făceau grupat, pe întreprinderi. El nu e fericit cu puțoii ăștia în jurul lui. Sînt obositori. Sînt mulți ca tine care vor să se bage în seamă. Trebuie să reanalizeze poziția. Trebuie să se țină la curent. E drăguț să te recunoască lumea pe stradă. Dar lui i–ar prinde mai bine să–l cheme la masă acasă și să–i dea un vin de casă și 2 sarmale.
Tiraj, cititori, cititori importanți, vechime sau tradiție, marcă recunoscută.
Tirajul trage sponsorii.
Cititorii generează reputația.
Cititorii importanți sînt influența.
Vechimea, sau tradiția, dă greutate.
Ce poate fi mai frumos decât înfrângerea ?
„O luptă–i viața, deci te luptă!”. Asta a zis–o un dobitoc cu o avere considerabilă. Și pentru că românii sînt niște lingăi, cine are bani este implicit deștept. Cosmin Bumbuț nu era decît încă un țărănete venit la oraș cînd a dat la ATF. A prins un fir cu pictorialele, i s–a dat aparatura de studio pe mînă și a început să cîștige. Din momentul ăla a devenit și deștept și talentat.
Din păcate viața este ceea ce vrei tu să faci din ea. Poate să fie luptă, poate să fie futai, poate să fie căcare, poate să fie chiar orice. Eu am ales să nu văd lumea în termeni de box. Mie nu mi–e clar ce se întîmplă cînd mori.
Nu cred ca e ok. Nu faci blog roll pentru că aceia de acolo și-ar atrage antipatia unor otrepe ca, să zicem, Pandele. E reprezentativ. Dar unde sunt normalii ceilalți? Adică ăia care ar spăla pe jos cu otrepele ? Și de care îmi spuneai că e plină țara ?
Aceia au antipatia lui Pandele, Lazăr și toți ceilalți. Ce e nasol e că românitatea, românismul (parcă o mai scrisesem în comentarii) este ca excrementele pe marginea potecii de munte. Se lipesc de crac și gata! Poți să îi spui bravo, ai cîștigat. Și parcă i–ai luat totru’ miresii de sub nas. Singura șansă este ca nici unul să nu vadă sau să audă ceva. Asta îi liniștește și îi face să meargă mai departe în treaba lor. Altfel trebuie să „înțeleagă” zic ei. Să domine zic eu. Oameni mici. Scopuri mici. Scopul lor este să ajungă peste tine, chiar dacă asta e doar impresia lor. Atît. Aprofundare zero.
A ajuns să mă amuze ritmul în care arunci clișee. Bayazid nu polemizează. Dar mie îmi place:
Normal? Adicătelea pe medie. Uite, era un filmuleț foarte interesant pentru oameni mari. Se cheamă Oblio. O vacă (sau mai multe) de cică știe critică de film a decis că Oblio este film de copii. Și nu este. Nu este pentru copiii. Mai tîrziu, spre maturitate, m–am prins că nici tanti nu era vacă. Ci că m–am învățat cu răutatea asta românească: tot ce nu înțeleg este generat de cineva cu un intelect inferior. Din contră, femeia a încercat să plaseze acel think out of the box pe televizor. Și românii au zis „urîte desene”. Ei vroiau Disney, vroiau să umble cu urechi de șoarece și să bea Coca–Cola. Dar, ideea este să reiei cînd ai timp Oblio. Să îți faci o baie caldă, un cocktail, ce anume te face mai comod, să scoți telefonul din priză și bateria din telefon și cutia de internet din rețea. Și să îți aloci 150 de minute. Filmul fără pauză și momentul de după.
Dacă toți oamenii au doi ochi se cheamă că să ai doi ochi este normal. Dacă apare unul cu un al treilea ochi, ei bine, acesta este anormal. Dar dacă în satul lui de munte toți au trei ochi, în lumea lui este normal. Și auto–intitulatul antropolog care o să vină cu camera de filmat să le arate zoo la cei de la oraș va fi cel anormal.
Dacă ai făcut pașii de mai sus, o să fie foarte foarte clar că ceea ce te revoltă este normalul. Ba chiar mai mult, prin acțiunile tale întărești acea idee de normalitate.
Ghinionul a făcut ca „normal” în pseudo–limbajul român de stradă să fie „de bine”. Deci normal ar fi ceva ideal, pe care vorbitorul și–l asumă și pe care îl au doar cei pe care îi respectă.
Dacă te debarasezi de asta o să vezi că în cercul Criticului Foto toți sînt, nu doar anormali, chiar aberanți. Și că se formează o contra–cultură. Unde va duce asta, dacă va duce la ceva, asta e prea devreme de spus. Bayazid are niște planuri tare crețe, așa că și eu aștept cu curiozitate rezultatele.
Secundo. Nu am zis că o să spele nimeni pe jos cu cineva. Deloc. Asta proiectezi tu în discursul meu și nu îmi convine asta. Pentru că eu am mai scris că e vorba de apreciat omul. Că trebuie să te respecți pe tine pentru a fi respectat de ceilalți, dar că și trebuie să îi respecți pe acei ceilalți pentru ca ei să te respecte. E vorba doar de dat la o parte.
Hai să reiau ideea în altă cheie. Eu, Criticul Foto, nu am nimic cu omul Andrei Pandele. Are o vîrstă și are destule pe cap ca să îi mai dau eu. Eu am cu brandul Andrei Pandele. Cu ce susține această imagine. Cu ce acoperă această imagine. Cu ce exemplifică această imagine. Cu ceea ce cred eu că sînt adevăratele înțelesuri ale unei opere neînchegate. La obiect:
Eu nu sînt conștiința lui. Și pentru podele folosesc aspiratorul.
Nu am spus precis că e plină țara. Ci că au un potențial. Care poate fi atins prin educație. La anul 2011 această educație nu se poate obține din școli, facultăți sau meditații. Acelea obțin diplome și certificate. Dacă vrei, e ca și cum toată lumea ar dormi. Se mai ridică unul, mahmur și se pune mai sus. Ăilanți mormăie, dar se dau la o parte. Unul ajunge la marginea turmei și se trezește că i–a înghețat spatele. Nu e tocmai treaz. Tot ce vrea este să se bage la loc în grămadă. Și urlă ca turbatul că cică nu ar fi normal ca ălora de la margine să le înghețe spatele. După dobitoc și celor din mijloc ar trebui. Lăsînd aberația la o parte, oricum toți ceilalți dorm. Așa că îl dă pe altul la o parte și se bagă înapoi la duhoarea călduță. Acum, ar putea să fie treji, să se spele, să facă curat, eventual să facă focul în sobă.
Și uite așa am ajuns de unde am plecat, în aceeași groapă neagră, cu pereți de lut ud. De ce naiba nu recunoști că ești chiar mai sceptic decât mine ? Cum poți să crezi că se va schimba ceva ? Cum poți crede că vei schimba tu ceva?
Poezie. Sîntem la Horezu deja?
Lasînd gluma la o parte nu pot înțelege de ce scopul tău este să mă dovedești că aș delira. Sau, mă rog, am eu o idee, dar tot cred că poți să te ridici peste.
Eu nu schimb nimic. Dau trezirea. Pentru cine vrea. Voi veți schimba lucrurile. Dacă vreți. Altfel se cheamă ipocrizie.
Probabil îți mai scapă ceva, tot din categoria clișeelor. Omul poate să se schimbe pe el. Nu pe alții. Alții se pot schimba pe ei la îndemnul altuia. Dar mai degrabă la exemplul altuia.
Nu e suficient ca cineva să fie de acord cu tine. Atâta vreme cât este laș și nu ia niciun fel de atitudine n-ai făcut nimic. Sau nu, nu este laș. Nu îl interesează. Pur și simplu. E o chestie de mentalitate, de caracter la urma urmei. Iar caracter nu înseamnă nici bună creștere, nici politețe. Uite, profesorii români sunt politicoși și bine crescuți. Nu fac scandal, miting sau grevă. Și au salarii mizerabile.
Știu că nu e de ajuns să fie de acord. Pleci văzînd în ochii omului că acum a cunoscut o altă realitate și a doua zi îl vezi din nou pe el. El, cel de dinainte de discuție.
Și cu laș versus curajos e mult de zis. Curajul înseamnă să te sacrifici ca mielul, dar să crezi că o să scapi cumva. Adică să crezi că tu scapi. Adică dacă nu ai crede asta nu ai face–o. Adică toți sînt niște lași, dar cînd au impresia că schimbă ceva se bagă. Am văzut oameni care au luat bătaie în autobuz sau au fost dați jos cu acest scop. Am văzut oameni care nu au luat bătaie pentru că alții au intervenit. Nici una nu era de ajuns de bună de știri. Acum, să fi fost Andrei Pungovschi în situația să ia bătaie în autobuz, toată gașca lui de presă, Lupșa și ceilalți cu care se masturba în cămîn, la dușuri, o să urle că este o pată pe haina Rromâniei. Și agențiile americane o să mai scadă două puncte la libertatea presei, de parcă ar fi fost ceva organizat.
Ai crescut în propagandă. Ai mîncat propagandă pe pîine. Ai fost educat forțat cu propagandă. Ba chiar și cei din jur cred că propaganda ar fi un adevăr. Dar las–o jos, nu o îmbrățișa! Mama lui Ștefan cel Mare a fost scrisă de unul care probabil se pișa pe el cînd dormea, dar a scris ceva mișcător ca să se ducă alții în răzbel pentru el. Mihai Viteazu’ probabil a căzut de pe cal la Alba Iulia cînd i–a șoptit consigliere că, o dată Unirea făcută, va muri pentru țară. Dar nu asta a fost pus pe frescă. Pentru că atunci nimeni nu s–ar fi omorît pentru țară. Unde mai pui că fresca, la fel cu statuia au fost făcute de mercenari. Tipi care nu erau de ajuns de plăcuți cît să trăiască bine din munca lor, tipi care nu erau de ajuns de populari ca să aibă destul de lucru să nu se bage în mașina de propagandă, tipi care nu erau de ajuns de artiști încît să aibă o coloană.
Ca și fotografii, profesorii au salariile pe care și le–au negociat democratic. Cînd unul moare de foame nu mai stă degeaba la chinuit copii. Zice că s–a terminat joaca și se duce la muncă. Nu sînt nici niște militanți pentru că nu fac nimic dincolo de programa. Și nu sînt nici săraci pentru că au destul. Dar sînt sadici. Și meschini. Și multe altele mai puțin comune tagmei întregi, dar destule cît să fie pentru toată lumea.
Dar poate că vroiai să zici ceva de cazul care vine de la începutul lunii. Platonică nu a organizat flagrant cu profesorii care iau mită. Platonuță nu a documentat viața imorală a unui formator de liceu. Platopuță nu a documentat nimic. A făcut poze fără un scop anume. Ca și puzderia de filme de pe youtube. La 17 ani boul nu are o idee de finalitate. Ufo l–a informat că dacă scoți poze drăguțe pe teme controversate devi bun. Și chiar a ajuns să facă obiectul atîtor discuții. Pentru că Ufo, educatorul lui, nu are nici el nici o idee de finalitate. Ideile sînt drăguțe. Execuția este peste mediocră. Dar finalitatea zero. Ce vrea să spuie? Nimic.
Hai să luăm cazul otrepei Pandele pentru că, am mai spus la început, e de manual. Câți ai văzut să ia atitudine la porcăriile pe care le-a debitat de-a lungul vremii în on-line sau pe la întâlniri? Ai văzut sau ai auzit de vreun tip care să i-o tragă direct în moalele capului, la figurat, desigur, la întâlnirile publice ? Unul care să îi spună în față că e o otreapă. doar atât.
Dar de ce să ia atitudine? Fiecare cu a lui. Publicul alege. Cei care l–au ales ca să discute Casa Poporului știau că este mult prea incult și nepregătit pentru a înțelege ce înseamnă Casa Poporului. Dar știau că aduc un aer de seriozitate printr–un martor direct al distrugerilor. Și stiau că o să joace frumos pentru că Andrei Pandele nu are nici un interes să anunțe lista celor care au participat la distrugerea Cartierului Uranus pentru că și el a fost printre ei. El nu va face un memorial al suferinței oamenilor mutați decît dacă se va acoperi pe el bine de tot și se va disculpa la fel de bine. Și, în demersul ăsta va acoperi și pe alții.
Eu l–am ales de poster boy pentru că pur și simplu canalizează clișeele a două ere în materie de fotografie. Adică sînt de părere că este un material didactic superb.
Îmi permiți să te întreb tu unde ai fost? Dacă nu, spune–mi și voi șterge acest paragraf.
Excludem chestiile anonime. Până și eu scriu anonim, nu că mi-ar lua caii de la bicicletă otreapa, dar o fac așa pentru că nu mă interesează. Încerc doar să te ajut puțin pentru că ești printre puținii ne-idioți. Ah, da, fac niște lucruri care îi ajută pe unii să evolueze. Gratuit sau aproape, pentru că îmi face plăcere. Suficient și mai mult chiar, astfel încât dacă îmi spui că sunt de cacao că nu fac nimic să pot dormi liniștit pentru că știu că nu ai dreptate. Și atât. Restul se pot îneca liniștiți, nu mă interesează. Sunt pierduți. Și o știi și tu, deși mă vei contrazice iarăși.
Credeam că Bayazid a publicat deja articolul despre identitate versus număr de buletin. Eu am fost „anonim” în primele luni. Acum văd că au trecut vreo doi ani. Acum sînt Criticul Foto. Și Vladimir Chira este vladimirc pe forumuri și este destul de cunoscut. Poate în buletin îl cheamă Ioana Vasilescu și este directoare a unui imens trust cipriot. Doar pentru că nu semnează Ioana Vasilescu nu înseamnă că are mai puțină autoritate. Și cred că puțini l–au văzut de aproape deși au fost mai mulți cei care l–au contrat online. Asta nu îl face mai puțin real pe VladimirC. Și faptul că Ioana Vasilescu va afla cu groază că unul Vasile Chira este violator în serie nu va face mai puțin valide constatările sale ca VladimirC.
Este oribilă, dramatică, scîrboasă mocirla puturoasă în care se scaldă românii. Mark Twain nu este mai puțin valid pentru că nu îl chema așa sau pentru că acum e mort și nu mai poate să răspundă. Dilemele lui Lewis Carroll nu au dispărut pentru că el semna altfel cînd își lua salariul de profesor. Orwell este citit și cunoscut chit că pe contractul de chirie scria alt nume. Tu ești morpheus. Aș fi preferat să fie cu majusculă. Alegînd acest nom de plume un freudian ar zice că demaști ceva în personalitatea ta. Consider că Freud ar fi fost mult mai mulțumit dacă s–ar fi regulat în familie decît scrisul teoriilor. Dar asta e viața. Eu vreau să văd că morpheus iese la rampă. Că pune în scris ceea ce știe. Pune o oareș’ce distanță între tine și ce prezinti dacă vrei să îți păstrezi viața de pînă acum. Sau semnează morpheus și scrie totul și cine trebuie va știi cine a scris. Dar fă ceva. Ce e dedublarea asta? Sînt lași. Sînt nu–știu–cum. Lasă–i pe ei. Tu. Alege să fii altfel. Sînt pierduți. Cum rămîne cu tine? Hai împreună. Dacă nu vrei să îți bați capul cu însemnări îți dau spațiu aici pe Criticul Foto. Eu nu am probleme cu încadrarea în pagină. Tot ce vreau este să fie un articol curat și care să se încarce repede indiferent de cum merge netul. Adică fără poze și filme, fără multimedia. Legături spre tot ce e relevant și text.
Ioana Vasilescu: dacă citești comentariul acesta să știi că și tu poți scrie aici dacă te mai gîndești să renunți la propriul blog.
- Nu am o problema cu criticul. Cu unele afirmatii sunt de acord, la altele afirmatii mi se deschid ochii ( uite un punct de vedere la care nu m-am gandit ) si cu altele nu sunt de acord .
Dar de ce nu ai? Îmi lipsește politețea, eleganța, înjur oamenii. Ar trebui să ai o problemă. Am văzut și eu bancul. Și cred că este teribil de înjositor chiar și pentru cel care îl spune. Dar cum nu are legătură cu fotografia și doar, poate, tangențial cu articolul rămîne în lada de gunoi.
Una dintre partile care-mi displac este exagerarea unui eveniment, exprimat prin numarul mare de postari. Doua,trei postari cred ca sunt suficiente pt a comenta diverse „evenimente”, iar a „critica” comentarii la posturi de pe alte bloguri, mi se pare pierdere de timp.
Pentru că vreau să păstrez interesul pentru un subiect. Și pentru însemnările astea. Telenovelă, dacă preferi. Acum, cu apariția lui Bayazid, o să mai fie articole și din alte surse. Foarte bine! Acum doi ani nu aveam perspectiva asta. O să vezi că am luat notă de comentarii. Există deja o lună în plan, poate chiar două, de „de ce” și nimic „de rău”. Am decis că audiența este foarte scăzută la sfîrșit de săptămînă ceea ce mi–a dat spațiu să lungesc secvențele. Acum, poate ia Bayazid sîmbetele și duminicile. Nu știu. Nu vreau să îi impun un ritm. Eu am văzut–o de prea multe ori că un articol lung nu poate fi citit. În secvențe scurte, cît de frustrant, dar este citit.
Cît despre ce s–a comentat, este relevant în contextul articolului respectiv. Deși s–a întărit ideea cum că aș avea ceva cu unul sau cu altul, nu am. Ba chiar, cu unii, am colaborat binișor sau chiar bine în domeniul comercial. În speță, nu zic de Andrei Pandele, chiar dacă exprimarea mea lasă de dorit, ci de ceea ce exprimă Andrei Pandele și cum freamătă unii și alții la acele teme.
Cel mai mult mi-au placut postatile criticului legate de premiile AAFR.
Doar că alții s–au plîns de descriere. Și alții au zis că sînt comentarii răutăcioase. Nu–i poți împăca pe toți.
Ar fi mult de discutat despre ce-mi place si ce nu, dar acest lucru nu este important pt blogul criticului foto, in definitiv sunt parerile lui.
După cum ai timp, pune–le, te rog, în scris. Eu primesc înștiințare de comentarii chiar și la articolele vechi.
- nu am de unde sa stiu citi sunt , dar estimez ca in jur de 200-300 de accesari zilnice si mai multe in cazul unor „critici” la adresa unor persoane cunoscute.
Iluzia Internetului. Unul, să zicem Bogdan Panait, poate să dea să reîncarce pagina la 2 minute ca să vadă ce a mai scris cine a scris despre el. Ar fi fost mult mai civilizat dacă ar fi subscris la pagina respectivă, pentru că wordpress.com este foarte prompt. Alții nu vroiau să ajungă acolo, dar au fost tentați de modul parșiv în care tai fraza de pe prima pagină. Partea excelentă a fost că Feri Vaida de la Dalles și–a schimbat designul blogului după un tir. Sau că Andrei Pandele a început să mai dea și din trecut cîte una alta. M–ar fi flatat să am scrisori de publicat de prin State sau Israel pe unde mai sînt cei care făceau înainte fotografie profesionistă. Dar știu că paginile astea sînt pentru un alt segment de vîrstă, și că ei nu ar fi interesați.
- eu, eu sunt un badaran si…si fara maniere
Da. Autosuficiența românilor. Urmăăătorul!
Așa că mi se pare imposibil să le ceri să perceapă diferența între identitatea oferită gratis tuturor și identitatea pe care și–o face singur fiecare. E ca și cum i–ai da mujicului de secol 18 să aprecieze moda de la Paris. El e mulțumit nevoie mare că armata îi dă nădragi noi de cîte ori îi rupe pe ceilalți. Știe el ce e stofa? Poate aprecia el modelul? Nu. El va comenta că ești un prost să vrei să dai bani la croitor, că uite ce brăcinari rezistenți face fruntaș Lazăr din husele de la tun. Continuă lectura
Statul este o imensă caritate.
În imensa sa milă, statul dă identități cetățenilor săi.
Indivizi incolori, din păcate nu și inodori. Statul ia un nimeni, copil de nimeni și face un efort. Îi zice lu’ tac–su: să înregistrezi copilul și vei primi bani. Așa că tatăl lui Cătălin Ștefan Răgălie se gîndește la cîte chefuri o să facă de banii ăia și face efortul să se ducă la primărie. Poate tot nu vrea. Așa că mama lui se duce pîș–pîș și dă dea niște date fanteziste despre cine crede ea că ar fi tatăl. În final, copilul primește un nume din pălărie. Cătălin că așa îl chema pe primul iubit al mamei. Și Ștefan după nu știu ce mort al familiei. Sau invers. Irelevant. Și devine oficial un Răgălie. Cu număr de ordine. Anii trec. Dacă mama nu îi dă să bea sodă și tatăl alcoolic nu îl aruncă pe geam într–un acces de furie, statul se obligă să îl vaccineze pe jegos și să îi facă controale medicale ocazionale. Dacă ajunge la 14 ani, statul îi zice că e bun de maturitate și îi spune: acestea sînt seria și numărul de buletin. Deja este cineva! El este un număr de ordine, o serie și un al doilea număr. Cum din așa părinți e greu să presupui că are o înțelegere prea abstractă a lumii, statul, în marea sa milă, îi dă un carnețel. Azi îi dă doar un plastic. E mai rezistent și imbecilii au nevoie. Îi zice: tu ești Cătălin Ștefan Răgălie, ca pe tac–to pe care poate nu l–ai cunoscut. Mai departe, tu doar să aduci carnețelul cînd ți–l cerem și ne ocupăm noi să îți dăm cele necesare. Așa borîtura hominidă capătă o identitate. Continuă lectura
Scriam de unul Incompetența la munte și la mare. Putea să se gîndească de ce. Îmi plac munții ar fi spus. Bine, dar ce anume? Toți care erau acolo în buluceala aia și nu erau plătiți să stea acolo erau pentru această plăcere. Cu ce diferă viziunea ta de a lor? Dacă nu diferă, facebook este un mediu mult mai bun de publicare.
Dacă ar fi fost de părere că viziunea lui diferă cel mai probabil nu ar fi avut aparatul foto cu el la primul drum. La fel și dacă acea dragoste de munți ar fi fost sinceră, nu ar fi avut nevoie de intermediar pentru a putea aprecia peisajul.
Dacă ar fi fost vorba de pasiune s–ar fi mutat în zonă. Așa ar fi putut să se bucure de zonă cînd nu sînt trase autocarele cu turiști. Dar ăștia se mișcă unde îi duce banul, nimic mai mult. Continuă lectura
Criticul Foto 