Onișor: interviu Fotografa (3)

Lucrand la doctorat, am intrerupt putin scoala pentru a putea sa ma dedic mai mult cercetarii de teren, care-mi rapeste foarte mult timp. Oricum aveam vacante foarte lungi, numai ca am hotarat sa intrerup putin, sa vin in Bucuresti si sa pornesc de aici in alte directii. Mi-e dor si de scoala, am stat zece ani acolo si o parte din fotografiile mele din ciclul „Pierduti in (dez)integrare” sunt din acel sat, unele chiar din timpul orelor, altele din pauze, sau dupa ore – cand mergeam la copii acasa, ori faceam cu ei mici expeditii prin imprejurimi… Mi-e foarte dor de zona aceea dar, repet, am gasit acum alte meleaguri de suflet, m-am apropiat foarte mult in ultima vreme de zona Sibiului si de Delta Dunarii, unde o sa mai am mult de lucru.

Altă hibă la interviurile românești. Or fi ele drese din condei, dar nimeni nu pare să ajungă să le citească de la un cap la altul. Și ajung să se contrazică la 3 întrebări. Mă rog, în cazul de față nu pare să se contrazică. Doar dă o nouă lumină, dacă îmi permiteți apropoul.

Astfel doctoratul nu e o școală. Căci școala s-a întrerupt. Corect! Doctoratul este pentru cei cu pile la coordonator ca să frece menta, eventual puțin și prin „afară”, și să dea o lucrare nu prea închegată ca să li se dea titlul pe mînă. De cînd e criteriu pentru gradele universitare, pila trebuie să fie considerabilă, că locurile sînt limitate. Să înțeleg că Onișor a cîștigat destul din fotografie? Sau sînt banii de meditații și un credit ipotecar pe podul creației?

Cercetarea de teren nu este cu fierarii cum s-ar subînțelege, ci la cafele în București, unde petrece timpul între două sponsorizări. Cum țuica cu metil e ieftină la sat, concluzionez că nu prea au succes ieșirile astea.

Foamea de dascăli se pare că e doar în satele bănățene, căci nu pare să își găsească de lucru mai aproape de proiectele lui. Să înțeleg că media de promovare la Bacalaureat e mai joasă acolo?

[4.] Proiectul ” Despre oameni si fier” era strict pentru doctorat?

Proiectul nu era strict pentru doctorat. Am colaborat cu o fundatie care, din pacate, nu mai are fonduri acum. Proiectul avea ca rezultat o expozitie itineranta, cu un fierar si cu obiecte de fierarie si cu fotografii, care urma sa mearga si peste hotare, la Istanbul, Madrid si chiar New York. Deocamdata, proiectul acesta e blocat, dar o sa continue, mai mult ca sigur, pentru ca e un subiect interesant de care nu s-a ocupat nimeni foarte mult timp: nu exista studii, nu exista fotografii sau un album legat de fierarii din Romania… Am ramas putin frapat gasind foarte multi fierari de care lumea nu mai stia, pentru ca s-a crezut ca e o meserie care s-a stins din cauza evolutiei tehnologice si a schimbarilor care s-au produs in satul romanesc. Insa daca mergi pe teren, din sat in sat, ramai uimit de cat de multi fierari gasesti. Daca opresti un om care merge cu calul si caruta, iti va spune de un fierar-doi. Aceia iti vor spune de alti fierari aflati pe raza de 10-15km. Si mergand asa, pornind din Timis, am ajuns pana in Tulghes, ultimul sat din Harghita inainte de trecerea spre Moldova. Fierarii sunt niste oameni minunati, au o gramada de povesti de spus, o viata interesanta si ateliere ce par desprinse din povesti. Lucrul cu focul, cu metalul incins, atmosfera plina de fum, actul potcovitului sunt subiecte foarte incitante pentru un fotograf. Asa ca m-am hotarat sa-mi continuu studiile imbinand imaginile adunate cu povestile acestor mesteri, pana nu e prea tarziu si dispar cu totul.

Reporterul român, format la școala românească nu prea priecepe. Proiectele, așa cum zicea mai sus, sînt pentru atragerea de investitori. Pentru itinerar, vezi mai sus.

Am rîs cu lacrimi la visul de a avea un album legat de un fierar. Credeam că sînt oameni mai independenți. Dar se pare că sînt și foarte flămînzi. Căci lumea nu știe că ei mai există. Deci, ca și proiectele lui Onișor, nu prea au contracte.