Mărețul om mic sau cum poți să devi important cu prețul unui abonament la TV

Pina la urma conteaza continutul.

Privind ecranul tv ca pe o arta vizuala moderna inchisa intr-o cutie din ce in ce mai plata, putem sa comentam perfectiunea modelului sau faptul ca modelul nu se ridica la nivelul idei artistului.

Întîi dai o platitudine. Apoi scoți mitraliera și o faci ciur. Aproape fiecare emisiune TV românească este sub licență. Și care nu e sub licență este o clonă. Substanță? Mă îndoiesc că ar fi fost substanță într–un concurs TV american. Dar clona făcută în franciză nu are cum să capteze nici puținul ăla din emisiunea originală. Big Brother a fost făcut nu ca să le dea misticilor dovada introducerii supravegherii totale. Și referința la 1984 nu a fost ca să le dea creștinilor proba că vine guvernul global. Nu a fost o amenințare la adresa publicului că urmează să vă filmăm cînd sînteți pe WC. Și nici nu presupune că astfel de înregistrări o să fie făcute disponibile pe youtube Premium — 30$ pe lună. Directorii canalelor de televiziune știau că o vedetă are agent sau e pur și simplu agresivă și vrea să își dezvolte propria marcă și să cîștige bani mulți. Pe de altă parte oamenii aduși de aplaudaci sînt o masă informă. Ei pot să semneze organele maică–sii fără probleme de conștiință, dar rămîn o masă informă. Și atunci, un producător, mai inteligent decît analiștii de duzină care se perindă pe ecran ca să susțină cu tot ce au o cauză sau alta, a zis că dă drumul la propria fabrică de vedete ieftine. Asta presupunea să se facă un profil cu cît de capabil să răspundă la comenzi era potențialul star și să îi dea drumul pe piață. Eminențele cenușii ale artei la robinet vor să știe ce se vinde. Dar ajung să producă același lucru ad nauseam pentru că nu pot veni de ajuns de repede cu idei de succes. Mai precis, sînt alții care au ideile de succes și alea sînt scumpe. Nu se pun visele de mărire ale lui Ion Românescu care știe la fel de bine ce îi lipsește unui președinte să fie ales cu 90% din sufragii.

Big Brother și–a atins idealul de mărire: a început să capteze indivizi cu audiență. Și era bine. Și directorii de canale TV au licențiat într–o fericire sistemul. Nu a fost niciodată vorba de „rating”. Nu s–a pus problema banilor din reclamele din timpul emisiunii. Profitul imediat este doar pentru ăștia care te fură în tramvai și cei cu aceeași mentalitate. Pro–TVul lui Sîrbu avea ca pare din profit neplata taxelor și nu banii pe care îi visează analiști cu ochii în formă de $ gen Ilie Șerbănescu sau mai știu eu ce altul. Însemnau vedete pe bandă rulantă. Cine avea monopolul, că se dădea doar unui canal, avea, ca mașina de făcut spaghete, mașină de făcut suporți de reclamă, mașină de făcut generatoare de spațiu între două reclame, șamd. Și chiar și românii (directorii) au înțeles asta. Puțin înainte o obținuseră pe Păsărin printr–o tehnică similară și fata încă mai e recunoscută chiar dacă nu mai seamănă cu ce s–a lansat. Sistemul a dovedit că are o problemă, nerezolvată, sau altfel ar fi fost deja Big Brother 3. Anume, vedetele produse prin mașina asta au priză, generează controversă, sînt ieftine, sînt legate prin contracte pe zeci de ani, sînt loiale, sînt ascultătoare, se duc repede. Investia era făcută pentru 15 ani și într–un an se perimau bunurile.

Ceea ce un zevzec de analist media poate să decreteze că a scăzut popularitatea, în cazul Big Brother, a fost invers. Pe sistemul deja exersat de a relua pînă la epuizare o idee, directorii de canale TV au decis că pe hîrtie modelul arată prea bun ca să renunțe la el. Dar publicul s–a plictisit de concept. Și cum să produci vedete populare dacă nu ai votul popular? Poți să concluzionezi la fel de bine că ai avut dreptate cu conceptul de „rating”. Sau nu.

Trusturile nu pun puterea temporar in mina publicului. Incita doar la consum . Te stimuleaza sa consumi . Ce? Orice . Orice este vandabil . Iar daca nu este vandabil se impacheteaza frumos si se adauga ca breloc la alt produs.

Fatalitatea din Morița. Doar că eu cred că fatalitatea aia era doar în mintea profesorilor de română fără bazele unei pregătiri mistice măcar. Trusturile DAU puterea consumatorului. Nu vine Dinu Patriciu să pună pistolul la tîmpla idiotului care a venit doar să cumpere țigări. Nu scrie nicărieri că cineva îți va rupe picioarele dacă nu iei ziarul gratuit din coș. După cum scria și Vladimir, poți să iei lucrarea anterior editată la un preț considerabil mai mic de la anticariat. Ai fi luat–o și mai ieftin dacă o cumpărai înainte să se afișeze listele cu ce va scoate trustul anul viitor și la ce preț. Poți chiar să refuzi să citești operele promovate pe această cale. La fel cum poți să îți faci o cafea, poți să dormi destul noaptea sau poți să alegi cu care imagine să te asociezi: Red Bull, Coca Cola, șamd. punînd pe masă recipientul cu marca la vedere și formă înregistrată.

Consumatorul de media are puterea in mina , in telecomanda ? Aiurea! Odata prins in joc esti complet acaparat.

Liberul arbitru. Poți să oprești aparatul. Poți să te gîndești la altceva. Poți să dai curs impulsului de a–ți căuta un partener sexual. Și mai e și act of God care acoperă destul de multe în termeni de asigurări: sar siguranțele, e furtună, taie concurența cablul la stația de amplificare, e cutremur și fugi cu liftul că știi că dacă ajungi mai repede în curte, între blocuri, te–ai salvat. Poate loialitatea ta va depăși toate astea cu brio, dar ceilalți au pauze destul de dese.

Totul pt rating, ce conteaza ca emisiunea e de kakat, a avut un rating mare.

Asta zic zevzecii de media ca să își justifice salariile. În anii ’50 în america se punea problema de gălușca pe care ați înghițit–o în lipsa unor minime filtre. Acum vorbim de obiective mai înalte, mediul fiind deja matur. Shell Oil va produce prin fundațiile marionetă pe care le sponsorizează o serie de emisiuni despre mărețele descoperiri neprobate în materie de curățarea petelor de petrol. Dinu Patriciu care a reinvestit banii din combustibil fosil în combustibili reîmprospătabili (și nu cu amprentă de mediu mică!) va genera prin propriile fundații o emisiune prin care va prezenta păsări acoperite în petrol față în față cu feerii de Deltă, uitînd să menționeze că unde sînt turbinele eoliene păsările nu se așază, zona e moartă. Ceea ce tîmpiții numesc azi „rating” este efortul unei a treia forțe, să zicem o companie de PR, care vrea să își vîndă serviciile celui care plătește mai bine. Și inventează scoruri prin care să rezolve două probleme majore: întîi de toate să stabilească „dincolo de orice dubiu” care este cel în poziția de inferioritate între cei doi titani și, mai apoi, o metodă „acceptată” de cuantificare a rezultatelor. Dacă primul jucător din exemplul meu luptă să ușureze conștiința bizonului care crede că are nevoie de mașină ca orice amărît handicapat locomotor, al doilea vrea să demonizeze proprietarii de terenuri unde vrea să își pună instalațiile pentru a scădea chiria pe terenuri, pentru că sînt chirii dacă nu se descoperă petrol sau metale prețioase în subsol. Eventual, al doilea jucător licitează pentru subvenții din partea politicienilor de verde. Și, atunci, și primul jucător caută fondurile alea pentru a subvenționa cercetarea legată de extragerea de mai mulți octani din același baril. Peste ei vine al treilea jucător care nici măcar nu are nevoie de public: el este B2B și nu se bagă în seamă cu toți coate–goale din audiență. Doar caută să acapareze puncte cheie în războiul de „audiențe” pentru a convinge departamentul de achiziții că au nevoie de asigurarea lor. Unde gunoiașii și clasa muncitoare cred că ar avea ceva de zis în asta și cresc în ego, apare un al patrulea jucător: analistul de media. El promite șefilor că o să fie cuminte, că o să laude pe oricine i se zice, doar să i se dea un ban. Și el are ca treabă să ia toate dejecțiile companiilor de mai dinainte și să le pună niște turnulețe de frișcă. Rezultatul final, care pute a hoit și a fecale, se numește „empowering the viewer”. Totul devine un abator. KFC vrea copane de pui. Dar de ce să cercetăm puiul miriapod cînd McDo vrea piept de pui pentru tocat și pus în McNuggets? Vine Knorr care le spune din partea trustului Unilever că ei dețin praful iubirii, că cine ajunge să aiba simultan praful lor pe degete și ulei de prăjală își va tatua pe buca dreaptă sigla magazinului. Dar ce ne facem cu oasele, tîrtițele, capetele, ghearele și toți puii morți la transport? Pasteurizăm totul și îi zicem MDM.

Ce conteaza ca nu o sa citesti cartea si nici macar dupa ce ai cumparat 10 carti nu-ti mai amintesti titlul de la una dintre ele, ci doar ca le ai pe toate dupa numar.

10 carti pe care trebuie sa le ai inainte sa mori!

Drăguță observația. Eronată. E o chestie inexplicabilă cu știința de acum: oamenii mor după topuri. Chiar dacă nu sînt de acord, vor să polemizeze. Fiecare vrea să știe care bate: Batman sau Superman. Ăsta este doar un artificiu de acaparare a atenției. Da. Ajung să le aibă. Nu pe toate. Dar majoritatea. Dar nu e pentru că le–au zis că trebuie să le aibă înainte să moară. Am văzut de multe ori pseudo–ericsonieni care practică hipnoza în masă după mintea lor. Trebuia să fie o listă de 10, că zece s–au produs. Trebuia să fie un motiv pentru care să fie împreună. Și s–au făcut 10 cele mai bune povești gotice. 10 cele mai, dar s–a dus. Acum nu mai au nici măcar personalul care să poată să le clasifice textele. Și atunci, zece ce? 10 înainte să mori! Peste cîțiva ani o să fie și asta fumată și o să găsească să se lege la altceva. Nu e nici o poruncă inclusă în slogan. Este o curiozitate, o nevoie de a participa la adunarea asta de ouă de paști. Și celălalt element pe care analiștii de media îl ignoră este că e nevoie de public. Tu poți să faci „Top 10 cele mai bune cîntece ale mele în baie pe care trebuie să le ai înainte să mori” și or să cumpere două verișoare. Fă asta cu un nume cu niște fani, să zicem obosiții de la Scorpions și ai deja o mini–piață.

Anunțuri
Etichetat

2 gânduri despre „Mărețul om mic sau cum poți să devi important cu prețul unui abonament la TV

  1. anonymous spune:

    Aprob pozitiv!
    Pardon, să iertaţi, coane, că întreb: bampir… ce-i aia, bampir?

  2. anonymous spune:

    Cum o dai, cu o intorci ,a ajungi la belstemul neamului: oaia.
    Din ziua cand tacutzu a dat spaga la medic, la moasa si la asitente ca sa aiba grija de tine de de mamitzica, se poate spune ca a inceput odiseea asta de prost gust. Traind, oacecum involuntar , vremurile prefaceri dslr-ului intr-un sport de mase , suntem contaminati de consuminsmul vizual si de nevoia de a avea confirmarea valorii noastre prin concursuri de tot felul.
    Nu e vina mea ca s-a ajuns aici! Sau cel putin incerc sa dau vina pe altii ,ca si cum eu nu am contribuit cu nimic.
    Ne putem intreba: ce pot face ? Poate sa pun dslr-ul in cui sau sa fac poze numai la familie si sa nu mai ma dau artist al poporului.
    Adevarul e ca sunt mediocru si am idei invechite , dar incerc sa ma tratez.. Mai am inca un dram de discernamant sa pot inchide tv-ul si sa-mi vad de viazta si/sau de dslr :)
    Ne-am cam abatut de la critica foto…. dar tu ai spune ca totul se leaga: medici, moasa ..daca a dat taicutzu spaga si la ursitoare? …profesori , masteranzi , doctoranzi … diplome de la scoala de arta si meserii, ..dar talentul pina la urma nu-l mai considera nimeni in tara asta ? ca in rest avem de toate !
    La buna vedere.

Zi–mi de bine, sau exprimă–te după pofta inimii.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: