Despre fotojurnalism, completări la Radu Drăgan

Jakky ecs dixit într’o discuție mai lungă:

“Pentru ca nu este nici ”necesar” asemenea comportament și în nici un caz un comportament universal.”

Ba da este, chiar daca pare un lucru crud ei trebuie, subliniez trebuie sa nu intervină, pentru ca ei sunt martori. Ei nu sunt crucea roșie și cu atât mai mult ei trebuie sa nu fie văzuți ca parți combatante sau pioni in conflict. Ei nu ajuta, ei nu deranjează si ei nu omoară pe nimeni.

Deja ai intrat pe teren minat. Tu vorbești cu tine. Joci și tu tenis singur. Tu servești, tu primești, rămîne de văzut cine marchează.

Un cuvînt în ghilimele în limba română curentă înseamnă precis ORICE. Este acel semn * cînd te referi la numele unui fișier. Este un joker de remi de lungime variabilă. Tu, ca beneficiar al propagandei, îți alegi singur din săculețul de Scrabble literele pînă formează ceea ce vrei tu să citești și apoi pornești dezbaterea.

În plus, discursul este aberant: comportament universal? Poate Universal, cu majusculă, însemnînd Studiourile de film Universal din Statele Unite.

Și tu folosești impropriu cuvintele. Fotograful este observator. Martorul se implică. Observatorul nu. Martorul este în. Onorată instanță, sînt martor: eu i–am dat cuțitul.

Ultima frază este la fel de dusă cu pluta. Simplul fapt că pot aduce imagini care în imaginația publicului nu mint îi face țintă. Jurnaliștii sînt vînați și uciși înaintea combatanților tocmai pentru că pot schimba regulile jocului conțopiștilor cu table pe piept. Sînt dezgustători pentru că ei arată publicului de acasă ceea ce numai cei inițiați știu: cum arată războiul. Și, pare’se, oamenii nu sînt atît de băutori de sînge cum cred creștinii, ci sînt transformați prin sîngele hristosului ca orice vampir de rînd. Faptul că jurnalistul nu omoară îl face de neîncredere. Toți sînt acolo să omoare. Toți au impresia că tot ce mișcă este pentru a le bea lor sîngele. Pentru asta au făcut luni de instrucție: ca să știe fără tăgadă că dacă nu e de’al tău e împotriva ta și tu ai un număr limitat de litri de sînge. Un combatant purtînd uniforma echipei adverse este simplu: vrea să te prindă și atît. Este o leapșa cu jucării letale. Dar un jurnalist este de neînțeles: el ce caută acolo?

Pentru a combate această problemă armatele NATO la sfîrșit de secol 21 au generat o soluție salvatoare: pionul otrăvit. Se crează un Disney World, se aduc piei roșii în rezervație, se crează la nevoie un decor realist, vezi Studiourile Universal, și sînt aduse maimuțele. Coloane de Florin Ghioca care să se jure cu lumina ochilor că au fost în safari și era bine. Cu cît jocul este mai realist cu atît maimuțele mai vor o tură. Misiune realizată!

Unii spuneau asta și erau cotați de nebuni. Astăzi avem și imaginile mulțumită unuia Bradley Manning. Și acesta trăiește în camera 101 de cîțiva ani pentru libertatea consumatorilor de propagandă de a postula utopii bazate pe fauna întîlnită în jungla conferințelor de presă.

Am pe masă Boss, biografia lui Richard Daley of Chicago. Ar trebui să o trimit cuiva, dar încă nu m–am învrednicit să trec pe la poștă. Dar știu puzderie de japițe costelive care își zic jurnaliști în România. Toți știe, dar unul nu publică. Și cînd publică ceva contra este la comandă politică și filtrat cu maaare atenție ca nu cumva să mai implice pe altcineva. Îmi pare rău, dar este un alt univers. În Grecia unul face pușcărie pentru că publică lista evazioniștilor pe cînd se cere austeritatea. În Somalia unul face pușcărie somaleză pentru că a avut tupeul să ia interviu unei nerușinate care a zis că a fost violată de militari, adică vezi doamne, atacă integritatea națională. În România se plîng că vara nu au aer condiționat în sală. Nu cred că pot să pretindă că au aceiași ocupație. E la fel de tupeu de țață ordinară precum Gabriel Liiceanu, filozoful fără operă, se urcă pe același podium să privească cu tupeu pe Herta Muller, laureata premiului Nobel pentru literatură. Copilul băiatului de grajd ajuns să privească în ochi familia regală. Și nici nu și–a adus trusa de lustruit pantofii cu care a acces în CC al PCR.

Haide sa ne jucam cu o dilema, dacă într-un război (sa spunem) avem 2 parți combatante tu ajuți una din parți, ce devii tu pentru cealaltă? Si in acest caz mai esti un martor sau o unealta într-un conflict?

Dar asta este realitatea de război. Realitatea unui mîncător de propagandă este că domnu’ Șerban Huidu a făcut o donație generoasă într’o sumă pe care nu o cunoaște nimeni. Faptul că a ucis trei oameni, aproape cît Dzhokhar Tsarnaev este un atac josnic, la persoană. Și așa i–a dat bietului tribunalul cazier. Îți dai seama? Nu va mai putea lucra în nici o bancă română! Și instanța obligă așa o personalitate să plătească acum, în plină criză, și serviciile unui șofer. Acum, asta este nedrept. Trebuiau să îi dea carnetul înapoi să poată să depășească numărul de victime din Boston!

“Chiar si cand nu intervin direct, fizic, orice prezenta a unui fotojurnalist este (de obicei si in mod ideal) o intelegere tacita cu subiectul pentru a observa acea suferinta si a o arata lumii. ”

Asta este o prostie, în primul rând fotojurnalistul nu se ocupa doar de suferința subiectului. Exista cazuri în care fotojurnalistul fotografiază si altceva decât oameni sfârtecați, tot mai rare. Iar aceasta “înțelegere tacita” este atât de tacita încât exista legi care ii împiedică pe fotojurnalisti sa fotografieze in spitale, in spitalele unde drepturile omului sunt respectate ma refer. Si când subiectul este mort cum rămâne cu înțelegerea? In totalitate tacita pentru ca mortul nu spune Nu. Exista un precedent legal legat de capacitatea de a te înțelege cu mortul, parca se numește necrofilie.

De fapt, trebuie înțeles că presa este canalizată pe anumite direcții. Premiile pentru fotojurnalism sînt de la an la an sînt de calitate mai proastă. Femeia fără nas! Să lepede femeile însărcinate, să plîngă copii. The Guardian prezintă zilnic imagini mult mai bune și cu un mesaj mult mai dur. Acum o săptămînă sau două era o imagine cu un tînăr african pus jos de două matahale în uniforme de poliție americană. Amîndoi mai mari decît el, unul se lăsase cu genunchiul peste coloana vertebrală a victimei ca într–o poză de safari. Iar grupul statuar era înconjurat de polițiști în armură și cu căști cu vizor, toți cu spatele, păzind ca nimeni să nu vadă ce se întîmplă la bucile lor. Săptămîna asta a fost o imagine din Boston. Trei robocopi în armură de război urcînd treptele unei case stil englez. În ușa este o femeie speriată, în haine care nu îi oferă nici un fel de protecție, iar primul robocop, acoperit cu un scut de oțel îi face semn să iasă încet. Cadrul ăla mi–a dat fiori. Și nu este altă poză premiată internațional cu o pată de sînge pe asfalt: aici a zăcut o victimă a războiului între bandele traficante de droguri din Columbia.

Jurnaliștii prezintă de toate. Juriile premiază doar anumite subiecte. Așa că oportuniștii sînt într’adevăr stimulați să producă doar în acea direcție. Ceea ce, pentru un observator de fotoliu, poate să fie TOTUL. Cam ca Leica, inventatoarea camerei portabile, sau alte gogomănii.

” Mi se pare o porcarie sa sugerezi ca fotojurnalistul are nevoie de detasare fata de subiect, nu-i adevarat in nici un fel, se vede in fotografii cand e cazul. ”

Wau, diferența intre propaganda si jurnalism. Sti de ce
testimonialele din reclame nu sunt considerate jurnalism, pentru ca cei implicați au un motiv secundar si interes ca tu sa crezi un lucru. In momentul in care fotojurnalistul este implicat in subiect vorbim de propaganda.

Cadrele lui McCullin sunt puternice pentru ca noi rezonam cu opinia lui, daca el povestea pasional despre cat de misto era ai sclavi nu mai spuneam ca implicarea lui este o virtute.

Lumea este mai complicata decat este prezentata pe national geografic, iar in aceasta lume se întâmplă zilnic lucruri cu adevarat atroce. Sa spui ca fotojurnalistul trebuie sa intervina pentru a salva pe cineva este ca si cum ai spune ca fotograful de wildelife trebuie sa protejeze frumoasa gazela de leul cel rau.

Din păcate, nu văd nimic de adăugat la aceste trei paragrafe. Poate te prind data viitoare.

Anunțuri
Etichetat , , , ,

2 gânduri despre „Despre fotojurnalism, completări la Radu Drăgan

  1. Jakky ecs spune:

    :)), Eu as adăuga ideea ca o opinie pozitiva fata de un eveniment se obține prin repetare in maniera explicata de S. Asche. Dar noi spunem ca un mesaj este puternic când el coincide cu valorile deja dobândite de noi.

    Un lucru care ma sperie este dispariția aproape totala a punctului de saturatie cand vine vorba de o idee (a se cititii in context de informatie).
    Cred ca discutia asta trebuie sa o am cu tine nu cu ne`a Florin.

    • Criticul Foto spune:

      Mda. Repetiția ad nauseam. Era unul pe vremea romanilor care termina fiecare discurs cu nevoia de a ataca Cartagina. Se pare că i–a ținut.

      Dar de ce zici că «dispariția aproape totala a punctului de saturatie»? A existat așa ceva ca să poată să dispară total, parțial sau în altă formă?

Zi–mi de bine, sau exprimă–te după pofta inimii.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: