Bumbuț vs Liternet (5)

S.V.: Deşi ai tot avut de-a lungul vremii foarte multe proiecte de fotografie artistică, se spune despre tine că eşti un fotograf comercial…

C.B.: Din fotografia comercială îmi cîştig existenţa. Încerc să fac proiecte bune şi cu fotografia comercială. De cele mai multe ori nu se poate însă, pentru că eşti destul de mult condiţionat. Eu mă bucur că fac fotografie, punct. Se spune că fotografia pură este cea făcută de amatori, cea care nu are nici un scop, pe care nu vrei s-o vinzi, nu vrei s-o expui.

Umila existență. Care nu permite decît proiecte on the side foarte cool și nimic prea personal. Nu există pauze, doar bani. Fotograful corporatist. (NB Pentru ăștia artistic este un proiect care nu s-a vîndut din primul an)

S.V.: Tot aşa cum spun unii dintre scriitori că nu se gîndesc la un public atunci cînd scriu?

C.B.: Exact, dar nici unul dintre cei care susţin asta nu este sincer. În fotografie, în momentul în care te gîndeşti că mergi undeva cu lucrările tale, că le expui în galerii publice sau private, deja începi să faci un compromis. Iar fotografia comercială este ea însăşi un compromis.

Deci arta compromisului. Dacă mai adăugăm că și talentul nu este prea pronunțat obținem ceva. Ceva despre care mi s-a atras atenția în repetate rînduri că este mai bun decît un Dinu Lazăr pe steroizi, dar considerabil mai slab decît orice fotograf promovat în publicațiile de specialitate occidentale.

S.V.: În ce sens?

C.B.: În sensul că lucrezi după un concept, mare parte din ce faci nu-ţi aparţine, nu e creaţia ta, tu eşti mai mult un executant. De exemplu, ai de fotografiat trei oameni care stau la plajă şi meritul tău acolo e strict profesional, că nu dai rateuri şi că faci un lucru mai bun decît alţii. Şi nu mi-e jenă că fac şi fotografie comercială, şi fotografie artistică; eu mă bucur pur şi simplu pentru că fac fotografie şi că declanşez aparatul. Iar bucuria vine din faptul că mă caută lumea, mă sună şi îmi cere colaborarea. Pentru mine, o astfel de satisfacţie este destul de mare.

Acea „fotografie comercială și fotografie artistică” este un mod elegant de a spune produc gunoi tipăribil și gunoi cu pretenții artistice.

S.V.: Te inspiră arta plastică? Cum vezi legătura dintre fotografie şi celelalte arte gîndindu-te la artiştii plastici şi fotografii actuali din România?

C.B.: Nu cred că sînt legat sau impulsionat cumva de arta plastică din România, probabil sînt marcat de albumele de pictură pe care le-am văzut şi de cărţile pe care am fost nevoit să le ştiu atunci cînd am dat admiterea la ATF. De fapt, cred că cinematograful m-a inspirat mai mult decît arta plastică.

Hmm…adică cinematograful nu are legătură cu arta?

S.V.: Ce regizori sau filme te-au inspirat?

C.B.: Multe filme. Pot să-ţi spun primele două filme pe care le ţin foarte bine minte, filme văzute la Cinematecă prin ’90. Văzîndu-le, mi-am dat seama că exista un tip acolo care filmează, care face fotografie în mişcare. Vorbesc acum despre Călăuza lui Tarkovski şi Apocalypse Now. Pînă să văd Apocalypse Now, urmăream într-un film povestea, personajele; după ce am văzut filmul ăsta, am avut o revelaţie, mi-am spus, „wow, uite ce imagine”. Acum nu mai urmăresc povestea aşa mult cît imaginea şi ce se-ntîmplă cu camera.

Adică Tarkovski e un fel de licean american pe youtube. Și dacă personajul negativ generază maselor o ură care se extinde în afara filmului sau telenovelei pînă pe terasa unde își ia omul prînzul, tot așa și regizorul mitraliază poze la peste 20 pe secunde pentru Cosmin Bumbuț. Poate la a doua maturitate o să realizeze că regulile pentru o singură imagine și pentru o succesiune care dă impresia de mișcare sînt oarecum altele.

Anunțuri
Etichetat

2 gânduri despre „Bumbuț vs Liternet (5)

  1. morpheus spune:

    1979 este singurul an în care ăsta s-a dus la cinematograf. După alea două filme s-a trezit marcat pe viaţă.
    Rataţii ăştia au senzaţia că imaginea în film a început şi s-a terminat cu Tarkovsky. Îl întrebi pe unul ce film sau ce regizor i-a marcat şi ţi-l vâră repede pe Tarkovsky, doar de ăsta au auzit, dă bine, e un nume sonor.
    Şi da, între film şi fotografie este o diferenţă uriaşă. Dar la ei merge oricum, tot cu ochii se gustă la urma urmei. Mă mir că că n-a băgat şi baletul între ele.

    • Criticul Foto spune:

      Dar oare există vre–un mod prin care să–i determini să vadă un Andrei Tarkovsky (alea din perioada sovietică!) altfel decît un XMen? Astăzi e simplu: cocalarii se duc la cinema să vadă noul Predator vs Transformers, hartiștii români văd filmul discret, cu familia și prietenii și la film se duc la Eforie la Avatarul lui Michelangelo Antonioni la retrospectiva ocazionată de centenarul morții. Se și pot recunoaște oarecum ușor: le place visceralul ilogic al lui Von Trier pentru că nu au nimic de înțeles din cadraj ca la Bigas Luna. Deși nu toți care apreciază Von Trier sînt dintr–ăștia. Uff, într–o vreme îi întrebam ce le–a plăcut și următoarele zile mă întrebam ce film au văzut. De asta fotografia le e mai accesibilă: e mai ușor să bați cîmpii.

Zi–mi de bine, sau exprimă–te după pofta inimii.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: