Poți? Eu cred că nu. De ce? Pentru că nu ai ce să alegi. Ai turbații ăștia. Sau să alegi alții și mai și, vezi Nicolae Paulescu sau Ion Antonescu, ale căror vieți sînt și mai bine documentate. Continuă lectura
În 1947, Simone de Beauvoir publică Etica ambiguității. Este poate cea mai accesibilă prezentare a existențialismului francez și încearcă să rezolve unele neclarități recunoscute chiar de Sartre. Despre ce a vrut Sartre să scrie, Simone știa destul de bine. Continuă lectura
Se poate vorbi de o cultură română. Dar nu de o civilizație română. Sau dacică, că civilizație dacă s-ar confunda și ar sublinia improbabilitatea cazului.
Cultura în sens larg se ocupă de orice legat de obiceiuri. Este ceea ce popimea numește sfînta tradiție. Și chiar mai mult. Obiceiul de a ridica degetul mic cînd ești o doamnă și bei cu plăcere ceva. Lăsatul unghiei de la degetul mic de la mînă. Scobitul în dinți. Și alte eleganțe românești. Toate astea sînt cultura română.
Ceea ce ați fost învățați să înțelegeți prin cultură este termenul în sens restrîns. Din tagma acestor Mitici și Chirițe iese un Camil Petrescu. Mereu gata să aibă soluții. Dar incapabil să scoată un roman de doamne-ajută. Remarcabil față de romanul lui Mitică Achiriței. Foarte apreciat de Chirița Miticescu. Un CĂCAT față de altele scrise de produse ale altor culturi.
Urmărind un DVD educațional făcut pe aiurea în Europa m-a lovit că problema este că nimeni nu face educație. Educația lipsește cu desăvîrșire. Avem o cohortă interminabilă de ratați. Indivizi care nu au fost capabili să fie de ajuns de în față pe liste încît să poată face altceva. Și aceștia sînt plătiți porcește. Adică făcînd totalul orelor, totalul concediilor ajung la niște tarife orare nerușinate. Și după aia se pune problema și șpăguirii, care este și mai perversă. Pentru că învață generație după generație ce este supunerea față de un satrap mic și idiot, dar satrap nu mai puțin. Cadouri. Meditații. Titlul de «profesor», cînd e doar un vierme ieșit al 215lea.
În vidul ăsta apar educatorii nației. Noica, Năică Ionescu, Liiceanu, șa. Alți mici. Mai mari decît cei de mai sus, mai mici decît un provincial într-o țară mai răsărită. Dar oare sînt aceștia educatori? La prima vedere îmi e clar că sînt niște geambași. Cum se anunța cu sarcasm Noica la un interviu «bișnițar de idei». Și trăiesc biiine.
Într-un fel acești educatori la nivel național se pot califica de educatori. Dar doar accidental.
La școală am învățat de reforma educațională a lui A. I. Cuza. Bun. O nație analfabetă ridicată pe versurile de doi lei ai psaltirii. Devenită o nație superstițioasă cu carte. Iluminism cu măsură. Dăm pămînt țăranilor, dar apoi îi impozăm ca să dăm bani bisericii, așa că Ion să poată plăti și pentru biserici aflate mai departe de el, nu doar pentru studiile în Franța ale băiatului popii.
Știam că englezii aveau școli pe toate nivelurile. Fiecare român mai răsărit a auzit la teatru radiofonic ceva de Dickens. Rezumat. Periat. Cenzurat. Dar românul știe că școlile engleze erau un bastion al barbariei. Se pare că încă pe vremea cînd Cristopher Hitchens era la școală încă se mai practicau acele barbarii. Și altele despre care Dickens ar fi scris numai dacă vroia să facă închisoare pentru pornografie.
E interesant de remarcat că nu văd de ce în România nou inventată școala ar fi fost mai bună. Nu s-a scris. Dar legile care limitau exprimarea erau mult mai rele, iar toanele moralizatorilor mai fluctuante. Așa că poate Veronica nu era așa curvă cînd l-a luat pe Micle să-i facă copiii altora. Poate Veronica era doar un bun administrator: crearea unei respectabilitați pentru un pederast-pedofil în schimbul unei vieți decente pentru ea și copiii ei. Poate.
Doar că în România A. I. Cuza este prezentat majestuos. Impresionant. Și cu niște reforme greu de imaginat în epocă. În fapt, cam toate țările aveau deja legi asemănătoare și inițiative comparabile sau chiar mai avansate. Bineînțeles Nigeria și periferia filipineză mai aveau mult pînă să afle de actele civilizatoare ale domnitorului de ocazie.
Așa că ne rămîne de pus în context. În contextul geografic european, România era între ultimele la masa educării populației. Poate și de asta Mircea Eliade era atît de excitat cînd a aflat de valorile catolice ale lui Salazar. Pe nivelul de inteligență al României, da, erau destul de progresiști. În acest context, România este foarte bine. Cu 98% crezători în doamne-doamne în secolul 21, Sudan și Somalia sînt țări vecine și prietene. Dacă la vremea lui Cuza Vodă Brazilia avea problema unui teritoriu imens, astăzi Brazilia este într-o ligă superioară.
Ceea ce mă aduce înapoi la problema educatorilor. Constantin Noica, Nae Ionescu, Gabriel Liiceanu și ceilați de teapa lor vor să fondeze cîte o sectă. Să fie un dumnezeu. Sau măcar profetul principal. Nu pot spune că România a dus lipsă de indivizi gata să fie profetul numărul 2 sau chiar mai mic dacă șpaga intuită e bună.
Așa că educația devine un efect secundar și nu un scop ca la Dewey sau Russell.
Îl ascultam o dată pe Arsenie Papacioc, sau alt legionar tembel, cum povestea despre frat-su că era un băiat deștept, un chimist. La vremea aia am pus aiurea piesele în puzăl. Așa bun era că nu am auzit nimic de Papacioc-fratele? Sau poate era vorba de o potențialitate ca la Nicu Paulescu, care ar fi fost foarte cunoscut dacă nu ar fi fost un ratat? Conspirație? Cum pana mea au putut să fenteze comunismul toți legionarii să o lăbărească 40-80 de ani pe la mănăstiri cu tot confortul de acasă plus televizor și ăștia care erau mai deștepți nu? Continuă lectura
Criticul Foto 