Mi-am luat din tîrg o carte pe care nu o mai găseam în bibliotecă. Se pare că Damian Stănoiu am împrumutat și am uitat să iau înapoi. Mă rog, la cît am dat pe cărțile astea, pot să zic că le-am dat cadou.
Scrie în introducere unul Ion Nistor. Nu știu cine e. Îl cred pe cuvînt. Scrie acesta un citat din nemuritorul George Călinescu. Ăla de pe urma căruia au cîștigat o pîine bună făcătorii de culegeri de analize literare. Ăla de pe urma căruia dăscălașii de română au avut și mai puțin nevoie să gîndească. Ceea ce e considerat normal, altfel ar fi dat la real.
În cărţile sale nu vom găsi analize, transfigurări, idei, interpretări, cazuri, portrete sintetice, adică tot ceea ce presupune o
elaborare a universului în vederea unui scop superior informaţiei. Cărţile sale cuprind poante, mai bine zis anecdote, reportaje din viaţă.
Ce se vrea asta?
Ce e aia scop superior. Superior cui?
Ce înseamnă «în vederea unui scop superior»? Ce e «superior informației»? Informația Bucureștilor, devenit Libertatea?
Transfigurările nu sînt interpretări?
Analizele nu includ idei?
Cazurile nu sînt to’ma «reportaje din viață»?
Cît de relevant este un portret sintetic cînd nu prea sînt scriitori români capabili să producă altceva decît schițe? În momentul ăsta nu îmi amintesc un personaj de literatură română care să fie altceva decît o schiță. Mă rog, nu voi relua o literatură infectă doar pentru a căuta că «da, poate există».
Sigur înșiruirea aia tembelă se poate numit «tot ceea ce presupune» bla bla bla?
Și ăsta era analistul numero uno al României pînă la Nicu Manolescu? Nu cred că o să citesc Manolescu.