Construirea sfințeniei

Un cuvios a murit. Un atlet al lui Isus. Putea să te flegmeze pentru mîntuietorul lui de la zeci de kilometri. Putea să alerge cu cutia milei la sute de kilometri doar pentru a proteja icoana făcătoare de minuni. Cînta imnurile parcă ar fi fost pe locul întîi cu medalie de aur. Doar olimpic nu era, pentru că olimpienii erau politeiști. Acum că e mort să tot fi atins vîrsta de 50 de ani. Atingea mai mult prin mila scriitorului de cruci care putea să lungească cît vrea el preacuvioasa viață într-o vreme în care nu existau certificate de naștere și mortu era primul care știa să scrie și să citească neam de neamul lui de la maimuță încoace. La fel cum postul și rugăciunea cuviosului mort erau gloficate și umflate de indivizi care cel mult au ajuns să vorbească cu cei care l-au cunoscut pe mort pe cînd erau copii. Iar portretele sale sînt făcute toate la ani buni de la descompunerea hoitului mîntuit. Deci putea să fie slab, cu barbă lungă sau scurtă, după cum cerea moda vremii.

Și totuși, care e diferența față de cultele sălbaticilor din Grecia de acum 3.000 de ani?

Intra în transă Pitia. Și? Înțelegea cineva delirul intoxicat? Pula!

Erau mai mulți secretari care să interpreteze divinele urlete.

Cică vocea zeilor.

Azi Isus și tac-su, ăla cu ideea cu cuiele, îl aleg pe cuviosul nostru mort sfînt. Începe procedura de igienizare. Reprezentanți ai mitropoliei vin să îi explice, dacă nu a înțeles pînă acum, amantului mortului că ei de fapt se rugau seară de seară. Reprezentantul va explica idioților de la chiliile din jur că gemetele și țipetele erau chinul la care îi supunea diavolul. Vă mai amintiți cînd s-a dus cuviosul după ciuperci vara trecută și a revenit după două săptămîni cu un zîmbet misterios? În seara aia, după cină, diavolul i-a vizitat pe cei doi călugări. Și cuviosul a apărut bătut rău zilele următoare. Era puterea diavolească. Iar țipetele de gelozie erau dracii care imitau vocea celui rămas în viață. El nu putea vorbi pentru că diavolul îi luase glasul, cum adesea se întîmplă în cazurile posesiei demonice.

Și totuși seniorul și juniorul nu pot să transmită direct. Un dumnezeu care își trimite baubaul metafizic să bîntuie slujbele la biserică. Un junior care își dă carnea și sîngele de cîte ori e invocat la liturghie. Pentru asta este nevoie de niște oracole. Niște șmecheri care dorm prin pădure. Și niște cler care să interpreteze mesajele divine. Cît de convenabil!

Acum poate vă e și vouă mai clar că îndumnezeirea creștină nu are nimic de a face cu politeismul de dinainte.

Anunțuri

Zi–mi de bine, sau exprimă–te după pofta inimii.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: