Mitul bunului sălbatic

Eliade. Mituri vise și mistere. Gunoi. Cu iz scientist. Capitolul 2. Mitul bunului sălbatic.

Un eminent folclorist italian, G. Cocchiara, a scris odinioara ca, „inainte de a fi fost descoperit, salbaticul a fost mai intai inventat”. Formula, fericita, nu e lipsita de adevar. Secolele XVI, XVII si XVIII au inventat un tip de „salbatic bun“, pe masura preocuparilor lor morale, politice si sociale. Ideologii si utopistii erau entuziasmati de „salbatici“, mai ales de comportamentul lor in ceea ce priveste familia, societatea, proprietatea; le-au invidiat libertatile, judicioasa si echitabila diviziune a muncii, beatifica lor existenta in mijlocul Naturii. Dar aceasta „inventare a salbaticului”, asortata sensibilitatii si ideologiei secolelor XVI–XVIII, nu era decat revalorizarea, radical secularizata, a unui mit mult mai vechi: mitul Paradisului terestru si al locuitorilor sai in timpurile fabuloase care au precedat Istoria. Mai degraba decat o „inventare” a bunului salbatic, ar trebui sa vorbim de amintirea mitizata a Imaginii sale exemplare.

Iată elementele compunerii școlărești, nivel gimnaziu. Doar că avem de a face cu un individ cu pretenții de cult. Cică și profesor. Unsul domnului Ionescu la catedra de filosofie din Bucale.

Cocchiara nu are numele mic. Dar este italian. Și eminent. Vocabular de lucrare publicată! Și, fiind vorba de mituri și începuturile timpului, talianu nostru scrie odinioară fără să lase referințe cînd și unde. Că așa-s talienii, iubește și lasă. Româncele urmau să afle asta peste 20 de ani, la mare.

Este fascinant să citești Mircea Eliade în liceu cu experiența gunoiului care ți-a fost îndesat cu lopata la diversele materii educate în România. Cînd începi să mai citești afli altele. Unii nu se vor debarasa niciodată de ce au învățat prima dată. Vezi Mircea Eliade și legionarii săi.

Problema este că tipul ratează complet problema.

Întîi de toate eu nu găsesc înainte de secolul 17 referințe. Eliade le găsește de cu o sută de ani înainte. Dar, în stilul magic tipic științei de la capătul Dunării, nu are referințe. Montaigne? 1580? Dar ai lui sălbatici nu sînt nici buni, nici nobili. Ceea ce mă duce cu gîndul că șarlatanul de Mircea Eliade, nici nu a citit Montaigne, ci recitează, ca un profesor român de medicină, fără să înțeleagă textul. În plus, textul este umanist. Iar Eliade nu face referință la umaniști, ci la iluminiști. Probabil pentru Eliade nici nu este o diferență.

Mai mult, termenul francez, pe care Eliade și-l însusește cu tupeu și fără justificare, apare abia pe la secolul 18 cu sentimentalismul.

Iar dacă forțăm nota, David al vechiului testament se califică la fel de bine. E. Mircea Eliade este un legionar și un creștin. Nu se pune problema să fi citit biblia, deci mai greu cu referințele care i-ar fi fost la îndemînă la un studiu personal. El preferă să preia de-a valma pasaje din texte franceze pentru a-și încropi o carte. Și epoca aceea este epoca orientaliștilor, mai puține referințe biblice se pare.

Hai să o luăm de la început.

Tipii care au scris și postulat despre nobilul sălbatic sînt niște intelectuali. Pentru vremea lor sînt extrem de avansați. Și ridică probleme care le-ar putea face probleme. Așa că inventează un element extern societății pe care o critică. Arabi, chinezi, amerindieni.

Un exemplu ar fi critica papalității. Mahomedanii devin turci. Turcii sînt definiți prin laxitatea elitei Istambulului. Laxitatea este scoasă din context. Rezultă o toleranță deosebită față de celelalte culte, în opoziție cu masacrele protestanților din Europa. Apoi, mahomedanii ca figură de stil nu au cler. Și profetul lor este pur și necorupt de indulgențe și donații. Este o critică socială. Este un artificiu literar.

Tehnica nu este nouă. Tacitus în Germania face la fel cu barbarii în contrast cu Roma. Iar critica lui socială este livrată drept adevăr istoric.

La fel Hobbes sau Voltaire nu lasă elementele prin care să se înțeleagă dacă au crezut vre-un moment în personajul inventat. Ce se știe este că nu au cunoscut societățile pe care le ridicau cu scopul criticii ordinii curente. Iar informațiile le aveau de la indivizi nu tocmai rafinați sau culți. Să fi fost o idealizare? Să fi fost o lipsă de informare?

Ulterior, cînd călătoriile spre China se înmulțesc, imaginea iezuită a chinezilor iese foarte șifonată. Pot spune că basmele medicinei chineze tradiționale se bazează pe imaginea iezuită. Dar în secolul 19 chinezii căzuseră în dizgrație.

Mircea Eliade nu este de ajuns de inteligent să înțeleagă asta. El pleacă din start de la supoziția că textele acelea glorifică grădina Edenului, doar că cu alte cuvinte. Și pleacă cu buldozerul în nivelarea pajiștii prin care va trece drumul lui. Romantic. Utilitar. Căci scopul lui este de a oferi corzile de justificare a altor aberații. Este vorba de niște totemuri. Nație. Popor. Țăran. Punctele centrale de sprijin ale doctrinei naționaliste extreme la care adera.

Anunțuri
Etichetat

Zi–mi de bine, sau exprimă–te după pofta inimii.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: