Bucureștiul orașul morții

Cred că fiecare din cei care au semnat Criticul Foto de-a lungul vremii au rugat un număr semnificativ de cunoștințe: plecați din România. În 1960 era trădare de țară. Trebuia să fii evreu și să fii vîndut ca o carcasă de vacă. Ceea ce era un progres considerabil față de 1940 cînd evreii au fost agățați dezbrăcați la abator în cîrlige pentru carcase de vacă. Azi se poate pleca. Multă pleavă a plecat. Prea multă. Atît de multă că îi auzi punînd la cale furturi cînd aștepți metroul printr-un oraș occidental.

Și totuși Bucureștiul rămîne pilonul culturii. O fi Clujul cu pretenții. O crede Ieșiul că are relevanță culturală de cînd olteanul Maiorescu a venit rupt în cur să cerșească boierilor Moldovii sediu și stipendii. Dar banii tot la București se fac. Poți să faci expoziție itinerantă, dar idealul este să începi sau să termini la București.

Mă uitam la București. Moarte. Atît.

Sînt recunoscător, că față de perioada pogromurilor, de data asta românii aleg să mute repede cadavrele de oameni, cîini, șobolani și cine și-o mai da ultima suflare pe străzile acelea murdare. Dar totuși.

Șoseaua este un parc între două șosele aglomerate și zgomotoase.

Unirii, o fi leagănul creștinătății, dar este un bazar. Căci religia, încă de pe vremea profetului Isus, este asociată cu banul. Pantofi, icoane, fuste, calendare bisericești, mașini, mătănii. Toate la un loc. Măcar ai unde să mănînci, față de Șosea. Cultural este deja un schelet. Nu mai pute.

Universitatea e la fel de moartă. Aici sînt nu știu cîte facultăți. Toate cu pretenții. Puse una lîngă alta. Și una peste alta. Cultura erau niște anticari care vindeau romane se-fe din niște dulapuri metalice. Praf. Zgomot. Stridență. Biblioteca Eminescu redusă la o dugheană de subsol. Alături un anticariat pentru boieri cu cărți de preț, nimic popular. Studenții se grăbesc. Au slujbe. Vitrinele de la Arhitectură par să se schimbe, dar trebuie să treci o dată la doi ani pe acolo. Producția Arhitecturii este atît de căcăcioasă încît parte din spațiu este ocupat de reclame.

Peste drum un teatru. Un teatru mort. Cu puneri în scenă moarte. De autori morți. Cu actori inerți. Aproape morți. Afișe mari. Dacă nu era de ajuns, de cîte ori vre-unul cu amici bine plasați mai dă colțu, teatrul devine casă mortuară. Nu e important să vii să îi vezi pe cei pe care hoitul, pe cînd era animat, i-a pregătit. Pentru că aceștia nu există. Pregătirea este în sistem mafiot. Tu pupi inelul. Eu îți dau postul sau recenzia pozitivă. Așa că veniți să plîngeți la mort. Pupă moaștele. Închinați-vă. Dacă nu vă place gașca din mitropolie, închinați-vă la al nostru. Dacă vă plac ai noștrii, pupați inelul. Circuitul mortului în natură.

Romană? O intersecție. Din Romană poți ajunge la Institutul Francez. Sau la Institutul Britanic. Sau la Muzeul Literaturii. Sau la Direcția Pașapoarte. Sau spre Academie. Sau spre UNArte. Sau spre Universitate. Sau spre Victoriei.

Victoria ce? Victoria morții asupra vieții. Roboți de tablă încinsă pe asfalt încins. Clădiri înalte. Și între ele niște temple. Templul guvernului mort. Dezbateri. Punem un punct în plus la o taxă? Iertăm pe cineva? Cultura este inutilă. Tradiția este singura păstrată. Confucianist. Ortodox. Sfînta tradiție. Reguli. Cutume. Legi nescrise. E ceva viu? Nu. Doar fluidele cadavrelor din instituție scurgîndu-se printre pietre. Paznici, ca la mauzoleul lui Lenin. Ca la mauzoleul lui Mao. Ca la templul morților Franței din Paris.

Peste drum ai muzeul de istorie naturală. Mortăciuni. Mai elegant decît animalele chinuite de la grădina zoologică. Dar nu cu mult. Lipsește suferința. Rămîne tristețea. Mic. Meschin. Prăfuit. Zombi din guvern preferă puicuțe cu copane suculente și nu marfă umplută cu paie. Relevant? Da. E bine că există. Dar efectul este limitat. Cîți copii din România au fost să viziteze? Cîți copii din București, care pot veni cu metrou, autobuz, tramvai au fost să-l viziteze? Cîți au putut să vadă miracolul vieții și nu doar niște mortăciuni? Templul morții. În care se intră cu feereală ca să nu supăram spiritele.

Lîngă? Lîngă este templul totemului țăranului român. Erecția antropică a țărănismului, poporanismului și altor vreo 60 de ideologii confuze și nedelimitabile. Este re-ornarea totemului-pulă al PCR, unde puteai să admiri zeghea originală a tovarășului Nicolae Ceaușescu sprijinită lîngă niște lanțuri ete așa cum se purtau în epocă. Nici un cuvînt despre situația deținuților. Doar cea a mesiei. La fel și cu Țăranul-totem. Nici un cuvînt despre sălbăticia relațiilor bazate pe proprietatea pămîntului. Totul cozmetizat. Femeia. Mai puțin prețioasă decît o capră care dă lapte? Nici un cuvînt! Ce frumoase erau rochiile așa cum le-a
brodat autorul popular la 1990! Femeia prilej de omor? Dar de ce așa depresiv, ați remarcat calitatea broderiei de mașină ca la 1700? Într-o
vreme cînd toți oamenii care scăpau de mizeria vieții agricole se îmbrăcau ca la Istambul, Moscova sau Viena, mă scuzați, ați remarcat unitatea portului popular în toate regiunile așa cum a avut viziunea domnul X? În curte ai biserică și nimic despre mortalitatea maternă. Înăuntru ai cruci și nimic despre mortalitatea care ar putea fi prevenită prin gesturi azi banale: spălatul pe mîini, hidratatul. Ce ciutură frumoasă înlocuiește povestea țăranilor după ce vre-un sfînt luminat ca Ștefan Mușat otrăvea fîntînile ca să nu ajungă stăpînii de drept ai pămînturilor la lăzile lui cu aur.

Și peste drum muzeul geologic. Foarte frumos. O vreme a fost muzeul meu preferat. Sala cristalelor este magnifică. Și nici un cuvînt despre cum stătea doamne doamne pe budă și scotea rubine din cur după niște sacrificii bune cu bivoli. Dar asta nu îl oprește să fie ceea ce este: un muzeu al pietrei, al morții.

Toată arta în acest pol al imobilității sînt ocazionalele grafitti cu remarci fasciste. Oameni care se raportează la un timp inexistent. Și chiar dacă acel timp ar fi existat. Și dacă ar fi existat așa cum cred ei, ghici! Tot mort este.

Bucureștiul este un imens cavou. Cavou cu dormitoare. Oameni în anticamera morții. Se trezesc. Se flagelează să se trezească. Merg într-un loc de care ei spun că nu le place. Stau cu oameni pe care ei zic că îi displac. Pentru a face pe înserat tura înapoi în pat. Tic-tac. Metronomul bate. Tic-tac. Fiecare marchează un interval trecut. Un interval mai aproape de moarte. De integrarea perfectă în trecutul perfect. Tic-tac.

Toc-toc. Cine-i acolo? Moartea.

Anunțuri

Un gând despre „Bucureștiul orașul morții

  1. vasile_b spune:

    foarte bine spus/scris

Zi–mi de bine, sau exprimă–te după pofta inimii.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: