Aventuri londoneze

Ce–mi plac românii șmecheri! Toți sînt șmecheri. De aia îi vreau în doze mici. Am ajuns la Londra, la o cunoștință. Și trece pe acolo unul din diasporă. Cică nu era popă. Dar gîndea cît unul. Și grija lui era evanghelizarea cu Roșia Montană. Cînd și–a terminat predica prefabricată nu a crezut de cuviință să se care. Ci a început să improvizeze. Cică globalizarea e rea. M–a dat pe spate! L–am întrebat dacă știe să înoate. Mi–a zis că nu vede relevanța gestului. Păi cam greu prin canal cu carul cu boi. Și apoi, cine să îi cumpere în Anglia car cu boi? Nici nu cred că are voie să importe pe insulă asemenea rumegătoare. S–a ofticat. Avea dreptate. Dar s–a atacat din motive greșite. De. E creștin, nu te aștepți să și gîndească.

El se lezase că–l fac țăran și provincial, el, cel venit din coapsa Romei și o curvă din Dacia. Sau într–o Dacie. Nu mi–e clar. Eu îl ridiculizam pentru cretinism. Adică globalizarea e de rău. Dar el să vină cu zbor ieftin e bine. Standardizarea ofertelor e rău. Dar nici să îl pună să citească în altceva decît «simple English» nu e bine. Deplînge sarmale ca la mă–sa. Dar respinge ideea că ar fi un fel de mîncare turcesc, dovada turcizării populației de pe granița imperiului. Și crede că sarmalele indigeste, prost, cum le gătește maică–sa, ar fi un standard și un bastard culinar. Pentru că doar condimentele diferă. Și preferința pentru carnea de porc în țările islamice. Dar altfel rețeta este destul de populară. Cu ce frunze sînt în zonă. În saramură, sau proaspăt culese. Doar cu orez sau cu carne. Ba mai mult, cele mai multe culturi mai și diferențiază între rețete înrudite. Proba pentru incapacitatea de a te exprima bine în română, o limbă de făcătură. Castraveții mici, mari, în saramură, în oțet, toți sînt castraveți. Sarmaua cu porc, vită sau orez cu bucăți de ardei tot sarma este.

În schimb, prin contribuția intelectuală majoră a unora ca Sanda Marin, care nu e femeie cum bănuiam, ci bărbat, avem o separare la fierturile în multă apă. La otomani, fiertura se cheamă ciorbă. La francezi se cheamă supă. Iar dinspre Polonia vine o acreală numită borș. Dacă pui borș, dacă e tulbure, e borș. Mai departe? Supă e cult că e din franceză, care e limbă latină. Ciorbă este popular, din turcă, limba pămîntului. Cărțile de bucate române însă fac diferența că dacă e mai clar e supă. Cu excepția supei–creme care nu e clară. Dar supă–cremă nu ai ce să–i faci, nu se face în est, se face în vest. Mai puțin ciorba de linte. Mă rog, e o diferență pe care intelectul bucătarilor români nu a putut–o asimila. Supa de linte în spațiul levantin și otoman este aproape o pastă. În spațiul român este o apă cu grăunțe fierte.

Anunțuri

Zi–mi de bine, sau exprimă–te după pofta inimii.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: