Alin Bodog, gogomanul de serviciu

Alin Bodog cică este felcer, absolvent de medicină română. Care face căcatul bici prin orient. El este numit «Doctor în deșert» de către unul Marius Pascui. Pe un site la fel de interesant numit: Sănătatea ta. A ta, evident. Cum ar spune jurnaliștii specialiști în literatură de blog, din respect pentru cititor.

Kuwait, 18 Iunie 2013, 40 grade, cer senin…

40 de grade C/K/F. Irelevant. 40 de grade. Dimineața, la prînz și seara. În deșert cică sînt variații mai mari, dar Alin, felcerul năzdrăvan, nu face diferența. El este într–un loc cultural relevant pentru istoria română: Kuveit.

Pasesc ușor obosit pe coridoarele spitalului, in drum spre cabinetul meu, unde mă întâmpina cu un zâmbetul prietenesc ca de obicei si cu “Good Morning dr Alin” fetele de la receptie.

Alin? Uau. Au învățat pronunția. Este un tip serios.

Buna dimineața la ora 12 e puțin cam mult, dar ele știu ca tocmai mi–am încheiat garda si pentru mine o noua zi abia începe. O garda linistita, cu trei nasteri normale si o operație cezariana, deci patru familii fericite.

Noroc cu musulmanii că nu fac copii mulți. 3 intervenții de moașă și una de rezident. Merită să fii obosit pentru de la cît se termină programul normal și pînă la 12 a doua zi! Sau trebuia să subînțeleg și activitatea intensă avută în baia privată într–o țară extrem de restrictivă ca moravuri?

Intru in cabinet cu un sentiment de mândrie care mă încearcă in fiecare zi când vad numele meu scris cu litere de aur in araba si engleză in stânga usii.

Poate să scrie și Doctor Pulică în arabă. Pe pariu că nu știe ce–i aia? Dar e cu aur! Nu auriu. La el la țară nu e nici o diferență. Maică–sa și–a tras broboadă cu sîrmă de plastic aurie de la Obor din Bucale? Domnul Bodog a anunțat că e fir de aur.

Un cabinet primitor, spațios, cu toate facilitățile, cu aparatura de ultima generație, si mă scufund in fotoliul din piele visinie din spatele biroului , care e făcut parca sa îmi ofere un moment de relaxare înainte de a începe consultatiile.

Poate că asta ar fi trebuit să aibă și de unde a plecat. Doar că de unde a plecat ar fi trebuit să își asigure singur toate accesoriile. Ceea ce nu înseamnă că în orient nu este în orice moment la mai puțin de 10 ore depărtare de ultima utilizare a cabinetului.

Mi se pare fascinantă încîntarea curcanului narcisist pentru niște căcaturi Ikea. Atît de jos este felcerul. Asta îl face pe el mulțumit. Brava Școala Română de Medicină!

Pe birou mă așteaptă o floare, primită ieri de la o mămică fericita, in semn de recunostinta. Ii găsesc locul printre încă câteva care îmi inveselesc începerea, insufletindu–mă in fiecare zi si oferindu–mi satisfactia muncii bine făcute. Ce poate sa își doreasca un om, un medic, mai mult decât fericirea din ochii pacientilor lui, fericire la care a participat si el un pic…

Primită de la soțul homosexual al unei femei care a născut. Femeile nu fac cadouri în islam bărbaților. Întîi pentu că sînt simple accesorii. Apoi pentru că nu are voie să se dea la un individ care nu recunoaște profetul. Asta intră la Haram. Și islamicii sînt sensibili la aceste detalii. Sau o fi vorba de o tînără militar al trupelor americane staționate în Iraq, doritoare să își crească profetul nou născut în mijlocul sălbaticilor. Profet pentru că e cam greu cu contracepția primită să rămînă însărcinată.

Si ca de fiecare data, gândul mă poarta departe, acasă, la locul de unde am plecat, acolo unde m–am format ca medic si ca om. A trecut un an si jumătate de când m–am rupt de toată viața mea, de familie, de prieteni, ca sa ajung aici, la peste 4000 de km distanță, “in mijlocul desertului” cum îmi spunea mama mea cu lacrimi in ochi când am plecat, ca sa pot sa îmi practic meseria pentru care m–am pregătit atâtia ani, gonit de un sistem in care prima ura si razbunarea. A fost o decizie grea, pentru ca toți cei apropiați mă auzisera de mii de ori afirmând ca nu voi pleca niciodată din România.

Și ce «de fiecare dată». Îți dai seama soro? Un an jumate. Parcă ar fi 50! Și se topește de dorul țării.

Și romanța: să poată practica. Acasă putea. Dar nu pe banii ăia. Deci, curva se simțea limitată în abilități. Dar nu e paradoxal? Există un loc pe Pămînt unde el se pregătește intens și iese calificat într–o ocupație în care nu se poate practica.

Și de ce afirma că nu va pleca niciodată? Pentru că Doctor Pulică este un pilos. Avea postul cumpărat. Și viitorul asigurat. Pînă și–a dat seama că popa de acasă face mai mulți bani decît el la oraș. Și atunci s–a supărat pe viață.

Eram un medic tânăr, cu mult entuziasm si hotărât sa devin cel mai bun, oricât de multe sacrificii ar însemna asta.

Sacrificiile erau parcurgerea unor tomuri grosuțe scrise într–un limbaj rigid. Alea mai vechi cu terminologie franceză. Alea mai noi cu terminologie neconstantă americană. Fiecare după limba în care era scrisă cartea din care au copiat renumiți prof. univ. Apoi erau plata cotizațiilor, plata atențiilor, plata meditațiilor.

Cu un program de 24 de ore din 24, in fiecare dimineața in Maternitate, cu un “alai” de studenți in jurul meu, facandu–mi activitățile obisnuite ale oricărui medic din clinica, dar in același timp explicandu–le studenților pas cu pas fiecare gest, fiecare decizie, ca sa asimileze importanta fiecărui detaliu.

Aici este măsura în care este scris, sau mai bine zis mințit, tot articolul. 24 de ore din 24 înseamnă de pe la un 8 sau la cît i se scoală impotentului care ține secția și pînă pe la 12, hai 13. Dar sînt puține spitalele române în care mai mișcă altceva decît muște și gîndaci după 12:20, la prînz.

Problema este că nimeni nu explică. Toți se dau mari. Și atît. Explicațiile le dau cei mai mai ca bizonul nostru, Alin Bodog, și numai pentru cei anume aleși. Dar asta nu este ceva știut de clientelă. Este o problemă internă.

Clinica era pentru mine mai mult decât acasă.

Bineînțeles. Dar din alte motive. De exemplu, sînt destule țărăncuțe care cred că culcîndu–se cu asistentul pot primi o notă bună de la profesor. Sau altele care vor să învețe cîte ceva și sînt gata să plătească.

Apoi, dincolo de pacientele agățate în alte contexte, banu’ se face la camera de gardă. Așa și muscoiul de Kuwait, stă la coadă. Oricum nu denotă că ar fi avut nevoie de ceva timp pentru altceva. Lectura era doar lectura obligatorie pentru examenul de specialitate. Dat. Literatura nu e genul lui. Și nici altceva mai profund de o bîrfă despre futaiurile prezidențiale cu asistentele.

Aproape toate sarbatorile, atunci când nimeni nu voia sa facă garda, de Crăciun, Paște sau Revelion si cel puțin de doua ori pe săptămâna, odată sigur in weekend, eram de garda, si asta de când am început rezidentiatul in specialitate si continuand ca si specialist.

Asta e regula de cînd lumea: juniorii se supun. Nu o să piardă vremea pentru 2 milioane pe noapte în monedă veche un conferențiar care ia de cîteva ori suma aia pentru o simplă penetrare cu două degete. Și atunci stă mucea. În speță, Alin Bodog.

O făceam cu plăcere, fără sa o simt o obligatie, si fiecare copil adus pe lume îmi aducea si mie un zambet, si încă un pas spre desavarsirea mea ca si medic.

O făcea înjurînd și drăcuind pînă la a 7a spiță fiecare nenorocită de țigancă, fie ea și româncă, care se trezea să vină să nască în garda lui fără banii puși frumos la îndemînă. Înjura și asistente și moașe și infirmiere. Pentru că îl trezeau pe el, viitorul medic. Pentru că nu vroiau să stea să păzească femeia, ci trebuia să o facă el, ca fiind responsabil. Înjura medicii seniori pentru că nu veneau de acasă decît în ultimul moment, iar lui îi tremurau bucile grăsune de teamă că iar o să fie luat de păr și scuipat în gură înainte de raport că a pus mîna pe pacienta lui X.

Fiind angajat al Facultatii de Medicina, aveam contract de voluntariat cu spitalul, adică munceam ca si oricare alt medic din spital dar nu eram plătit decât de facultate pentru orele petrecute cu studenții.

Adică i–ar fi plăcut două salarii. Dar tot e mai bine să intri fără rezidențiat direct pe specialitatea pe care i–ai cerut–o lui Moș Crăciun cu ardoare.

Dar asta nu conta, simteam ca acolo era locul meu, si aveam un sentiment de multumire vazand ca tot mai multe paciente îmi acordau încrederea lor si mă solicitau sa le asist la naștere.

Într–o singură zi profesorul a pierdut 10 paciente în favoarea lui Alin Făt Frumos Bodog. Și îl suna noaptea ca un amant concediat să îl roage să îi dea pacientele înapoi. Dar asta e doar în visele lui Alin Bodog.

Dimineața la spital cu studenții, după amiaza la cabinet, tot mai multe nopți petrecute la spital, dar îmi făceam timp sa țin cursuri gratuite de igiena sarcinii la un centru specializat, sa răspund invitatiei unei emisiuni tv si a unii post de radio sa discutam probleme medicale, si uneori sa particip la orele de dirigentie ale foștilor mei colegi care acum sunt profesori pentru ore de educație sexuală. Începem sa simt acea împlinire profesională pe care mi–o doream

Și a început Alin Bodog să simtă cum curge banu’. Din salariul de preparator, a dat un ban și a picat poate un post de asistent. Poate și o înscriere la un doctorat. Apoi cabinet. Mă rog. Un mod de a spune al puțelor blegi cu pile. De fapt, o clinică particulară unde avea contract de zilier. Dar zilier cu grad universitar. Nu conta că la el salariul era la fel, dar pe avizier facturile erau cu 10% mai mari. Și asta făcea bine. Apoi s–a gîndit că voluntariat dă bine. De fapt, nu s–a gîndit el. S–a gîndit cel cu ONGul pentru el. Acela și–a dat seama că ia atîția bani, dar banii trebuie împărțiți. Asta dacă nu găsește niște inimi caritabile care să vină pe gratis să populeze schema de program. Și apoi a venit televiziunea și și–a zis că dă bine să fi voluntar ca studenții la vaccinare. Și uite o viață petrecută între profesori. Cum ar fi de educație sexuală.

Și dă bine între idioți ce scrie el. Doar că nițel mai la vest și pînă în Japonia ce scrie el ca profesional este muncă de felcer. Ocazional de moașă. Și de cele mai multe ori de tehnician igienist. Un nene cu liceu, poate și o postliceală pedagogică și un curs de pregătire de cîteva luni. Și toate astea făcute de unul cu pretenția de grad universitar!

Asta pana într–o zi, când a început “jihadul medicilor”, o vânătoare de vrăjitoare plină de inversunare si ura pe care nu mi–am inchipuit–o posibila in lumea medicală. Articole defaimatoare in presa, de o violenta a limbajului fără precedent, care ii vizat pe mentorii mei, si pe care ii vedeam pentru prima data neincrezatori in ziua de mâine.

Jihad? Război sfînt. Știe Doctorul Pulică pentru că doar e într–o țară arabă. Jihadul medicilor. Adică războiul sfînt al medicilor. Dar pe cine vînau acei medici? Nu știe. Tocmai a întors–o din condei, că, de fapt, pilele lui erau cei cu probleme. Și că i–au zis că riscă multe.

Mie, care îmi dedicasem viața spitalului mi–au spus ca nu sunt profitabil pentru spital, uitand parca faptul ca eu lucram voluntar pentru spital, fără plata, si toate cazurile rezolvate de mine erau raportate pe numele sefilor de sectie, conform cerintelor CAS.

El își dedicase viața șpăgii. Și acum i se punea în vedere că s–ar putea să meargă și în zone unde banii nu curg așa vioi ca în locul unde se aciuase. Și asta nu i–a plăcut. Pentru asta exprimarea de tîmpit: mi–au spus. Dar cine? Mentorii lui? Mămuța și tătuța? Probabil că nu.

Drăguțe și minciunile. El primea un salariu de la Ministerul Educației. Ca grad universitar. Pentru a primi acel salariu însemna că trebuie să presteze într–un spital universitar. Ceea ce și făcea. Acum, dacă nu îi dădeau pentru cît a plătit tac–su’ pentru post și banii de medic angajat al spitalului, se cheamă că lucra fără plată. Putea să nu mai vină. Ceea ce ar fi însemnat și suspendarea postului lui universitar. A făcut–o. Dar mai tîrziu. Cînd a văzut banii de pe contractul oriental.

Am întrebat conducerea de atunci “de ce eu?” Si mi s–a răspuns ca in orice război exista si victime colaterale. Nu puteam sa cred ce mi se întâmpla. Nu făcusem decât bine fără sa cer nimic in schimb. De ce eu? In acest timp presa punea etichete de ” sorbonei” celor ce devenisera indezirabili pentru noua conducere…

Dacă cealaltă facțiune ar fi pierdut, el ar fi fost în continuare în România stînd cu mîna întinsă ca ultimul milog la fiecare amărîtă adusă de ambulanță la camera de gardă. Dar au pierdut cei cărora le–a dat banii lui de a doua casă pe care o putea închiria bine. Și asta îl doare. Poate dacă ar fi plătit la cîștigători. Dar poate o fi și încercat. Și erau toate locurile contractate pînă în 2015.

Am trăit acest cosmar aproape un an. Îmi fusese interzis accesul in sala de naștere, ca sa nu mai pot sa asist pacientele mele. Faptul ca aveam multe paciente deranjase pe cineva…si făcea orice ca sa mă țină departe…

În toate specialitățile chirurgicale este genul ăsta de interdicție. Și interdicția nu este la factorul uman. Ci la poșetă. Adevarata penalizare. Căci pacientele «lui» urmau să fie asistate de alți medici. Și Alin Bodog urma să se aleagă cu recunoștința și ceilalți cu banii. Care nu sînt tocmai puțini. Deși mai apar pe unele forumuri mincinoase care declară că X sau Y nu ar impune cu o mutră severă tariful minim corespunzător gradului corelat cu vechimea și nivelul de igienă din spital. Sau or fi rude de miniștrii, mai știi?

Multe, puține, pacientele mergeau la alții. Pentru că dacă nașterea a avut loc cu altul, atunci și consulturile de după se fac cu acel altul și apoi și micile dileme legate de alte probleme tot așa. Și micul pașă cu visuri de profesor s–a trezit cu curul într–o baltă rece: oare cît timp îi va lua să își reia o clientelă pe măsura anterioarei?

In Decembrie 2011 eram la capătul disperarii, învins de un sistem mafiot care nu îmi permitea accesul la pacientele care mi–au acordat încrederea lor, si nu puteam face nimic sa schimb asta.

Era cu banii dați. Cu amenințarea că nu va mai crește în grad universitar decît în caz de cataclism. Cheltuielile lui crescuseră corespunzător numărului de paciente cotizante. Și acum nu se mai putea. Mașina lui fără loc de parcare cumpărat consuma prea mult. Țigările furau din coșul pentru parizerul zilnic. Și atunci o mînă scheletică cu pielea înghețată îl strînse de gît: «și dacă așa va fi pînă la pensie?». S–a căcat pe el. A doua zi s–a pus pe dat emailuri colegilor care plecaseră în străinătate. Cu cine? Cu ce? Nu vroiau să spună. Îi răspundeau «pe Internet». Nu mai avea prieteni. Dar poate că se poate. Doar în ziarele pe care le citea în loc de lecturi științifice scria că medicii pleacă. De ce nu și el? Și ridica ochii către tavan cu speranță.

Atunci a venit salvarea mea. Am primit, încă odată, pentru ca mai primisem de câteva ori, o invitatie de a lucra într–o clinica in Kuwait.

Adică din 20 de CVuri trimise într–o zi l–a sunat o femeie cu accent de Moldova. Moldova de dincoace de Prut. L–a întrebat de cît de fluent este în engleză și dacă are diplome care să ateste aceste calificări. Într–un final i–a zis că orientul este specialitatea lor și că ar putea să îl trimită în țările calde.

Au fost foarte surprinsi ca am acceptat, fără sa întreb nimic nimic despre condițiile contractuale, despre condițiile de munca.

Romanța. Nu a întrebat. Pentru că nu știa ce să întrebe. A văzut ce scrie în contract. Și îi părea bun. S–a gîndit că încercarea moarte n–are. Și a făcut glume cu «căpșunari» pînă în ziua în care și–a urcat codița de șobolan în avion. Și nimeni nu a fost surprins. Esticii care nu au mai fost plecați în străinătate iau orice li se oferă.

Nu mai conta. Simteam ca uit tot ce am învățat, ca pierd toată experiența acumulata, trebuia sa reincep sa lucrez. Am plecat lăsând in urma un sistem care nu mă mai voia.

Nu cunoaște decît să asiste o naștere care ar putea avea loc acasă neasistată, să facă suturi și tot restul intră la cezariană de urgență. Practic el știe doar o parte din cunoștințele unei moașe calificate din Germania. Și totul se rezumă la obstetrică. Ginecologie nu știe decît că așa scrie pe ușă.

Când am ajuns aici, am rămas mut de uimire de felul in care arată spitalul. Dealtfel, era greu sa ii spui spital. Un hotel de 5 stele, in care doar faptul ca vedeai câte un doctor in halat alb trăda destinația acestuia. In rest doar lux si stralucire.

Și asta și este. O pensiune. Un subcalificat d–ăsta nu poate profesa într–un spital. Și nici nu o va face.

Am întâlnit aici oameni inimosi, relaxati, din toate colturile lumii. Fiecare avea o vorba buna, un zambet, o incurajare. Am început sa lucrez din a doua zi, la sala de nasteri. Acolo, o foarte plăcută surpriza, asistenta șefa era românca venită in Kuwait de 15 ani.

Și motivul pentru care lucrau cu firma românească de intermediere.

M–au lăsat sa mă acomodez cu sistemul lor cu protocoalele care țin cont de dogme si traditii specifice lumii arabe, si după doua luni m–au trimis la examen pentru obținerea licentei de medic.

Nici nu–ți trebuie facultate!

Emoții mari, 24 de doctori candidați, de vârste diferite, din toată lumea, comisie la minister cu toți capii ginecologiei de aici. După o săptămâna am fost mândru ca sunt “sorbonel”. Din 24 luasera licența 2. Unul eram eu.

Într–adevăr. O țară cu aproape 15 ani de dreptul la vot pentru femei trebuie să aibă o tradiție ginecologică deosebită. O țară în care femeia poate cere din motive de decență să nu fie parte bărbătească în sala de naștere sau în apropiere confirmă această tradiție. Și să nu mai vorbim de tradiția universitară!

De acolo începând, zi după zi am început sa îmi reclapat încrederea in mine, si sa câștig respectul si încrederea celorlalti colegi ai mei. O lume total diferită de tot ceea ce vazusem eu înainte. Oriunde mergeam pentru un document, sau pentru permisul de conducere, faptul ca pe id ul meu scria Doctor îmi deschidea toate usile si totul devenea foarte simplu. După 6 luni mi–am adus si familia aici, mi–am înscris copii la Cambridge english school, m–am mutat într–o casa la malul marii, si aveam doua mașini. A mai urmat un examen pentru recunoasterea specialitatii de ob–gyn, care m–a făcut sa mă simt din nou mândru.

Și astfel ce înseamnă să fii medic: să ai bani și mașini. Acum trăiește ca în reclama Kent.

Altfel rămîne un imbecil ca și cei care l–au format. Tulbure în gîndire și în manifestare. El poate să meargă pentru un document, sau pentru permisul de conducere. Acesta din urmă nefiind un document, fiind un permis. Și licența fiind o licență, evident.

Ce pot sa spun mai mult? Lucrez într–o clinica de 5 stele, in care după un an am cabinetul meu, pacienții mei, într–o echipa de medici entuziasti, relaxati, care dacă la ora 2 noaptea este un caz problema vin TOȚI de acasă si rezolva situația, cu aparatura de ultima generație, am primele cazuri de fertilizare in vitro, la care doar visam cândva, si in plus, am timp sa îmi iau in fiecare zi copii de la școala, sa stam cât e ziua de lunga la plaja, iar seara sa ne plimbam cu bicicletele in parc. Mă simt împlinit, ca într–o continua vacanța. Muncesc de 10 ori mai puțin si câștig de 20 de ori mai mult. Am respectul colegilor si a comunității in care trăiesc.

Nu clinică. Pension. Bed & breakfast cu servicii minore pentru a te simți bine. La următorul etaj, felceri talentați din est practică chirurgia luptîndu–se să își trateze bine pacienții cu diagnostice de tipul unghie încarnată sau furuncul deranjant. Intervențiile serioase se practică în continuare în Israel sau Germania. Dar și pentru asta e bine. Clientela vrea să fie pansată de un «medic». Și patronii se simt obligați să le ofere asta.

Cu toate acestea, nu exista zi in care sa nu mă gândesc la “acasă”, pentru ca de acolo mă leaga tot ce sunt, tot ce am devenit. Si nu privesc înapoi cu mâine. Aproape ca as putea sa le multumesc celor care m–au forțat sa iau decizia aceasta. Aproape…

Dar rîca rămîne. Totuși era speranța să fie și el cîndva dom’ profesor.

Unii m–au uitat, alții m–au trădat, si foarte putini mi–au mai rămas prieteni. Ceea ce insa mă face sa am uneori lacrimi in ochi sunt multele mesaje pe care le primesc de la fostele mele paciente, insotite de fotografii cu copilasii lor, pe care ii consider puțin si ai mei. Ele nu uita la nici o aniversare sa îmi trimită un gând bun, si un semn de recunostinta. Nu pot sa descriu in cuvinte sentimentele care mă încearcă in acele momente, nu se poate compara cu nimic. Pentru ca nu îmi doresc nimic altceva decât multumirea ca am făcut ceea ce trebuie, si ca nu i–am dezamăgit pe cei ce au crezut in mine.

Doar că copiii din pozele de pe Facebook nu sînt ai lui. Pentru că puține au ales să se lase regulate de domnu’ asistent. Și pentru că și mai puține au fost atît de proaste să rămînă însărcinate cu un astfel de berbec, chiar dacă el visa la ziua cînd va trăi ca–n Dallas. Curva, copilul unor alte curve. Și copilașii de la Cambridge school arăbesc ce altceva vor ajunge?

Anunțuri
Etichetat

3 gânduri despre „Alin Bodog, gogomanul de serviciu

  1. MilenKid spune:

    Ce medic incredibil. Eu nu am cunoscut din ăștia prin România în afară de două excepții care erau cunoscuți. Ghinion poate.
    În afară, la fel. Să explic, singura neplăcere cu un medic în afară țării a fost cu un medic stomatolog român. M-a mâncat în cur să merg la el. Ghinion.

    „Deși mai apar pe unele forumuri mincinoase care declară că X sau Y nu ar impune cu o mutră severă tariful minim corespunzător gradului corelat cu vechimea și nivelul de igienă din spital”

    Eu am pățit asta, mi s-a spus în față. Doctor, nu asistentă. I-am dat muie și am căutat pe altcineva. Ghinion iar.

    Ce ai ratat tu în articol e că în comentarii i se spune că are „talent literar”. Literal, talent!

    Căutam să văd cine e. Am dat peste asta: http://www.informatiadebihor.ro/ancheta/5372-alin-bodog-face-presiuni. Doar un detaliu…

    • Ionela și Vasile spune:

      Alin Bodog este un mincinos. Alaiul lui de studenți cărora preda era format din Ion și Vasilica. Yorgos era la culesul viei cu taică–su, Mohamed avea probleme cu obținerea vizei și așa mai departe. Oradea este un important centru de produs diplome. Probabil primul. Și cea mai mare problemă a lor a fost mereu că nu puteau înscrie mai mulți studenți.

      Alin Bodog este prost și incompetent. Dar cum la așa familie bacul nu a fost o problemă, de ce ar fi fost admiterea? Rezidențiatul era pe bune așa că nu l–a putut da.

      Rămîne întrebarea: cîte pule a supt maică–sa pentru postul de director de spital? Sau taică–su.

  2. Alin Bodog spune:

    http://www.aioradea.ro/fisiere/pagini_fisiere/34/persoane_fizice2012.pdf
    Poziția 351. Prințișorul se pare că e prea ofticat că s–a găsit la Oradea unul care nu știe cine e familia Bodog, așa că nu se obosește să plătească amenzile de parcare. Nejustificate pentru că el asistă nașteri unde îi vine lui să parcheze, bineînțeles.

    http://www.ebihoreanul.ro/stiri/ultima-or-31-6/scandal-la-maternitate-frustrarile-doamnei-antal-92212.html
    Mai multe povești despre povestea din Sănătatea Ta Online.

Zi–mi de bine, sau exprimă–te după pofta inimii.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: