Dacă te strîng pantofii

Éric-Emmanuel Schmitt vă spune ceva? S–a făcut și un film de moderat succes după o carte a lui. S–a făcut și piesă după alta. S—a jucat la București, la Bulandra. A fost o trupă din Israel. Niște necunoscuți. Foarte bună interpretarea. Aia cu Oana Pellea a fost cea mai slabă dintre toate variantele văzute de mine. Nu zic, poate se poate și mai rău, dar d. Schmitt este mai puțin accesibil decît Ionesco în România.

Zice d. Ibrahim, care nu este un arab, că dacă pantofii nu se potrivesc trebuie să–i schimbi pentru că nu ai decît o pereche de picioare. Sau cam așa ceva. Parafrază.

Pantofi.

Pantofi serioși.

Pantofi sport.

Ce îi diferențiază? Mintea sau portofelul celui care îi încalță.

Cum?

Așa.

Nimic mai mult. Pantofii sport sînt comozi. Sau măcar ar trebui să fie. Așa sînt percepuți. Altă viață. O viață paralelă. Sport. Relaxare. Cum s–a ajuns la asta? Sportul ar trebui să fie opusul relaxării. Mai puțin sporturile acceptate mai recente ca sporturi, cum ar fi cele clasate drept cu motor. E sport. Dar e un motor care să facă efortul pentru putoare.

Pe cealaltă parte, pantofii serioși sînt serioși. De oameni serioși. Și ca să fie comozi trebuie să fie scumpi. Și multe din modelele acelea scumpe nu pot fi acceptate de standardul corporatist. Iar la micul patron ar avea probleme să accepte un amploaiat îmbrăcat cu profitul lui pe ultimul an fiscal.

Ceea ce ne duce la esența problemei. Scopul nu este seriozitatea. Asta cred clienții de doi lei care fac bani putini. Inginerul trecut de prima tinerețe cu abilități de salahor care vrea să stoarcă respect din oricine ajunge să fie sub el pentru a compensa pentru o viață de căcat și aia irosită. Scopul este umilirea și discomfortul. Pentru că, deși la altă scală, și eșalonul superior al unei multinaționale e compus din dom’ injiner cu abilități de zilier în agricultură. Doar că poate nici unul nici altul nu este to’ma inginer. Poate e altceva pe hîrtie.

Pentru că seriozitatea vine din disconfort. Sau apar și alte idei.

Luînd–o în sens invers cu raționamentul ce–l poate face pe om să renunțe la vrabia din mînă pentru cioara de pe gard? Cît de mare trebuie să fie cioara de pe gard pentru a da ce ai deja? Sigur, trebuie să fie mai mare decît broscoiul de Dinu Lazăr.

Sînt zone în corporație care nu respectă standardele pentru furnicile asexuate. Dar zonele alea sînt de cele mai multe ori separate bine. Pentru că furnicile ajung să facă ore suplimentare la visat cum se vor transforma în ceva și apoi în fluture. Iar pe cei cotați de creativi îi depresează. De fapt, de asta le taie și lanțul atît de lung acestora: pentru că sînt creativi. Unii nu sînt. Majoritatea nu sînt. Dar lasă impresia că ar fi. Poate chiar au fost. Dar au fost supți de creativitate. Și au fost umpluți cu valorile corporatiste.

Ironia este că, în cazul creativității, sînt unii care sînt de–a dreptul generatoare. Care radiază. Nădușesc idei. Cîțiva scot atît de mult încît corporația este depăștiă. Armata de secretare și incompetenți în costume de creativi nu reușesc să sugă și să catalogheze tot ce scoate acesta. Stați liniștiți, nu am cunoscut în România așa ceva. Problema apare în altă parte: chiar dacă nu îi golește, corporația îi face să dezvolte un scut, o carapace. Și asta îi izolează de lumea din jur. Și, din păcate, cam toată creația are loc în urma interacțiilor, trăirilor, experiențelor. În fine, și pe ăștia îi termină, doar că ceva mai greu și prin altă procedură.

Înapoi la lucrătorii necrativi și fără speranță de conducere superioară. Mulți visează la sistemul pușcărie patriahală. Program fix. Corvoade impuse de alții. Cînd să mănînci. De cîte ori ai voie să te duci la pipi. Dar nu prea rigid. Fără bătăi cu nuiaua sau prosopul ud. Mică toleranță la întîrzieri. Perspectiva unui concediu. Alții acceptă asta drept răul mai mic. Împreună trec de 50%. Bun. Asta e fericirea lor. Asta pot.

Dar ceilalți?

Omului i s–a promis prin viermi ca H. G. Wells că viitorul e roz. Că mașinile vor veni și vor face toată munca. Iar oamenii nu vor mai munci deloc. Așa a fost. Doar că profitul nu s–a mai împărțit ca înainte. Alți viermi, inspirați de ce vroiau să citească în scrierile lui Charles Darwin, au început să predice că dacă bacteriile au devenit pești și peștii au crescut picioare sigur totul se poate rezolva la fel de elegant. Din condei. Și acum unii sînt prinși între cele două lumi. Sînt în pușcăria paternă, dar simt că nu e locul lor. Și cu toate astea, nu știu altceva.

Și totuși, nu cred că este necesar să le predici. Și nici să le găsești calea cea mai bună. Chiar dacă nu e o fantezie ridicolă, ar însemna că e calea vorbitorului dacă ar fi în locul lui.

Rămîne exemplul. Fă ce crezi că merită. Sau pune–ți gîndurile pe hîrtie. Treaba lor dacă le place! Treaba lor să iasă.

Cum era aia cu așternutul și dormitul?

Anunțuri
Etichetat

Zi–mi de bine, sau exprimă–te după pofta inimii.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: