La îndemnul Criticului am văzut Diminețile unui băiat cuminte al lui Andrei Blaier. Și mi–a plăcut. Interesantă poveste, mai ales în sistemul promovat, cam ca apusurile de soare în fotografie, fie cu epopei istorice fie cu romanțe ușurele stil Angela Similea. Mi–am zis că dacă a fost așa bine pentru un film mai de la început, cum ar fi cu următorul, trei ani mai tîrziu. Surpriză! Un film românesc. Apoi s–a născut „Legenda”. O tentativă de refacere a filmului anterior. Viață. Șantiere. Prea multe personaje. Prea multe piese combinate. O încercare de a relaționa cu anumiți indivizi din audiență. 12 ore mai tîrziu am avut ocazia să văd Vacanze d’inverno. Doi regizori. La fel o poveste în continuarea unui film anterior. Tot o poveste de dragoste plasată între multe personaje care au multe povești secundare. O comedie. Dar parcă iese altfel. Să fie de vină de Sica și Sordi față de Ilarion Ciobanu? Sau problema e mai profundă? Mi s–a zis că nu se puteau face povești de moravuri pe vremea aia și vacanța de iarnă e mai mult Legături periculoase. Asta să fie? Cînd s–a ridicat Cortina de fier a ieșit Filantropica și nu Lola rennt.
Simt că diferența din fotografie este pe undeva pe acolo. Și că sursa problemei este aceeași. Altfel, apusuri de soare pe care să le laude toți din cercul de cunoscuți există și în Occident. La fel cum există poze decupate aiurea cu combinații contrastante cum ar fi vagabondul care doarme într–o stație de autobuz sub o reclamă la sutiene și corpul tînăr și îmbunătățit digital accentuează degradarea corpului îmbrăcat în zdrențe murdare. Dar acolo mai există și alți fotografi. Aici nu.
Criticul Foto 