Ce înseamnă să te afli în companie proastă. Sau votez Andra Vișan și nu Alex Tomazatos. Acum unde dau SMS?

Mi s–a scris deja de cîteva ori că Tomazatos ar fi ceva. Fără nici o urmă de ironie mi–aș dori ca el să reușească. Am dubii că o să reușească în plan artistic, dar un Cosmin Bumbuț mai deschis spre internațional se poate, de ce nu? Tulbureala și inerția din pozele lui nu este în întregime merit personal, au o bună contribuție și vedetele care vor să și–l ia sub aripă. Dacă Cosmin Bumbuț nu mai are nici un efect asupra unui individ ca Andrei Pandele ale cărui funcții crebrale au intrat în putrefacție de cînd a fost sigur de influența familiei asupra mediului, asupra unui tînar efectul poate să fie dezastruos.

Pentru aceeași zonă de vîrstă aș fi propus Andra Vișan, a cărei serie Death e măcar amuzantă, față de non–valoarea seriei cu groparii de Sulina. Andra mai are niște motive în plus să fie susținută: ea chiar face arte. Are nevoie de un imbold suplimentar pentru a se dezvolta, în loc să ajungă să stagneze prin vreo companie de publicitate obscură. În plus, 1x ne arată că deja se pregătește să meargă pe calea Ancăi Cernoschi și ea absolventă de arte, apropo. Pentru admiratorii de nuduri, poza cu țîțe mai mare.

Fără nici o urmă de sarcasm: Andra Vișan are un potențial. Ar putea să facă ceva. La fel de bine cum poate să se plafoneze și să reia la malaxor idei mai vechi și execuții contemporane într–un sistem rudă cu mașina de făcut cîntece populare din 1984. Ea încearcă. Încercările ei, e drept, nu sînt comparabile cu ale lui Radu Drăgan, dar cine știe? Cu puțină dirijare poate ajunge departe.

Despre Tomazatos am găsit că jurnalul sucombat al ofițerului de la Dezinformare, foarte competent pentru a produce informare, a fost resusciat în lumea spiritelor electronice și se chiamă ZiuaVeche punct ro. Acolo, reputatul jurnalist A. B. ne spune cum Alex Tomazatos a luat un premiu inexistent: „College Fotographer of the Year”, fină ironie la adresa _College Photographer of the Year_. Tot acolo am adorat sarcasmul juratului numărul 2, care este fotograf pentru Radio, un fel de balet radiofonic. O să mă corectați că funcția există. Dar asta nu face rîsul să se potolească.

Cică Tomazatos a fost lăudat de unul Ciocan. Numele ăsta de cocalar falic se pare că este comun în tagma cioclilor fotografiei Românești. Post 2001 cred că este mai comun și decît Ionescu. Dar poate nu se referă la scula de fier, ci poate la ciocanul de țuică cu care își oblojea rănile vre–un străbunic. Haideți să vedem împreună cît îl promovează și apreciază Cipri Ciocan pe Tomazatos în cadrul articolelor Bad or Good:

O cărămidă solidă la temelia brandului de ţară, Delta Dunării ni se prezintă ades în cultura populară ca o resursă încă neexploatată a turismului românesc, din categoria „avem de toate, da’ nu ştim să ne promovăm”. Un paradis al păsărilor dar şi al pescarului amator motorizat, flancat la scurtă distanţă de fotograful amator cu focală lungă.

Probabil e vorba de gașca de netoți de la Bad or Good, care merg spre destinații și subiecte clișeu și nu spre ce predică bătrînul Ufo că se poate face poză din orice chestie comună. Parcă discuta el cu un Ciocan, dar ăla era alt Ciocan. Cum ziceam, e mulți.

Născut la Sulina, lângă unul din capetele Pământului, Alex Tomazatos îndrăzneşte să spună prin fotografiile sale şi cealaltă parte a poveştii deltei, dincolo de propaganda turistică din albumele cu pelicani şi peisaje idilice.

Tomazatos prezintă o romanță fără samovar în fiecare lucrare. Bine, nu unul cu nume de sculă brută este cel mai indicat să facă estimări estetice. Da, este un aspect exploatat: pelicanii în zbor. Dar să nu uităm că piața a fost deja suprasaturată cu genul ăsta de imagine. Că deja tendința merge în altă direcție. La București au văzut–o cu epocalele fiare ruginite pe plaja din Cuba la umbra Bumbuțului. La Ciocan în sat încă se mai practică Photoshopul sălbatic cu–nălbirea dinților și scoaterea coșurilor de pe fund ca în reclamele la crema de făcut celulită. Tomazatos face romanța cimitirului uitat de vreme. Nu e Săpînța unde nu mai au loc morții de vii. E vorba de rusticul „așa era în Europa acum un secol”. Mă rog, probabil nu exista pufoaica și căciula din blană sintetică, dar altfel, sigur așa era. După plajele de la antipozi în care pare evident prin Photoshop că mîna omului n–a pus piciorul nicidată, apare o nevoie de romanță post–industrială: țărm cu vas eșuat. Dacă e ruginit e și mai bine. Și, vă rog, rugină uscată: mizeria umedă repugnă. Ăsta să fie potențialul lui Tomazatos? Mularea pe nevoile pieței actuale, chiar dacă românii nu au aflat încă de ele?

Ciprian Ciocan: Ai un nume aproape la fel de exotic ca şi locul în care te-ai născut. Cum e să creşti într-un loc în care „restul lumii” e la câteva ore de mers cu vaporul, dar în acelaşi timp într-un spaţiu cu o istorie şi o moştenire multiculturală atât de bogată?

Întrebare de reporter. Oare Ciocan ăsta să fi făcut jurnalismul? Din punctul de vedere al bucureștenilor, dacă ar fi fost vapor pe Dîmbovița, restul lumii era la cîteva zile de mers cu vaporul. De ex. la Budapesta, care–i și mai aproape. Da, știu, Sulina se remarcă prin ceva. Dar trebuie să îți storci puțin creierii ca să poți numi acel ceva pe care probabil că îl simți. Distanța cu vaporul nu e un argument. Poate riscul de a rămîne fără curent. Poate absența pistelor ciclabile prin zona Deltei, măcar pînă la Tulcea.

Prima poză este inspirat aleasă. Ea ilustrează acea _altă deltă_, aia care nu e în afișe. Putea să fie la marginea Brăilei, putea să fie la marginea Dublinului după copilul roșcovan. Imbecilitatea alegerii și nelegătura între ceea ce se vorbește este o cerință esențială, încă de pe vremea concursurilor de care toți au auzit pînă acum cu apus de soare în plină eră comunistă. Dacă stau să mă gîndesc, rigiditatea concursurilor foto românești se poate da drept precursoare a lomografiei: tu faci clic de de ajuns de multe ori în așa fel încît atunci cînd ajungi acasă și developezi să ai de unde alege ceva drăguț aleator. Dar poate întrebarea de după poate pune poza în context:

CC: Care e povestea peştelui? Se confunda ea cu povestea deltei şi a oamenilor de-acolo?

Dacă răspunsul nu venea prompt, ci ar fi fost după încă o poză m–aș fi gîndit ca e vorba de un copil traficat și peștele nu e în poză pentru că e în arest. Dar Tomazatos ne clarifică: e vorba de animale care merg pe sub apă. Partea proastă este că nimic din opereta lui publicată online și văzută de mine nu are vreo legătură cu braconajul, oameni cu brațele pline de pește și spate, șamd.

CC: Lucrezi la proiectul cu delta, doar pentru că era subiectul cel mai la îndemână sau ai gânduri mai mari cu el?

A.T: Delta m-a bagat in fotografie acum cativa ani, cand eram in liceu. Orientarea mea fotografica propriu-zisa am gasit-o cam acum 2 ani si jumatate. Este principalul meu proiect si am planuri mari pentru ca sunt locuri nevazute de mine unde doresc sa ajung. Pe langa asta imi doresc sa ajung si in comunitatile deltei din partea ucraineana.

Mda. Un nou proiect antropologic românesc. Făcut de cineva care urmează să se facă agronom sau biolog, sau ceva p–acolo. El nu are nevoie să vorbească despre ceea ce știe. El are nevoie de un bilet pentru a–și da voie să călătorească prin zonă așa cum nu a făcut–o în 22 de ani cînd visa să meargă la Iași. Dubios. De ce nu face povestea amărîtului care spera să vadă un muzeu ieșean? De ce umblă în cercuri? De unde atîta imbecilitate? Trăiești o viață ca să ieși, și cînd ieși îți dai seama că afacerea era înapoi. Am văzut asta pînă acum pe români și pe cîini. Un cîine trebuie neapărat să dea buluc undeva. Va face o tură rapidă prin cameră și, dacă nu răsare nimic interesant, va cînta la ușă și va zgîria cu ghearele la clanță să i se dea drumul. Deja a uitat cu cîtă ardoare presa să intre în camera de unde tocmai vrea să iasă.

Și foarte important: e un orășan al Deltei. Nimic nou. Nimic special. Acum deja vrea să exploreze. Nu a făcut–o la 8 ani cu școala. Nu a făcut–o la 12 ani. Nici la 16. Iar la majorat a zis mersi că a prins bilet să facă școala în altă parte. Nici măcar locurile pe care le știe nu le iubește. Nimic rău în asta. Am convingerea că nu toți oamenii sînt făcuți pentru locurile unde se nasc. De aia au picioare și mijloace de transport: ca să mute ambasada mai colea să le fie și lor bine. Ce potential poate să iasă din acest dute–vino?

Cît despre dorit să, știu și eu? Săracu’ și–a trăit tinerețile în anii ’60 cînd erau lagăre prin Deltă. Și privea cu jind, gîndindu–se oare cum o fi pe partea cealaltă a apei, dar sovieticii erau foarte stricți cu cine intră în țară. Să nu credeți că e vre–un copil făcut mai de după căderea Uniunii Sovietice, care putea să traverseze cu micii traficanți de graniță. Nu! Pe vremea lui, Dej nu dădea pașapoarte oamenilor din Deltă de frică să nu fugă în URSS.

Ciocan dirijează abil discuția de la trecutul rușinos:

CC: Care crezi că e cea mai mare problemă cu care se confruntă delta acum? Este economia totul?

Aha! Site de fotografie. Vorbesc ca de la fotograf la fotograf. Ce ar putea exprima un fotograf? Ce ar face dacă ar fi Guvernatorul Deltei! Și eu care aveam dubii că se poate mai tembel decît: și ce deschidere ai folosit pentru această poză?

CC: De multe ori pare că documentezi o lume pe cale de dispariţie, în descompunere, unde timpul nu mai are răbdare cu oamenii. Dacă ai fi să păstrezi un singur lucru din ea, care ar fi acesta?

Aha! Se pare că. Și de multe ori. Nu ar știi să puie deș’tu unde, dar simte ei în corazon cît e el de Ciocan al fotografiei. Întîmplător, în afară de vizionarii care vor să capteze o esență a viitorului: extrem de rari în fotografie, mai degrabă în literatură, dar sigur că un țărănete marca Ciocan nu își pune problema de literatură cînd poate să facă clic–clic. Ziceam că în afară de acei cîțiva toți documentează o lume pe cale de dispariție. HCB cu China în urma Kuomintang. Capa în Războiul Civil din Spania. Jean Louis Calderon în Bucureștiul lui 1989. Indivizii ca Ciocan sînt într–un așa hal de imbecilitate că deja nu mai înțeleg ce dau pe gură. Ei caută romanța, rima, un fel de Bee Gees pentru care cuvintele din versuri nu trebuiau să aibă sens luate împreună atîta vreme cît suna bine. Și, oricum, nu se lasă:

CC: Dacă ar fi să imaginezi o soluţie pentru problemele deltei, cum ar arăta? Fac şi fotografii parte din ecosistem acum, îi vezi mai degrabă ca parte din problemă sau din soluţie?

Dacă Ufo visează să ajungă și el măcar o săptămînă Cosmin Bumbuț să–i ridice lumea osanale și să îl includă importatorii de aparatură pe lista de pomeni, se pare ca visul lui Ciocan era să aibă emisiune de dezbateri la 9 seara, fie și pe un canal de televiziune local dacă emisiunea e preluată national.

A! Și încă o poză de viitor. Dacă Onișor a luat premiul pentru contre–jour pe auriu, de ce nu ar lua și Tomazatos pentru același lucru pe albastru? Măcar în poza premiată era o femeie în apă. E apă în Deltă. Mai multă decît la Văleni de Munte, asta e clar. Dar omul pe căpiță? Asta cum se leagă cu interviul? Dar cu Delta? Așa e că atunci cînd auziți Delta vă gîndiți la paie puse în căpițe? Sînt imbecilii care citesc pliante turistice care văd stuf. Și supraviețuitorii lagărului de acolo. Dar aceia sînt morți deja aproape toți.

Interviul continuă în același stil de gunoiaș șmecher. El are lanț cu pretenții de aur la gît și se sprijină de BMWul din parcare ca și cum ar fi al lui:

CC: De ce n-ai şi tu nişte poze faine cu pelicani în portofoliu? Sau măcar un cormoran … :)

Deci nu se poate poză creativă cu așa ceva. Sîntem buni, noi păstrătorii adevărului. Turiștii fac poze cu păsări. Țeapă! Turiștii fac poze cu orice li se arată. Artiștii fac și ei poze cu ce–i taie capul. În final amîndoi pot să ajungă să aibă un cur plin de pene de la o zburătoare din Deltă, dar din cu totul alte motive.

CC: Uitându-mă la portofoliul tău, văd o manieră destul de bine structurată de abordare a proiectelor. Imaginile au alăturate informaţii consistente despre subiectele care ţi-au trecut prin faţă, gata pregătite parcă să intre în fluxul unei agenţii. Când ai început să te gândeşti că fotografia e un lucru serios în viaţa ta şi ce te-a determinat să faci acest pas?

Proiectelor? Parcă era unul singur: Delta. Aia pe care a părăsit–o. Aia care putea să îi rămînă aproape dacă facea o facultate la Giurgiu, pe aproape. Măcar la Constanța. În zonă. Să zicem că Ciocan nu e cretin, ci că ar înțelege despre ce vorbește. Manieră bine structurată. Aha! Și cum se face că alegerea imaginilor este atît de neinspirată din ceea ce are pe site–ul personal?

Și gîndirea găinarului, ce scriam mai sus că poate să fie extrem de nociv unuia la început de drum: binecuvîntarea agenției. Agențiile au o problemă să se țină pe ele pe linia de plutire. De prin 2007 contractele sînt în cel mai bun caz aberante și nu se schimbă nici pentru alegeți voi un nume răsunător care vinde mult la momentul ăsta. Fotografii încep să se reprezinte singuri. Încep să se promoveze singuri. Încep să vrea să vîndă singuri imaginile luate de ei. Și se poate! Un exemplu american: o inundație, o mașină luată de apă, un bătrînel surprins în mijlocul salvării de către un tînăr într–o dubă al unei mari companii de curierat internațional. Un gest care ar fi trecut neobservat. Un gest interesat: bătrînelul îl știa de dinainte să fi intrat la școală pe tînărul șofer. Dar scena a fost imortalizată de un fotograf care avea aparatul la el. În 24 de ore imaginea a fost licențiată pe o sumă considerabilă. În următoarele 24 de ore poza a fost livrată pentru reclame pe o pagină întreagă în reviste de mare tiraj cu o corecție infimă: deodată strada a devenit goală, în spatele dubei nu mai era nici o mașină. Cum nu era știre, ci publicitate, Ufo poate să doarmă liniștit, doar Onișor sfidează deontologia jurnalistică așa cum numai un istoric ar putea să o facă.

Imbecilul Ciocan uită deja că răspunsul la partea a doua a „întrebării lui” a fost dat deja trei poze mai sus. Aha! Dar poate trebuia un alt răspuns, nu?

Și paf! Ete o poză cu păsări. Cică e grauri și Sculă întreba de cormorani. Se pupă? Bineînțeles!

CC: Pleşu zicea, parcă într-o emisiune, că în viaţa unui om sunt nişte întâlniri importante, oameni cheie peste care ai norocul să dai, întâlniri pe care fie le fructifici, fie le ratezi. Ai avut parte de astfel de întâlniri, şi dacă da, cum te-au influenţat?

Un adevărat artist. Unul. Cică zicea. Unde? Într–o emisiune. Unde? Undeva. La radio? Nu, că boul nu are timp și de radio după 4 ore de televizor pe zi. Dar era o întrebare capcană. Și Tomazatos prinde mingea dată încet. Întîi e vorba de modestia crocodilului înlăcrimat. Eu la 22 de ani nu cred că. Dar să vedem. Se gîndește. Și pe cine găsește? Pe lăutarii de la taraful 7 nopți și–o vadră adîncă. Și ete cheia: o mică reclamă. Bumbuț, căruia îi cam scade nivelul de trai o dată cu tirajele revistelor cu pagini lucioase care începe să se bage și el pe cursuri foto. Oare de asta să îl fi apreciat Cosmin Bumbuț și acest Ciocan pe Tomazatos? Că–i băiat de gașcă? Sau că miros ei că o să vîndă bine, deci mai bine îl frăgezesc de acum să le iasă și lor ceva?

Și încă un intermezzo cultural. O poză. Bătrînă. Peștele din oală nu se vede bine, la fel cum nici căzănelul nu se vedea în poza cu făcătorii de rachie premiată la AAFR2. Deltă? Nu. Oameni. Citesc notele. Multe linii de text. Dacă adaugă și varianta în engleză s–ar putea să acopere o suprafață mai mare cu textul decît cu poza. Televizor. Păsărică cîntăreața la televizor, supt mileu. Ceva pe jos. A! E o pisică. Mai e ceva. Nu mi–e clar și am mărit luminozitatea ecranului la maxim. Ceva cu blană, dar nu pare viu. Textul zice ceva de ofițeri de secu’. Poftim? De greci. Nu văd în poză. Cică că casa aia are un secol bătut pe _muche_. Așa o fi. Pare casă de țară. Dar toate casele de țară au cam un secol, nu?

Cum străinii au parte între primele întrebări de „cum îți place românia?”, de ce nu ar organiza Sculă o variație:

CC: Ce impresii ţi-au rămas după expoziţia ta cu delta? Simţi ca oamenii au fost puşi pe gânduri, sau majoritatea au rămas la nivelul „ua ce culori mişto”, “cu ce aparat o fi făcut poza asta”?

Și iar o poză: noroc cu explicația, că se vedea altceva. Cînd colo, acolo era o fină ironie la adresa societății tradiționaliste: covoarele bisericii și omul în comă alcolică.

Urmează o poză à la McNally și perla:

CC: Ce presupune munca ta la proiecte atunci cand nu esti cu aparatul in mana? Ai pus la punct un workflow ? Cat e de importanta aceasta munca suplimentara pentru un fotograf profesionist?

Aha. Oameni valoroși, ăștia a lui Sculă și Sburătoare. Ei nu fac poze la păsări fără înțeleși adînci. Ei nu se preocupă de aparat. Ei înțeleg că aparatul este doar o sculă. Și ei merge mai departe, fiecare în drumul lui. Ei nu se interesează de mărci de aparate. E și normal! Ei au contracte de susținut o marcă sau alta. Dar măcar, așa, un cum faci tu pozele ne zici? Poate ce filtre, că scrie Criticul Foto că Dave Hill nu mai e la modă.

Și așa mai departe. Ca să îl parafrazez pe Fix X: am obosit.

Etichetat , , ,

Zi–mi de bine, sau exprimă–te după pofta inimii.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: