Mercenari, negustori și papagali

Notă: eroare în sistem. Articolul era planificat să apară pe 26 septembrie a.c.

Papagalii cred că o să mai crească niște pene care să dea bine la CV.

Negustorii fac afaceri ca deobicei.

Mercenarii sînt gata să împuște pe cine zice șefu’, numa’ să fie plata la zi.

Și toți împreună în poze oligofrene la Tataia din Constanța. Se cheamă I Love Bucharest. Este la Constanța pentru că și Bucureștiul meu drag face poze cu bisericile din Moldova. Cuvintele nu au sens pentru ăștia. Banii au. Trăiască Asociația din Pod! Că e 2% cu asociațiile de mămici și fanaticii religioși, că e, dar ceva trebuie să fie.

De data asta ajută populația la ceas de noapte, să nu se usuce vopseaua repede. Lista de „parteneri e lungă”. Lista de finanțatori e formată dintr–o singură agenție și aia de stat. Dar mai contează? Arta se manifestă. Că doar nu s–o manifesta singură. Aici e Estul! Nu e Occident crescut cu lingurița de argint în gură. Estul ia bani, ia bonuri de benzină, ia tichete de masă și cupoane de intrare la discotecă, jetoane de cazinou, orice. Și se manifestă maiestuos prin alții. Vivat papagalii! Altfel cum ar mai fi luat negustorii bani și data viitoare de la sponsori? Doar nu era vorba să pună și ei osul la muncă.

Iar dintre papagali o să iasă mercenarii. O să vadă că unii plimbă bani și alții țigări de acasă.

Și ce e și mai frumos este că se poate ieși din căcat. Se poate sparge cercul vicios.

Negustorii? Ei nu au de ce. Doar asta știu să facă. Și doar banul îi mai impresionează. Ei oricum ar face mai bine să rămînă la fel.

Dar mercenarii? E mai greu. Nu mai au idealuri. Dar au experiență. Au o poveste. Au deja material de pornire.

Rămîn papagalii. Ei, săracii, nici ce să pună în CV nu au. Expoziții cu grupa. Curate de un profesor obosit de alergatul în jurul cozii și de orele petrecute pe tot globul cu prietenul lui cel mai bun: televizorul. Cum să ieși din asta?

Fiind tu.

Vrei la mare? Nu ai nevoie de lichelele astea! Poți să mergi cu ei la mare dacă nu te deranjază putoarea și dacă ai loc în mașină. Dacă știi să pui problema poți să te mai și trezești cu materiale plătite de sponsor și care nu îi interesează. Totul e să ceri. Învață să ceri.

Ziceam: vrei la mare? Du–te la mare!

Ce treabă are marea afacere a unui ONG cu tine? Doar vrei la mare și nu la marea afacere a ăstora, să stai sub masă, să papi resturile care le pică din farfurii și să speri la Mențiune Specială. Cînd o să ai nevoie de ei nu o să–și amintească de tine. Așa că vezi–ți de ale tale!

La fel și cu portretele. Vrei să faci poză cuiva? Du–te și zi–i! Nu va bănui asta decît dacă vă știți din clasa a 4a și locuiți pe aceeași stradă. Nu fura poze. Nu da pe la spate. Încearcă să faci ceva. Uită–te la colegi, prieteni și aiurea pe net. Mecle. Urîte. Frumoase. Din toate unghiurile. S–a văzut asta! E fumată. Prin ce e mutra pe care vrei să o pozezi diferită? Gîndește!

Și gîndește–te și cum poți să pui modelul în valoare. Cînd ciordești poza abia de capturezi o imagine. Cînd ceri o ședință foto ai mai mult timp. Cum ajungi să adaugi valoare? Altfel este în întregime meritul modelului. Eventual al aparatului foto. Că există. De ani mă uit la arta fotografică română. Am dubii că ar exista. Văd doar un luuung șir de „un, doi, trrrei, test test test” și apoi se termină expoziția. Următoarea! Dar stai o clipă! De ce? Ce sens are? Același „teeest, test, test, un doi, un doi, un doi trei”. Și iar ai epuizat toate panourile.

Mai văd cîte o carte cu poze vechi. 1920. Cam pe atunci era mai comună fotografia în București. Efectul de noutate. Ie–te–te! Așa arăta atunci Piața X? A! Asta explică multe! Documentul.

Imaginile astea de epocă se ramifică pe mai multe direcții cînd le pui în context filosofic.

Întîi pulică cu dSLR s–ar uita ca vițelul la poartă nouă la o cameră din 1920. Unu punct unu: nu știe să seteze expunerea. El vrea un diafragmă f/5,1 cu 1/32s și ISO 3200. Dar apare punct doi: unde bagi numerele astea că nu ai nici roată nici joystick? Și era să uit punct trei: cum expui cînd nu ai exponometru prin lentilă? Ceea ce ne duce la punct patru: cum cadrezi că nici tu nu vezi prin lentilă la aparatele portablie? Să zicem că era un aparat format mare, cu focalizare pe sticlă. Și echipat cu asistent calificat care făcea tot restul, inclusiv să încarce plăcile. Dar ce te faci că nu ai zoom? Și ăsta e doar începutul. Pentru că o mai merge să treci de la CaKon la format mediu, dar la format mare e altă problematică.

Și perspectiva? Și restul compoziției? Ce te faci fără studiul clasicilor? Dar cum extragi esențialul? Pentru că mă uit la fotografia documentară fără nici o pretenție de artistică din București 1920 și văd că izolau subiectul. Că puteau simplifica și curăța cadrul. Că făceau destul de multe operații complexe fără aparat. Mă uit la fotografia din București 2010. Documentar ar fi singurul argument. Dar știe pămpălăul unde a pozat? Da, dacă știe și GPSul din cameră. Dar știe ce a pozat? Da, dacă știe privitorul. Și așa mai departe. Fotograful nu poate să fie acuzat de nimic. Este curat ca lacrima. Nou–născut de–a dreptul. Doctori în arhitectură și nu pot să vadă decît dacă le atragi atenția care au fost modificările aduse fațadei. Atît de ușor se dau doctoratele azi!

Am văzut zilele astea un film de–al lui Porumboiu. Bun tătic are! Să–ți facă așa chefurile! Personajul merge pe o stradă. Și strada merge cu el. Personajul nu face nimic. Doar se cacă peliculă. Și pelicula se scurge din curul lui lăsînd nădragii curați. În fundal trec clădiri. Parcă sînt clădirile din imaginile a 10.000 de Tomazatos pe care îi dă România lumii de cînd s–a deschis F65,66. Pentru regizor clădirile alea înseamnă ceva. Pentru privitor înseamnă altceva, dar nu prea departe, dacă este din aceeași parte de lume. Cameramanul merge supus. Pînă la urmă, atmosfera este ceva lăsat doar parțial în responsabilitatea lui. Clădirile trec, personajul se întîlnește cu alt personaj, filmul reîncepe. S–a terminat pauza de mers la pipi! Nu mai sînt clădiri. Cartierul ăla era un actor prost! A avut momentul lui de glorie și nu a știut să impresioneze pelicula bine! Regizorul va știi mai bine data viitoare și își va încerca norocul în alt cartier.

Dar pozele cu tendințe documentare? Mici. Strîmbe. Căcăcioase. Pierde jumătate din gardul istoric, e drept, aproape căzut pentru a prinde pisica. Sau placa aia oribilă de marmură atașată acum 7 ani. Și arată așa vintigi placa! Sigur, placa va interesa peste timp. Vedeți? Aici era o placă împușcată în perete. Dar știi să arăți acel aici?

Dacă era unul care să facă poze măcar interesante și pe un format respectabil la autobuze și tramvaie, azi omul ăla ar fi avut tot ce își dorea. Nu avea nevoie de caca autobuzul aglomerat al lui Pandele. Sau de țîțele obositelor pe care le poza Lazăr. Nici nu era nevoie să tragă pe ascunse putea să obțină aprobare de la direcție. Dar cum nu e nici unul, discuțiile sînt despre emulsia neuniformă de pe pelicula estică producție pentru vacanțe.

Ziceam de portrete. Impune–te. Fi artistul. Modelul o să pufnească și o să meargă mai departe. E treaba ta să îl amuzi. E treaba ta să îi faci viața romantică. Pentru el sînt două poziții: bun sau rău. Nici nu trebuie să știe mai mult. Tot restul e treaba ta.

Poate vrei portrete nud. Sigur? Poate mai degrabă vrei să regulezi modelul. Du–te și fă–i propunerea. Și dacă tot mai ai chef să–i faci portretul nud va fi și mai comod.

A! Și lucrează! Trebuie să stai călare pe un munte de lucrări dacă vrei să fii văzut de alții decît lipitorile de aici.

Anunțuri
Etichetat ,

3 gânduri despre „Mercenari, negustori și papagali

  1. Alexandru Revnic spune:

    Salve…

    Cum ziceam si alta data, nu achiesez chiar cu tot ce propui tu. Dar cand ai dreptate ai dreptate. Am lucrat o buna bucata de vreme restaurand imagini vechi – portrete, poze de familie, peisaje, panorame urbane. Aproape toate cliseele avea cateva decenii bune – drept urmare si suportul era destul de degradat. Insa ce m-a frapat de fiecare data a fost compozitia fiecarei imagini. Simti ca nimic de acolo nu e pus la intamplare – fizionomii, aranjarea personajelor, recuzita, sau in cazul imaginilor din „afara” modul in care era aranjat tot cadrul.

    Din tot cat am citit de la tine, acest articol al tau rezoneaza cel mai bine cu ceea ce simt/cred/vreau eu. Dincolo de subiectivism, iti spun si un sincer „multumesc”. Multe mi-s valabille…

    Spor si numai bine.

    • Criticul Foto spune:

      Aș prefera și cred că mai mulți ar avea de cîștigat dacă ai marca și eventual comenta la acele articole sau idei cu care nu ești de acord. De acord, stilul răspunsului s–ar putea să nu fie prea digerabil în funcție de ziua în care îl scriu. Dar poate ajungem la un numitor comun și pornim o sectă. Mergînd mai departe, ar trebui să ai o problemă de înțelegere ca să ajungi în întregime de acord cu cineva, mai ales cînd e vorba de gusturi și culori. De asta propun secta: acolo toți se înțeleg și fiecare cuvios lucrează spre sfințenie.

  2. jarpefoc spune:

    Sunteti in urma domnu. Complicat ce spuneti. Dinu Lazar a descoperit ca se pot face poze din pat, asa ca de ce sa imi bat capul!

Zi–mi de bine, sau exprimă–te după pofta inimii.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: