Cultura de supermarket

Am momente cînd găsesc fascinantă cultura asta de supermarket.

Cultura de supermarket presupune că vrei ceva și satisfacția este aproape instantanee. Să zicem că îți place iaurtul. Nimic special, lapte de vacă și Lactobacillus bulgaricus. Varianta bună era să îți obți o vacă. Dacă aveai mulți copii, multe rude în general, te puteai ocupa direct. Dacă nu, o dădeai la văcar: specialistul în vaci din diviziunea muncii. Așa scoteați fiecare cîte o parte. Oricare variantă ai fi abordat presupunea să faci rost de lapte proaspăt și să îl pui cu o doză de iaurt deja făcută. De restul de ocupau bacteriile. Asta lua timp. Presupunea și un capital. O investiție.

În cultura de supermarket nu există așa ceva! Trebuie biștari și atît. Ingredientul magic, ca la jocurile video. Faci rost de el cumva, irelevant cum, și îl schimbi pe ce ai nevoie. Ai poftă de iaurt? Te înțolești. Te duci la magazin. Localizezi raftul de lactate. Miracol! Un perete de borcane de iaurt. Deja te pui pe sortat după conținutul de grăsimi sau culoarea ambalajului. Tot ce trebuie să faci este să îți iei borcanul ales și să te îndrepți vioi spre casă. Dai bănuții și borcanul suferă o transformare fizică dramatică: schimbă proprietarul. Acum poți să mănînci legitim.

Față de tehnica convențională, clasică i–ar zice unii, capitalul necesar este infim în raport cu ce era necesar ca să nu mergi cu borcanul în cerșit prin vecini. Apoi, riscul să ți se strice marfa în timpul prelucrării sau al stocării este preluat de alții. Super afacere! Dispare grija că vine vre–un cocalar cu SUV și–ți calcă vaca. Și, cel mai tare, zilele de așteptare sînt comprimate la cîteva zeci de minute cel mult — ocazie cu care mai iei și pîine, pamperși pentru ăl bătrîn dacă ești rudă cu Stefan Toth, șamd.

Acum, fotografia mai puțin, dar producătorii de material fotografic s–au întrecut pe sine încă de la începuturi pentru a prezenta asta ca pe facilitatea terminală. Pentru o frescă murală poti să aștepți cîțiva ani. Pentru un tablou în ulei cîteva luni. Pentru un desen în grafit poate chiar ore. Pentru o fotografie fotorealistă stăteai niște zeci de minute. Apoi a venit domnul Kodak cu aparatul instant: voi apăsați pe buton, noi facem restul, în o sută de poziții. Reîncărcabil. Apoi a venit domnul Polaroid. Poți să stai cîteva minute pînă se oxidează foaia într–un mod sugestiv. Fabricanții de digital oferă o lampă a lui Aladin goală: pui poza acolo, știi că e acolo că ai văzut–o pe ecran, dar trebuie să aștepți. Pînă la urmă nimeni nu a bătut Polaroidul, dar departamentele de marketing au putut inventa ludicrous speed. Aparatul foto devine un aparat de încărcat sifoane. Iar lampa se schimbă imediat ce se umple. Cu cît e petrecerea mai mare cu atît e nevoie de mai mult sifon, nu?

În Cultura de Supermarket, Cosmin Bumbuț este un artist. Nu un artist în sensul Paul Cézanne. Mai degrabă în sensul unui producător elvețian de ceasuri al secolului 18. El nu căuta să descrie Divinitatea muritorilor de rînd, ci doar să le arate cît e ceasul relativ la amiază. Și dacă Biserica Catolică a fost prima multinațională, ceasornicarul elvețian a fost primul trust care s–a ocupat cu rebranding si outsourcing, ceasurile fiind făcute peste graniță, în Franța. Cînd a început să se afle țeapa au mutat procesul de asamblare în Elveția cu lucrătorii din fabricile franceze și au păstrat producția de componente în fabricile originale. Bine că asta se întîmpla pe vremea aia și nu pe vremea controalelor vamale de secol 20 cînd ar fi fost dureros să cari în rect roți dințate de ceas, fie ele cît de mici.

Se apreciază vechiul, vintigi cum îi zice acum, dar nu poate fi evaluat. Dar nici asta nu e o problemă pentru că funcția vechiului este să reamintească contemporanului că totul se rezolvă la nivel de script și macro. Nu–mi amintesc de nici o scenă în cadre Dinu Lazăr să se fi rostogolit în mijlocul unei audiențe și publicul să fie atît de măgar, atît de porcesc, atît de indescriptibil și să–i ceară părerea despre albumele de artă apărute pe piața mondială în ultimele 6 luni. Prestația lui nu constă în sublinierea diferențelor dintre modernism și romanticism, ci în manevrarea atentă și rapidă a șoarecului pe masă pentru a corecta histograma. El poate fi numit și expertul plotării dromaderilor lînoși. Sau e arici dîmbul ăla cu linii verticale uniform distanțate?

Cultura de Supermarket nu înseamnă instant. Înseamnă efort minim. Înseamnă că mai mult de atîta este room service. Mă îndoiesc sincer că se poate mai mult cu legislația actuală.

Adică văd ceva interesant. Acel ceva interesant îmi stîrnește interesul. Dar eu nu comunic cu cevaul interesant. Eu comunic cu interesul meu. Faimosul fotograf de nuduri X, cu seminarii în buricu’ tîrgului nu comunică nici măcar cu perechea de sîni atașați modelului. El comunică cu pasiunea lui din capul lui. El comunică cu gîndul de a face ceva cu sînii aceia. El este într–un dialog interior atît de aprins despre cum ar fi mai bine să se balanseze sînii ăia că nimeni și nimic nu mai are loc. Instant însemna să o ia de păr pe modelă și să pună în aplicare ce vedea cu ochiul minții. Dar se cheamă viol, agresiune și privare de libertate și e de cod penal.

Sau bătrînică fragilă cerșește la un colț de stradă. E prea frig sau prea cald pentru cum este îmbrăcată. Tremură, respiră greu. Poate este mult sub demnitatea ei, dar astăzi este despre supraviețuire. Fotoreporterul trece. Acum să te ții!

  1. A văzut niște mîini care îi amintesc lui de o poză care a fost de 10 ori mai bine cotată pe un forum. Contează băbătia? Bineînțeles că ea contează pentru el. Pentru că nu are sculele să detașeze mecanic mîinile acelea ca în amintirea lui de restul corpului deranjant care amintește ce vulnerabili sîntem toți.
  2. L–a înfricoșat apropierea de sfîrșit, decreptitudinea. Vrea să manifeste asta, dar el, de fapt, vrea să pozeze teroarea din capul lui. Ridicatul aparatului la ochi este doar un gest de ușurare, la fel cum fumătorul stresat va duce mîna la gură chiar și dacă nu are țigări. Bineînțeles că poza e goală. Putea să pozeze un burlan sau porumbelul pe semafor. Scena este în capul lui. Și acolo va rămîne pentru totdeauna.
  3. Știe că tema săptămînii pe un site este „Vechi” și tocmai și–a dat seama că poate să își rezolve de acum datoria cetățenească de a le umple folderele organizatorilor cu poze. Se zice că important este să participi la Olimpiadă? Să cîștigi? Mai puțin.
  4. I–a dat șeful ăla hapsîn să facă un feature despre cerșetori. Sau despre politica socială a guvernului. Ceva lacrimogen. Ceva care te dă în jos psihologic ca să facă și mai suavă fata virtuală din Photoshop care anunță că în 4 săptămîni scapi de celulita de pe fund. E drept că șeful nu–l plătește. Dar nici bătrîna nu–l plătește. Deci sînt chit. Dar a văzut el la televizor că patronul are mașină mare. Astalantă nici bani de îngropăciune nu mai are. Nu–i așa că te asociezi cu cel puternic în speranța că o să–ți pice și ție ceva de la masa lui? Așa fac și cîinii. Și uite ce dulăi bine hrăniți ține șefu’ în padoc! Sandra Ghițescu nu vorbește pe gratis decît în demonstrație. Trebuie să plătești ca să îți spună ea cum e cu o carte pe care o poți obține cu 1–2$ de la un vînzător agreat de Amazon.
  5. Poate pur și simplu nici nu a văzut bătrîna. El era pe cale să realizeze unul din acele instantanee gata să bîntuie cutiile poștale și blogurile pînă la moartea internetului. E vorba de acele mirifice poze făcute prin geam cu cîte un anunț scris, de preferință de mînă, de către, cine altcineva?, o mînă mai puțin în ton cu ortografia acceptată la acel moment. Și ha–ha. Ce ne–am mai rîs! Să vezi ce incult este administratorul de la scara asta de bloc. Bine, el este plătit ca să fie clovnul asociației și își poate lua un pix pentru fiecare literă pictată pe foaie. Dar așa–i că–i hilar? Din păcate, bătrîna a ieșit în cadru. Sau, mai bine zis, a intrat. Deși ea nu s–a mișcat. Și cînd pui pozele online vine unul mai inclinat artistic și atrage atenția asupra Giocondei nemîncate și propune: alb–negru.

Lista poate continua. Te pui cu mintea nebunului?

Neajunsurile culturii de supermarket sînt destule. E obositoare. E obositoare pentru că trebuie să reacționezi repede. E obositoare pentru că trebuie să te adaptezi repede. Cînd nu există vaca mea cu iarba de pe pămînturile astea și cu cultură de iaurt din asta e greu să faci iaurt ca la mama acasă. Poate vrei Bibilact. N–au. Trebuie să te mulțumești cu ce au. Trebuie să te adaptezi la ce au. Este o cultură prêt-à-porter sau, mai precis, prêt-à-manger.

Ceea ce nu oprește pe nimeni să simuleze acel ca la mama acasă. Vedeți hainele împăratulu? Ce țesătură specială! Parcă n–ar fi.

Așa că fiecare o să vorbească despre cum n–a avut destul timp să stea cu modelul. Pot să locuiască împreună de 10 ani, la acea ședință nu au avut destul timp! A sunat telefonul și a trebuit să facă lista de piață. Sau pot să fie două staruri. Cică s–au plăcut de la prima vedere. Cică au colaborat de minune. Dar nu s–a putut o a doua întîlnire prea curînd.

Anunțuri
Etichetat

4 gânduri despre „Cultura de supermarket

  1. Vladimir C. spune:

    Cultura de supermarket nu a apărut de la divinitate pentru a modela mințile păcătoșilor. Cultura de supermarket s-a perpetuat și s-a finisat pe niște nevoi și tendințe ale masei.

    Când unii țărani au descoperit cheagul la sticlă au început să nu se mai obosească să bage mâna în zeamă cu mațe.

    Totuși supermarket-ul (nu cultura) cred că poate fi un avantaj. Cumperi iaurtul în 10 minute și folosești timpul câștigat să muncești la o lucrare mai multe ore.
    Cultura de supermaket e nasoală în lumea ideilor. Pune-i să vadă un film și dacă nu are ideile gata date și amestecat de alții vor spune că nu au înțeles nimic și se vor uita tâmp. Dar să fie un film cu idei gata date, devine o operă de artă. Primul exemplu care îmi vine în minte acum e Pianistul. Bang bang theory sau anatomia gri au bătut-o la cur pe Gioconda. Pune-i să vadă Dekalog-ul (care cap-coadă e mult mai scurt decât timpul consumat pe bateria de seriale) și mulți se vor plictisi după primul episod.

    Doar că, mă întreb ceva. Merg la supermarket și cumpără lapte/carne/prezervative/etc, au economisit timp. Arta o fac pe bandă rulantă, au economisit iar timp. La bere se stă puțin, că nu au timp. Unde se duce tot timpul ăsta economisit? Măcar dacă ar fute atât de mult.

    Spun ei, dar mă includ în unele comportamente de supermarket-ist.

  2. Jarpefoc spune:

    Excelent spus! Recent un oarecare Mircea Radu a avut o asazisa expozitie. Facuta cu Lazar de mana dupa chipul si asemanarea pozelor lui Lazar. Pana a ici nimic nou- inca un prostanac fermecat de DL. In schimb Lazar pune niste poze pe FB – unele cica „editate ” – pentru el asta inseamna „prelucrate” . Si aici vedem intreaga „maiestrie ” a burtosului de a apasa pe buton sub influenta vinului spumos primit gratis le vernisaj. …apasa mult si prost….

Zi–mi de bine, sau exprimă–te după pofta inimii.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: