Revin la gîndul că și ăștia care se ocupă cu fotografia de eveniment, fie ea și fotojurnalistică, cît și realizații și consacrații prin revistele cu pagini lucioase au felul lor de dreptate. Arta nu este nemuritoare. Arta ca abstractizare pare să fie necesară existenței umane. Arta ca manifestare practică este limitată în timp. Este limitată în spațiu. Este limitată în modul în care o percepem. Este limitată în toate felurile posibile.
Stonehenge. Cumva, niște pietre au căzut într–o anumita poziție. De ce au ajuns așa? De ce nu altcumva? Dar cine? Dar cum? Tot ce poți obține sînt niște speculații interpretate prin prisma omului de secol 21: copilul care a fost hrănit toată viața cu lapte UHT dintr–o sticlă de plastic. Cînd a ajuns la școală, echivalentul minților luminate ale societății actuale, a aflat că undeva, departe, există un animal bălțat maaare care dă acel lapte. Dar din cauza unui pudism imbecil s–a omis taurul care a regulat vaca, negrațioasele luni de gestație și vițelul omorît ca să fie făcut carne tocată. Pînă și ugerul nu e explorat cu atenție pentru că ar putea duce la gînduri impure.
Explicații despre Stonehenge. Premiantul clasei a 4a primește o excursie în stil ecoturism. Și află că nu poate să nege oricît ar vrea existența copiilor care primesc laptele direct din găleată. Oare cum fac aceștia? Ei nu au fabrică de plastice. Și nu au mulgătoare robotizată. Și atunci academicienii dezvoltă teorii despre evoluție, despre vaca modernă care a evoluat de la vaca preistorică care venea echipată cu mulgătoare pe clorofilă.
Vă dau o pagină ajutătoare: Wikipedia despre cronologia artei. Acum o mie de ani, nevoia de muzică ar fi făcut să fie, proporțional, tot atîția cîntăreți din gură sau alte instrumente cam cîți oligofreni cu căștile în urechi tranzitează lumea. Nu toți cîntau bine. Mai rău: pentru un roacher hipioțit cu alergie la manele cîntecul cel mai suav al anului 1024 ar fi fost motiv să ucidă. Bine, el e cult și incepe să aprecieze jazz cu pensionarii care se băs în ritmul contrabasului, dar mintea lui este mult prea îngustă să înțeleagă alte culturi.
Mă uitam la un mercenar de succes: Andrei Pungovschi. Unii văd ceva în lucrările lui. Eu nu. Și cum poate să facă un documentar despre țiganii returnați din Franța dacă el anunță că are aversiune față de muzica ascultată de aceștia. Nu pretind să–i placă, dar măcar să nu–l afecteze. Ce e și mai rău este că omulețul este, ca și Ufo, boul zburător al Transilvaniei, este atît de cretin că nici nu poate să caute subiecte care să–l intereseze. Nu–mi scrieți că poate nu are. Are. Toți avem. Poate sînt mai greu vandabile. Dar mai greu vandabil înseamnă și că o să fie mai puțini care să le facă. Cîștigi ceva, pierzi ceva. Și invers.
Scriam de perioadele în artă. Lucrări executate pe perioade identificate ca fiind la sute de ani distanță și mii de kilometri depărtare devin „neolitic”. Renașterea e deja destul de clar delimitată atît ca modă, cît și ca perioadă istorică. Ba chiar se fac și unele delimitări geografice: renaștere italiană de exemplu. În secolul 20 fiecare individ cu fituică își poate face un manifest și, dacă acesta prinde, o să avem o hoardă de neinspirați, denumiți generic, ca la bacterii, istorici de artă. Și acești bacili o să caute ei ce anume unește aderenții la un anumit manifest în exprimarea artistică și cum se pupă simbolistica folosită cu diversele articole de manifest. Dacă din 10 căpcăuni 5 vînd binișor și 2 devin faimoși postum să te ții cînd e vorba de discuții!
Întrebarea mea către voi: oare renașterea nu a avut cel puțin la fel de multe curente cît națiile de slavi mai la nord de români? Occidentul era mai organizat, mai legalist. Dar în est mereu s–a ridicat cîte un păstrător al adevărului suprem. Care adevăr suprem a murit o dată cu păstrătorul. Poate renașterea este un monolit pentru că noi vrem să o vedem așa. Pentru că istoricii de artă, ca orice istoric, nu pot cuprinde un evantai prea larg și preferă o creangă intertă, chiar dacă aceea nu face vînt. Contemporanii scriu, dezbat, vor chestii noi. Istoricul sînt niște salahori puturoși. Ei vor ca la sfîrșitul zilei lucrurile să se lege de la sine și el să aibă tratatul pe trei sferturi gata cînd vor termina cronologia. Vor să mai bage cuvîntul introductiv și concluzia și să se plîngă că tipografii sînt așa și pe dincolo.
Ceea ce nu face mai puțin util un manifest artistic bine structurat.
Criticul Foto 