Grafitti corporate?

Cum se distrează copiii de bani gata sau cum să faci de povești pentru nepoți mai ieftin decît Florin Ghioca

Între bălăriile scrise de Ufo și gașca lui după ureche, lăutărește, mai apar și perle străine. Mulțumesc celui care mi–a atras atenția la Adrian Oprea — Grafitti.

Notă: cînd am terminat articolul am considerat că poate să fie apreciat ca destul de dur în contra autorului. Nu. Este o listă de comentarii la un proiect care mișcă. Depinde de el dacă va mai mișca sau încetează în totalitate și se consideră că lista de basme pentru nepoți poate fi suplinită de la televizor. Articolul și gestul în sine sînt foarte slabe. Dar se poate și mai mult. Ei pot să decidă dacă vor multinațională sau asta.

În deschidere o poză cu legenda:

Un writer isi arata tatuajul cu garniturile vechi, IVA Astra, si cele noi, de tip Bombardier Movia, ale metroului din Bucuresti. Tatuajele cu simboluri graffiti sunt foarte des intalnite in lumea writerilor.

Cum burtica deja a apărut deja prevăd relația direct proporțională între dragostea lui pentru trenuri și desenul de pe burtă. Sper să nu facă apendicită că o să–i cam tamponeze primul tren.

Inițial avem parte de diareea de istoric despre ceva. Acțiunea este puțin relevantă. Mai ales în grafitti, nu? Atît de tare este imbecilizarea produsă prin școala românească încît publicul trebuie să aprecieze că măcar se mai obosesc să facă ceva și să publice. Iar exprimarea este pe măsura unui bun sistem educațional:

În ultimele decenii graffiti a evoluat într-un fenomen global, ajungând să fie foarte aclamat în galeriile de artă.

Mda, pentru cele cîteva cazuri de bucăți din Zidul Berlinului plimbate ca sfintele moaște prin galerii, deja e un fenomen de galerie. Nu se aprinde nici un beculeț acolo că street art cum au aflat ei că se numește de pe forumurile internaționale și sistemul cu galerii nu e pupă. Conceptul de interior și exterior pentru ei este interșanjabil. Conformismul ajunge să fie atît de puternic că gestul în sine își pierde valoarea. Experiența își pierde sensul. Totul este să se ajungă să se scrie despre. Și atît. Și, pentru tehnicile convenționale este, de cele mai multe ori, tocmai așa: aduni experiență. Da. Adunatul de experiență la artiști ca și verificatul știrii din altă sursă este ceva neinteresant pentru români. Experiență înseamnă clișeul cu îmbătatul și sexul și atît. Dar primul pas era experiența. Al doilea pas era retragerea într–un atelier unde să se materializeze viziunea asupra experienței și, mai departe, galerii sau pereții de la cineva din casă. Cei care lucrează în exterior intră atît de rigidizați în gîndire că nu își mai pun problema că poate la ei e altfel.

Trec peste bălăriile cu viața de cartier à la cocalarii rași în cap care se dădeau de reapări prin ’90 și trec la:

În București primele graffiti-uri la metrou au fost făcute de străini, prin ‘98-’99. La început, prin 2000, au fost doar o mână de oameni ce își riscau viața și libertatea pentru a desena pe metal, adică pe vechile garnituri de metrou. Aflate în ultimii ani de uz, sunt printre cele mai vechi din Europa, astfel că reprezintă un adevărat monument și punct de atracție atât pentru writerii locali, cât și pentru cei străini care se gândesc să treacă pe aici de fiecare dată când pleacă la desenat prin Europa.

Am zîmbit la riscatul vieții, dar mai jos am aflat că e riscant în metrou. Poate ar fi mers o restructurare mai atentă a informației. Simpla înșiruire cronologică practicată de grosul scriitorilor români de manual este o alegere proastă de cele mai multe ori, inclusiv în cazul romanelor din lectura școlară obligatorie.

Dar nu mă pot opri să remarc că dacă străinii au venit să facă asta cu un scop personal, românii continuă să se strecoare în șir indian în urma lor fără să mai înțeleagă scopul ritualului. Scopul era vizibilitatea. Metroul e o opțiune. Alea vreo două case pe care apăruse porcăria aia de Pisică pătrată, la fel. Dar grafitti poate să fie mult mai mult decît un „Gigi wuz here”. Semnătura, oricît de elaborată, nu poate să fie scopul. La fel, pentru cei care au trecut din categoria vandali în categoria artiști, s–a pus problema unui mesaj. În a doua poză e un desen după un personaj animat cunoscut, actor de reclamă la origine. Acum, dacă îl desenezi pe un metrou în București, mesajul e nul. Arată că ai avut televizor cînd erai mic. Dar dacă desenezi același personaj pe zidul unei fabrici din lumea a 3a, unde se muncește 16 ore pe zi la lumina becului, deja avem ceva.

În plus, riscurile idioate dau adrenalină. Pozitiv. Efectele sînt clar reversibile față de heroină, de exemplu. Așa că nu susțin o tentativă asupra clădirilor oficiale păzite cu niște mici armate de bătăuși. Dar sînt atîtea alte situații. Băncile au fost stabilite că eroi negativi ai știrilor. Dar, cu toate că au expunere bună și pază mai puțin impresionantă nu au fost țintite. De acord că o lucrare pe o bancă este efemeră în comparație cu Metrorexul rămas pe datorie, dar și gloria este mai mare. În plus, scopul grafitti nu mi s–a părut niciodată „și aici, nepoate, acum 60 de ani am facut eu asta”.

Ziceam de instituțiile publice din România care sînt, de multe ori, păzite excesiv și de niște băieți foarte zeloși care i–ar face pe albăstreii lui Bogdan M să pară domnișoare de pension. Dar, scopul e să gîndiți. Căci asta ar fi un prim criteriu de separare între marea masă de consumatori de artă și mica turmă a producătorilor de artă. Pe lîngă mai toate instituțiile noastre sînt clădiri, încă, nepăzite, unele chiar pustii.

Băieții pe care i-am cunoscut eu sunt toți foarte tineri și provin din medii diferite; câțiva sunt de vârsta liceului, alții sunt pe la douăzeci și ceva, fiecare cu ocupația lui. Însă toți au început să deseneze de prin adolescență și au rămas cu asta în sânge. Scopul lor este de a avea cât mai multe desene care circulă pe traseul metroului.Cei mai neexperimentați sunt numiți toy în timp ce veteranii sunt kings, ale căror desene circulă activ pe toate liniile dintr-un oraș. În lumea lor, acest lucru înseamnă cât mai multă faimă și respect, mai ales pentru cei ale căror vitejii îi fac cunoscuți.

Hmm. Adică ai putea să faci un reportaj despre ei. Dar expunerea poate să fie nu tocmai bună. Așa că mai bine nu intri in detalii. Adică eviți categorisirile. Ceea ce te scutește și de probleme cu liceenii care au început prin adolescență ceea ce m–a dus cu gîndul că probabil își amintesc cu plăcere de acum 20 de ani. Apoi, clasificările de World of Warcraft dau, așa, un simț al apartenenței la un grup, dar nu ajută mai departe.

Nu se ratează nici ocazia românilor de a se lamenta. Imaginile sînt destul de văratice, dar se vorbește de stat în frig și altele. Îmi amintesc de poveștile lui Dinu Lazăr și gașca de uzați care povesteau cum își riscau ei viața ca James Bond pe cînd făceau developările. Și era și adevărat: multe din laboratoarele pe care le–am văzut nu aveau ventilație corectă, dacă aveau așa ceva: prioritatea era să nu fie lumină nu să eviți întoxicarea. Nici un moment nu le dă în capul ăla sec că tocmai pentru că nu era teribil de ușor au avut ocazia să ducă viața în puf care i–a atras așa mult. Ceea ce e valabil și pentru gașca de grafitti: dacă nu ar fi fost nici una din probleme în 2 ore supra–scria cineva opereta. Sau cred că vînzătorii de vopsele ar fi avut scrupule?

Continuă șirul de aberații cu:

Ajunși la garnitura de metrou, au maxim 10 minute la dispoziție să-și facă treaba, timp în care pot fi descoperiți oricând.

Aha. Și trenul ăla făcut în intregime a fost în 10 minute sau au pus ciocolax în cafeaua paznicilor?

Punctul culminant în bălării e aici:

Pentru mine este o muncă destul de grea, chiar dacă știam cam ce mă așteaptă dinainte.Deși am o condiție fizică decentă, e dificilchiar și cu minimul de echipament (aparat,2 obiective și blitz). În ritm alert a trebuit să mă cațăr, să sar, să mă târăsc și să fug pe distanțe lungi atunci când a fost cazul, trebuind în același timp să fiu foarte atent cu aparatul. Totul se întmplă extrem rapid, și de multe ori nu am putut să fotografiez pentru că aveam ambele mâini ocupate. Pe lângă asta mă bat foarte mult cu lumina pentru că în 90% din situații totul se întâmplă în întuneric, iar o lumină slabă de bec, sau un neon e lux. Au fost multe momente pe care le-am ratat, după care am rămas foarte frustrat, însă asta m-a motivat să fac cumva să-mi iasă imaginile chiar si cu posibilități tehnice modeste.

Adică, vezi soro că are condiție fizică. Dar trebuie aparat. Mare. Obiectiv. Plus obiectiv. Adică două. Și fulger. Și nu a pus la socoteală bateriile! Mă bucur că a putut sintetiza și nu a cărat și laptop de prelucrare a imaginilor, imprimantă Canon mică pentru a lăsa poze la ușa paznicilor și trepied pentru că e lumina slabă. Dar de ce două obiective? Zice că a fost de mai multe ori. Azi o focală fixă, la alt drum altă focală. Nici faimosul zoom nu e necesar. Iar dacă nu știe să le care poate era mai bun telefonul. În plus, și contradicția: cară fulgerul electronic cu el, dar are ambele mîini ocupate și, să vezi că pozează pe întuneric. Că grafitti se fac numai ca omul din Lascó: pe întuneric beznă. Probabil că băieții se antrenează sub plapumă, acasă, pînă leșină de la gazul din spray.

De remarcat imposibilitatea unei planificări deși ajung să aibă și diplome universitare: a fost, a mai fost, știe cam ce se întîmplă, dar plînge după ipoteticele poze pierdute. În mintea lui nu există data viitoare, există doar cum am pierdut Nobelul în fotografie pe 2042.

Finalul este de scrisoare de intenție pentru multinațională. Abundă în „am învățat”, „asumare de riscuri”, „personalitate”, „lucrul în echipă”, „rezistență la stress”, „brand”, „cariere”, „advertising”.

Îmi place să cred că mai există o șansă.

Anunțuri
Etichetat ,

9 gânduri despre „Grafitti corporate?

  1. Adrian Oprea spune:

    Salutare Criticule!

    Merci de aprecieri. De un an am fetish-ul asta si tin sa-ti spun ca este o adevarata onoare sa apar pe blogul tau.

    Acum ca s-a intamplat, te invit la un ceva de baut sa mai povestim cu fotografiile pe masa.

    Numai de bine iti urez,
    Adrian Oprea

  2. johncena spune:

    graffiti*

  3. Alexandru Revnic spune:

    Dude…

    Ca fapt divers povestea asta a fost si filmata – la final apare autorul articolului asa cum l-ai vrut, dar nu a fost sa fie – cu laptopu’ pe o masa…explicand.

    Documentaru’ asta: http://subasalt.ro/blog/graffiti-pe-metrourile-din-bucuresti/ seamana insa a TeleEnciclopedia suspect de mult – de la modul in care a fost filmat – la prezentarea indigenilor – o specie interesanta ce aduce aminte de Cernobal. Nu mai zic de vocea prezentatorului.

    De fapt articolul lui Adrian Oprea este un soi de suport de curs cum foloseam si eu ca imi era lene sa scriu in facultate – pentru realizatorii de la Digi 24. You’ll see…

    Iar faza cu „grafitti” e din rai…

    Cand am vazut documetarul am observat si eu siguranta enunturilor vis-a-vis de jargon, de asemenea tratarea unor clisee legate de graffiti (clisee re-luate si ras-reluate dincolo) ca si truisme intangibile (aproape ca noi le-am facut pe toate – laser, avion, penicilina, graffiti la metro etc.). Nu pot sa neg demersul – intr-o tara in care acest curent este inca incipient, iar lumea nu este educata sa vada dincolo de simpla mazgaleala, dar lipseste tocmai partea educativa – .adica in opinia lu’ realizatorii „ca e de bine sau e de rau sa dai cu spray la metrou”.

    Pe aceeasi linie, articolul e un soi de quest personal lipsindu-i tocmai calitatea de a trage o concluzie. Cred ca aici e deja marketing/publicitate/promovare. Adica nu mai are legatura cu substratu’ scrierii.

    Pentru ca nu imi place sa spun doar o parte a povestii (despre graffiti) – pe link, la aceeasi subasaltisti, un bun prieten a lipit documentarul I tag.I am (http://subasalt.ro/blog/i-tag-i-am-film-graffiti-romania/) care prezinta o incursiune a fenomenului la Cluj. Sunt cel putin subiectiv si zic ca M.D. i-a surpins pe grafferi un pic mai la sentiment decat Digitalii.

    Zinule (dar ai grija sa nu ajungi imaginea unei banci ca te am in catare)… bafta si spor la scris. Nu pot fi de acord cu tot ce zici, dar numai asa mai crestem… in cap.

    We (‘cause I’m schizo) are watching you.

  4. offf Doamne ..!
    am tot asteptat ,am tot citit si deseori m-am incarcat cu energie critica dar nu am crezut niciodata cu adevarat ca intr-o buna zi cineva ( …chiar nu conteaza cine …) o sa scrie negru pe alb ceea ce am spus eu cam de multisor .referitor la cunoastere si recunoastere in cetate daca nu scrie Criticul de tine
    …iata citez cu copy/paste
    .
    .Salutare Criticule!
    Merci de aprecieri. De un an am fetish-ul asta si tin sa-ti spun ca este o adevarata onoare sa apar pe blogul tau.
    Acum ca s-a intamplat, te invit la un ceva de baut sa mai povestim cu fotografiile pe masa.
    Numai de bine iti urez,

    incheiat citatul .

    am sa mai spun atit : am senzatia ca o critica ” de bine ” nu-i critica ci titlu de inventar si ca una ”de rau ” …califica si recunoaste ..!
    prin urmare onoarea de a fi amintit fie si’n treacat de CRITIC – ul Foto a ajuns metoda cea mai usoara si l’ndemina de a fi recunoscut in multime.

    cele bune

    • Criticul Foto spune:

      Nu cred în energii și alte băbisme. Ceea ce nu înseamnă că pot demonstra dincolo de orice dubiu inexistența lor. Dacă mai simți aceste impulsuri, dă–mi un semn, un comentariu.

Zi–mi de bine, sau exprimă–te după pofta inimii.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: