Roșia mercenarilor

Am încercat. Am aflat că am frustrări deosebite, că generalizez (asta e o formă de a spune te apropii suspect de mult de mine, așa că ai grijă). Dacă scriu despre de unde pleacă mizeria asta înseamnă că fac blog generalist ca Dinu Lazăr. Tocmai, pentru că nu am reclame (cărora ei le spun informații), aș avea mai puțină credibilitate: eu doar atac.

Iar discuția începe să meargă spre ce zicea răposatul George Carlin. E bine. Niciodată nu a fost mai bine. Și, cel mai probabil, niciodată nu o să fie mai bine. Restul depinde de efortul personal.

Dacă bunica, fătătoare de, pe puțin, 3 plozi, vine înlăcrimată la doctorul de gardă să anunțe suferința iminentă a pacientei aflate la prima naștere se poate zice, superficial, că s–au tîmpit cu toții. Asta e viața: doare acum și, după aia, se laudă o viață cu realizările odraslei pentru care are mai puțin merit decît statul care plătește alocația. Dacă mergi puțin mai în profunzime constați că reputatul medic este doar un felcer. Actul medical prestat de el este o combinație proastă și subcalificată de vînzător de droguri la colțul străzii, cămătar și, în ultimul rînd, moașă comunală, dar cu mai puțină experiență decît oricare din cei trei idoli ai săi. Așa că actul medical devine doar o prestare de servicii la coplată. Adică el este preplătit de stat cu obligația de a sta pe acolo, iar pacientul plătește pentru efortul lui de a se îndepărta de cafeaua de automat cu apă de la chiuveta WCului comun. Mama carieristă devine încă o verigă în lanțul onorabilității sociale percepute devenind dintr–o femelă de carieră o făcătoare de plozi [breeder]. La momentul intervenției ea este o biată victimă a presiunilor apropiaților: doar pentru că e prea uzată să mai aibă succesul ălora de 15 ani în discotecă nu înseamnă că trebuie să scoată un cap de copil pe acolo pe unde ea zicea că doare la orice atingere pentru a păstra aparența de verginală. Dacă fiecare depresie a scăldat–o în cîteva găleți de înghețată, cine sînt aceia care să îi refuze morfină pentru o suferință reală? Înclusiv bunica agitată nu înțelege mare lucru din circul care are loc, dar asta nu o face mai puțin îndreptățită: ea a mișculat jocuri de culise pentru a se ajunge acolo. Și acum se simte responsabilă și vrea să reducă din consecințele intrigilor sale de apartament cu 3 camere în Drumul Taberii. În plus, pentru ea e șansa să aibă un copil al ei. Mama ei, străbunica plodului care vrea să iasă, a făcut 11 fără calmante, cezariene, chiar și moașă în cîteva cazuri. Iar ea, bunica, și–a dat statului toți copiii pentru că vroia să fie în rîndul lumii: o femeie care își aduce contribuția la ridicarea societății socialiste multilateral dezvoltate. Copiii au fost la creșă, grădiniță cu program prelungit, școală cu cheia de gît și apoi after hours la o vecină pentru că ea trebuia să muncească într–o lume în care totul venea pe tavă: loc de muncă, apartament, mașină. Și acum bunica poate în sfîrșit să își țină copilul în brațe! Pe ăsta îl va ține. Și îl va educa de tot ce au învățat–o la televizor.

Cum remarca și „jarpefoc”: pentru cine vrea să învețe sînt semne. Te duci la mamutul local al fotografiei și îl întrebi de tehnică. Dacă se dezlănțuie e semnul că e vremea să te duci în altă parte. Sau, poate că vrei să stai și să–i calci pe urme. Alegere personală. Chestie de gust.

Mă uit la Annie Leibovitz. În felul ei: o doamnă. Poate nu mănîncă frumos cu cuțitul și furculița. Dar se ridică peste făcătoarele de copii marca România. Femeia asta a reușit să fie artistă, mamă și să iubească. Artista rromâncă suferă ca un cîine că nu își poate da drumul să se iubească cu un cămătar să îi cumpere și ei ăla un Mini și studio în buricul tîrgului cum are Mica Fotografă la atît talent portretistic cîtă actorie știe ea. Rromânca are iubit, dar nu înseamnă că are ceva în comun cu acela. Și culmea! Față de rromânca stadard nu prea are cum să se compare. Ea nu vorbește ca Bumbuț de lumini văzute și nevăzute. Nu are dezbateri de matroana Oriflame despre cum să–ți conduci o familie chiar daca AL are și ștoarfa aia nu are. Nu–mi amintesc de nici un interviu al ei despre cum e să fii mamă. Are doar un album foto ciudățel, aproape de familie, cu, ghiciți, familia. Față de lăutarii de la 7 nopți a iubit. Și e păcat că nu a vrut să prezinte asta public. 7 nopți cu Gicu și Voicu soliști la țambalul Nikon se iubesc doar pe ei și banii. De asta nu o să găsiți cum au muncit ei să aibă o viziune pentru un portret, ci cum nu au avut ei timp să se extindă și să conceptualizeze. Ca și cu elevii de la Uzinele Dalles, nu este „și am venit zi de zi timp de 3 ani”, ci „lumina nu venea bine”.

Scriam de Roșia Montană. Niște oameni se încăpățînează, de tembeli, că ar avea vreo valoare terenul lor. Ei cred că ar putea să vîndă de parcă ar fi în centrul Timișoarei. Poate chiar să vîndă și să își ia casă mai la oraș, eventual și copiilor cîte ceva. Nimic rău în asta: oamenii de vor afaceriști. Tradiție? Sînt ani de cînd pseudo–hipioți de toate felurile fac eforturi să găsească ceva în zonă. Faimosul Corund este un mall. Ăștia nici nu au tradiție în ceva. Dar campania se grefează pe sentimentalismul ieftin al sistematizării satelor părăsite de țăranii plecați la oraș. La fel de inutile, dar să vezi ce valoroase o dată ce nu mai erau! Dacă nu s–ar fi pus problema de despăgubiri nici nu ați fi auzit de ele. La fel cum nu ați fi auzit de revoluționari dacă nu era să se dea bani. Dar s–au dat bani. Unii au luat. Alții nu au luat. Supărare mare: care merita mai mult. Controversă. Sau, pe românește, muie. Acum tot poporul știe. Altfel, fără să arunce vodă gologani în uliță la prostime, 20 de ani mai tîrziu nici nu mai știați că a fost ceva. Știu și eu? Parcă a fost ceva acum 27 de ani, sau era acum 12?

Cele două părți care se luptă pentru Roșia Montană, că dacă nu erau două nu ar fi existat știrea și țăranii erau de mult dați afară, au lăutarii lor. Și sînt cam la paritate: cînd ia supremația una, cînd alta. Nimic decisiv. Și atunci vin mercenarii: unul după altul își încearcă norocul că poate vine cineva să le asimileze porcăria într–o campanie.

E ceva rău în asta? Nu văd din ce punct de vedere. APropritarii își negociază un preț mai bun pe metru pătrat de coșmelie cu zid căzut și budă în curte. Presa mai are ceva bălării cu iz de știre să îndese între două reclame. Copiii de bani gata ai societății civile își fac un internship în relații publice, jurnalism sau ce au vrut ei și a plătit pápá să se facă cînd o să le crească și lor părul pubian. Mercenarii, ca cei de la 7 nopți, sînt lăutarii vagabonzi care au simțit miros de bacșiș. Iar publicul? Publicul știe că sînt bălării. Publicul deja nu mai are gust pentru situații reale: sînt prea fade. Trebuie dramatism, umbre profunde, culori saturate, sudoare, mațe, sînge. Trebuie ca mic burghezul să aibă confirmarea că alții o pot duce și mai rău decît el. Nepoții, nepoților? Și ce dacă o să fie otrăvită toată zona? Perimetrul urban o să fie mereu detoxifiat pînă la limita supraviețuirii. Putea la fel de bine să fie un meteorit care să lovească acolo. Ce știu eu cu ce o să fie peste 200 de ani? Poate încep ăștia războiul nuclear și cianura o să fie o soluție onorabilă. O să meargă oamenii la Roșia Montană cum mergeau romanii la Băile Herculane.

Anunțuri
Etichetat

Zi–mi de bine, sau exprimă–te după pofta inimii.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: