Pînă la urmă e o problemă de alegere individuală dacă îmbătrînești ca Dinu Lazăr sau ca HCB

Povestea este foarte frumoasă. Nu e unică, dar nimic nu e tocmai unic. Ba chiar are un avantaj în asta pentru că se pot regăsi mulți. Ce îmi place cel mai mult este modul în care o spui. De data asta nu ai mai folosit apropouri, ghilimele șamd și diferența este vizibilă.

Partea cea mai rea este suportul părinților. Cultura dincoace de cortina de fier este ca copiii să fie un fel de extensie a părinților, un tentacul dincolo de moarte. Și astfel, copilul este dator să facă ce îl ține imaginația pe părinte. Și astfel, fiecare trăiește, distrugînd, viața următoarei generații. Dincolo de cortină este mai mult fiecare cu viața lui. Îmi amintesc că asta remarcase și Carl Sagan cînd își povestea viața că părinții lui nu erau foarte educați, dar nu au avut nici o problemă să își susțină copilul să devină astrofizician, deși pe vremea aia apărea mai nebunesc planul decît azi să vrea unul să se facă frizer–bărbier.

Susțin în continuare, semantic mai mult, că a fost o decizie. Nu poți să vorbești la 10 ani de fermitatea deciziilor melodramatice din literatura practicată pe la noi cu tineri de 18–22 de ani care își iau lumea în cap și reușesc pentru că așa a vrut autorul. La 10 ani ești complet dependent. Și, dacă un du–te la culcare că iei bătaie, nu mai e așa impresionant, riscul răcirii relațiilor cu părinții doar pentru ceva de care nu ai cum să fii sigur este terifiant. La 10 ani încă mai știu ei mai bine. La 24 e rău dacă rapoartele rămîn neschimbate. Dar nu insist, tu ai fost de față.

În plus, la 10 ani este o alegere foarte bună să nu te intereseze ce fotografiezi. La manual scrie că ești încă în etapa de cunoaștere a lumii din jur. Ani mai tîrziu îți vei începe, cu explozia hormonală, explorarea interioară. Cred că e o experiență fantatiscă și, în același timp, imposibil de descris parcurgerea imaginilor vechi. Pentru tine, omul de azi, poate să fie foarte important mozaicul ăla care îți apare întîmplător. Poate nu e deloc întîmplător. Poate doar romanțez copilăria.

Scrii acolo că ce era nu mai este și acum, prin digital. Dar analogicul nu a murit! Poți să îți iei niște bijuterii de pe ebay–urile europene. Riști și defecte, dar la cît de ieftine sînt te faci cu un sac de jucării și presse–papiers pe cinste. Dacă îți deschizi local de alimentație publică sînt bune și de decor vintage. Mai departe ai și vînzători români și vînzători europeni, gata să îți vîndă marfă. Iar baza de laborator se poate găsi în timp, tot pe ebay, la prețuri de nimic.

Ceea ce ne duce în partea a doua: ucide himera digitală. Poți să faci fotografie digitală. Dar reclama este atît de puternică! Și ridică în slăvi progrese insignifiante. Aveam pe aici o diagramă. Cît este progresul acelui full frame față de senzorul APC curent și cît sari dacă treci la un format mediu, dar analogic. Tehnica e nulă astăzi. Tot ce a putut produce este muuulte multe multe aparate identice în performanțe. Pervesitatea constă în castrarea aparatelor mai ieftine. Deci trebuie doar să pierzi vremea să îți găsești un aparat care să nu aibă limitări în cîteva direcții și atît. Iar, dacă ai deja aparatul, înseamnă că ai și scăpat de căutare: așa aparat ieftin nu vei mai găsi în veci.

Din păcate ești pe o pistă greșită din cauza materialelor reproduse fără a fi înțelese de indivizi gen Răgălie de la fotomagazin și alții de teapa lui.

De ce zic greșită? Ce cauți tu acum va fi depășit curînd de sisteme automate. Cadrajul? Se rezolvă! La cîți megapixeli sînt azi nu e o problemă să decupezi puțin. Mai la stînga, mai la dreapta și ai ce vrei. Se învață repede și în paralel cu altele. În ritmul în care se înmulțește supravegherea video în orașe, camerele acelea vor surprinde ceea ce tu abia vei percepe. E valabil și pentru sport. Sînt ani de cînd nu m–a mai interesat televizorul. Luna asta am prins un meci într–un context foarte pitoresc: așteptam pe cineva să se întoarcă de la WC și am văzut ușa deschisă în cămăruța paznicului. Am rămas impresionat. Un meci de fotbal într–o ligă vest europeană. Matrix. Ce mai! Camere puse să le numeri porii jucătorilor. Porii? Unele erau mai jos și puteai să vezi cît de lungi sînt firele din nas. Și erau și camere sus, sus de tot care văd tot terenul. Fotografi sportivi? La ce? Camerele alea trag continuu. Tot ce trebuie este un editor cu nas inspirat și un ecran tactil. Alege momentul din meci. Selectează succesiv camerele cu vedere bună. În mai puțin de 5 minute are tot meciul rezumat pentru ziarul de mîine.

Dacă pe tine te amuză conceptul, rămîn destule de descoperit. Dar să nu fii dezamăgit, pentru că sistemele automate vor merge mult mult mai departe. Și cum presa abundă de fotbaliști care au dat golul care a cîștigat partida și pe umăr au o mînă detașată ca în Familia Adams, ei vor face și blur sau bokeh sau steluțe. Orice le dă prin cap. Tu cu un obiectiv scump, ei cu 20Mpx și o licență de Photoshop online. Ei vor fi acolo înaintea ta, vor distribui global și pot să ajungă să te dea în judecată pentru că poza ta este surprinzător de asemănătoare cu una luată de automatele lor.

Citeam de mult de povestea unui tip, fotograf în baschet care a rupt gura pieții cu un artificiu. A montat camera pe panoul de baschet. Și vreme de cîțiva ani a avut monopol pe fotografiile cu jucătorii care tocmai bagă mingea în coș. Bineînțeles că mulți l–au copiat. Dar nu știau cum să facă cu lumina în condițiile în care tot ce vedeau era că tipul e foarte aproape de panou. Zilele alea s–au dus!

Cu slujba e Ok. Slujba e o constantă. Ca și somul. Nu–l neglija. Oricum românii trăiesc cu vreo 10 ani mai puțin decît restul europenilor. Și nu cred că e din cauză de interlopi. Iar timp cît ai vrea nu o să ai niciodată. Ziua are numai 24 de ore. Pe de altă parte, chiar astăzi discutam cu o foarte bună prietenă emigrată definitiv, sper, despre o altă problemă sau apucătură: nu se face nimic, dar sînt atît de ocupați. Simplul fapt că eviți traficul infernal în principalele orașe și îți reduce timpul petrecut pe drum. Și îți dă și timp să faci altceva, atîta cît aștepți să moară traficul. Și îți reduce și stressul, în parte transmis din partea celorlalți participanți la trafic. Taie ore suplimentare gratuite și alți consumatori de timp. Fluieră și fă–ți diagrame cu ce vrei să faci cînd ești la coadă la plata impozitelor și o să vezi cum începe să iasă timp de peste tot.

Mai bine te gîndești la ce te interesează. Fotografia ca meseriaș este rutinieră. Asta face grupul 7 zile și dacă îți amestec pozele de pe o anumită temă de la mai mulți nu vei putea face diferența. În sensul că poate vei recunoaște uite asta e de Bumbuț că a avut multă publicitate. Dar nu vei putea să îmi spui cu certitudine că celelalte nu sînt Bumbuț, ba chiar să le și scoți din pachet pe cele de un alt autor.

Fotografia ca artă este mult mai simplă. Aparent. Ca și fotografiatul pe automat sau manual. La început automatul face toate calculele pentru tine. Mai tîrziu, tu trebuie să îți consumi secunde pentru a te gîndi ce va face automatul. Așa, îl dai în manual și face încet, dar face ce vrei tu. La fel și arta. Pare mai peste mînă. Dar se poate. Trebuie să ai ceva de zis. Și apoi începe chinul: cum?

Uite, zici că te preocupă sportul. Dar sportul nu e doar o adunătură de indivizi cu muci și bale mixate în sudoare, desfigurați de efort și mutilați de steroizi sau ce pana mea mai iau azi. În Premier League vezi Procter and Gamble în ochii lor. Stau ruigbiștii la grămadă și lama Gilette sclipește peste fețele obosite. Ei prestează pentru ratings. Oare Nike îl va mai place sau îl va alege pe un altul? Frică, nesiguranță. Sportul NU există acolo.

În România pe fețele lor vezi labii cu două degete băgate adînc, vezi anusuri deschise, vezi banii și dușmanii pe buzele lăutarului de la beția de după meci. Indizi care ratează o lovitură pentru că se preocupau cu blonda protezată a antrenorului de 60 de ani care, nu se știe cum, a scăpat pe marginea terenului. El este zeu. El este un titan. Și se îndoaie la prima dansatoare. Bleah!

Dar e loc de mai mult. Fă asta vizibil. Caută–i la vestiare. Fă ceva care să miște. Scoate omul prins în sicriul lui BMV sau Lotus. La modul cel mai rudimentar și mai vulgar. Nu–ți trebuie nimic să îl faci muci pe un Florin Ghioca sau lăutarii de la Jurnalul. Poza cu fotbalistul la ultimul meci o au mulți. Și este nulă. Pentru că ziarul poate să publice orice poză de la meci cu el. Dar poza cu el în mașina în care va muri peste 6 ore? E! Aia face bani buni.

HCB. Caută ultimul portret al lui Coco Șanel. Un gargoyle într–o frescă încărcată. Ultimul demon al generației sale care se face mai mic și mai mic. Un demon puternic, acum abia vizibil în basrelieful unei case scumpe, baroce. Atît de la locul lui acolo, atît de lipsit de vitalitate. Natură moartă. Un singur cadru. A ieșit pentru că o știa pe tanti. Și pentru că, probabil, văzuse portretul de cu ceva timp înainte.

HCB. Beckett. Nici nu mai știu dacă eram conștient de prezența în panoplia fotografilor de HCB. Dar m–a vînat mult unul din portretele alea cu el! Ani mai tîrziu eram în vizită la Marea Lojă Masonică din Paris, care are și muzeu cu intrare liberă parcă, și la intrare era un teanc de vederi. Erau prezentare pentru nu știu ce eveniment. Era același portret. Și mi–a reamintit căutarea. Sigur nu știam că era Beckett. Era un bătrîn. Dar ce bătrîn!

Nu–ți trebuie faimoși pentru asta. Doar oameni.

Cît despre munte. Pătrează–l pentru fitness. Sute de cadre pentru a păstra unul nu este ceva de laudă. Este de mare rușine. A devenit un fel de măsură aparentă a calității. Căcat! Pot să fie milioane de cadre, triate la mii, triate la zeci și cînd le aduci ceilalți să nu vadă nimic. Alea își au sensul într–un proces care trebuie să fie foarte scurt și în care să identifici rapid ce anume te ține să nu faci din prima cele 5 cadre de care ai nevoie și după aia să pui aparatul în bagaj. E mai comod cu el în spate, decît să te încurce la urcare. Și dacă nu iese repede la iveală problema, mai bine renunți că nu ți–e viziblă sursa.

Munca asta cere mult dacă vrei să ajungi să spui ceva. Am cunoscut în Spania un fotograf de animale. Nu doar că merge cu acele model relase în geantă pe mai multe limbi, pentru că frecventează zonele cu turiști, dar se poate face plăcut și stăpînilor și animalelor. Acel îmi plac cățeii este insuficient.

Iar de început, ai început deja de două ori. Inutil să repeți experiența. Dar trebuie să alegi. Modele alea ale fotografului detergent universal: spală și podele și WC și geamuri și ia și purecii de pe pisică, sînt aiurea. Practic, ai cei mai idioți, cei mai nefinisați și cei mai curve acolo. Mai prin alte părți, din China pînă în Germania trecînd prin Statele Unite, o să vezi că aceste categoriseli sînt pentru concursuri și frății fotografice. Acolo specializarea este mult mai dură. Unde aici, boarfa numărul 1 face poze de wildlife și boarfa numărul 2 face poze de peisaj, acolo starul 1 face o combinație de cele două și se cheamă de mediu. Adică are și animal și puțin peisaj, poate și niște HDR aruncat acolo, dar se preocupă de o specie pe cale de dispariție. Aici e macro. Acolo este unul care fotografiază macro, dar numai muguri de plante, niciodată gîndaci. Sau altul pozează numai texturi. Fascinant. Uimitor. Zici că sînt nave într–un decor extraterestru și cînd colo e rugină din cea mai ordinară. El are ochiul antrenat pentru a vedea acele modele și mîna exersată pentru a materializa imaginea din minte.

Nu ai loc în asemenea precizie, de gunoaiele lor de clasificări. Pentru că, vezi mai sus, unele imagini pot să fie în 2 sau mai multe categorii. Și, mai ales, pentru că acele categorii sînt mult prea largi. La noi e fotoreporter. Și face înmormîntări, nunți de vedete și arhitectură decăzută. Vax. Este asemeni unui cîine vagabond costeliv și mîncat de purici care te urmează docil în speranța a ceva de mîncare. Andrei Pungovschi. Și dacă nu–i dai? Măcar l–ai ajutat să treacă de teritoriul altor cîini mai mari. Sigur nu se poate să fie la fel de rău ca zona în care era înainte. Dincolo au și așa ceva. Dar au și indivizi care de 20 de ani fac portretele de aproape ale liderilor politici. Doar atîta. E trimis la 3.000km distanță pentru un astfel de portret. Chiar este fotojurnalist. Dar el nu se ocupă de stradă. Altul doar conflicte de stradă și războaie civile face. Și deja are preferințe. Vorbește puțină arabă și conflictele alea i se par mai facile decît războaiele între facțiuni rivale în războiul drogurilor America de Sud. Altul o să prefere Asia insulară. Poate are un fetiș pentru filipineze de 35kg.

S–au prins românașii că nu e mare lucru să pozezi interioare. Dai luminile tare. Mai pui fulgere pe jos. Și paf! Poza e gata. Îndrepți pereții de la un obiectiv de 2 lei în Photoshop. Dai cu bidineaua, pe unde mai poți, la suprafețele arse. Și gata porcăria! Dar aici se poate și un individ care dă tîrcoale cîteva zile locației ca să vadă cum vine lumina în funcție de oră și trafic. Și după aia vine cu o cameră pentru care îți trebuie un portbagaj de Logan MCV. Și își ridică totul pe un eșafodaj la cîțiva metri, că doar nu crezi că poate bloca parcarea în centru orașului pentru cîteva ore. Și trage niște imagini cum nu pot ăștia să facă din 3D Studio! Pentru că nu au lumina pe care acesta a prins–o.

Nu există limită!

Compoziția o înveți din mers. Cu cît simți mai mult pentru subiect cu atît mai mult o să te deranjeze dacă îl pui într–un punct mort. Vrei compoziție? Primul pas, ca să nu te țină în urmă, este să te caci pe ăștia ca Dinu Lazăr. Ei te vor displace profund. Nu mai ai loc de întoarcere. Foarte important asta. De aici trebuie să performezi singur. Pasul doi: de cîte ori prinzi un muzeu de artă, caută perioada 1600–1850. Simple. Tocmai asta e. Că nu încercau să sfideze nici o normă. Doar să facă cît mai bine ce știau. Caută istoria unui tablou interesant. O să vezi că după ce i–ai dat sensuri mistice, tabloul a fost retăiat de niște hoți în 1960 și compoziția este descentrată bine. Guernica e lirism. Senzațiile unui atac. În Primăvara lui Boticelli toți sînt în relație. Static. Dinamic. Fiecare are ceva de zis. Și povestea se conturează din relațiile corpurilor ălora.

Caută înțelesul. Înțelesul pe care îl dai tu unui sau unei ceva. Caută să duci asta mai departe. Vagin căscat din care se scurge sperma au făcut mulți. Vax! Labă și atît. O țintă la care să faci darts cu hormonii. Ochiul vede. Mintea zice că e irelevant dacă e poster sau pe bune. Mîna completează fascinația. Mecanică. Cam asta este și fascinația televizorului. Poți să te caci pe tine între 30 de hiene. Sau poți să tragi pîrțuri la Discovery. E surogat. Dar pantalonii sînt curați. Mîine căutam ceva mai palpitant.

Și prietena poate să devină model spre altceva. Poate să fie acel suport de gînduri sexuale, și dacă ajunge online mii de bărbați să o violeze în gînd. Unora le place. Majorității îi repugnă ideea. Dar poți să faci aceleași labii, clitoris și vagin cheia vieții. Poarta vieții. Sau ce înțeles vrei să îi dai. La început o să fie jenant, dar, cu timpul, o să fie mîndră de imaginea cu un clitoris de 80cm. Pentru că nu mai e sex. E participare la o manifestare artistică.

Dar chiar trebuie să participi la asta. Doar să mimezi, e nul. Poate peste 6 luni o să îmi trimită cineva legătura către vre–un bolnav gen Cris–bășan care să preia texte de aici. Tot nu o să aibă valoare.

Dar, mesajul original:

“La 10 ani este o decizie remarcabilă.” Nu a fost neapărat o decizie, m-a atras pur și simplu ideea de a fotografia. Nu mai știu exact dacă erau 10 ani … poate 11, poate 12, cert este ca am gasit poze cu colegi de prin clasa a 8-a .

Nu mă interesa ce fotografiez, fascinația cea mai mare era că pot să fac asta, și probabil cel mai interesant era momentul in care mă apucam de developat, abia așteptam să scot filmul din tanc să vad câte cadre sunt ok. Ăsta e un lucru pe care în zilele de acum nu îl mai simți, acum vezi ce va ieși înainte să apeși pe declanșator.

La început au fost aparatul și câteva filme, pe care nu aveam unde sa le developez. Ulterior am făcut rost de un tanc de developare, revelator și fixator. Și atât. Developam filmele și ma uitam la ele. Le tăiam bucăți cu câte 6 cadre și le țineam învelite în hârtie, citisem că așa se păstrează … până ajung la următorul pas … aparatul de mărit. A… și sticla roșie.

Primul aparat de mărit a fost improvizat dintr-un proiector de diafilme. Am avut ce munci la el pentru că avea carcasa albă. Era fix pe un lemn ce avea rol de picior, un suport executat în grabă, doar pentru că vroiam să văd cât mai repede ce apare pe hârtie. Focalizam (aici țin minte că am mai avut o problemă, ăla nu focaliza prea aproape) pe o hartie albă, îl opream, lumină roșie, hârtie foto, opream becul roșu, expuneam… Totul după ureche, cam cum citisem că trebuie să fac. Aici avem un alt moment interesant, cand pui coala albă în revelator și începe să apară imaginea (nu, nu se compară cu atunci când pui o coală albă în imprimantă și aștepți să iasă pe partea cealaltă).

De prin clasa a 9-a am cam rărit-o cu fotografia. Incepusem cu atletismul, făceam naveta Bicaz – Piatra Neamț aproape zilnic. Plecam dimineața la 7 de acasă, terminam orele pe la prânz, plecam cu trenul – antrenament – ma întorceam seara pe la 7. Am găsit și cadre din perioada aia, din tren, dintr-un cantonament. Din clasa a 10-a pauză, stăteam în Piatra Neamț (un fel de internat/hotel), nu am cărat aparatul de mărit cu mine, exact nu îmi aduc aminte când și de ce am lasat baltă fotografia.

Nu am avut o susținere prea mare din partea părinților, nici financiar (nu aveau de unde chiar pentru tot ce visam eu) și nici moral (țin minte că mama mea îmi spunea că nu e cazul să ma fac “pozar” – în sensul de meserie). În perioada aia noțiunea de “artă” o atribuiam albumelor de picturi, nicidecum fotografiei. Asta e povestea, pentru cine era interesat, curios, sau se regăsește.

De vro’ 5 ani mi-am stârnit iar interesul, odată cu prima cameră digitală. La fel, fotografiam orice, oriunde, și în plus nu mai exista limita celor 36 de cadre… Eram atent tot la partea tehnică, mai nou reprezentată de senzor și performanțe ale camerei, nu foarte mulțumit de ce îmi ieșea. Peisaje, flori, diverse locuri în care ajungeam.

Am început să citesc despre încadrare și compoziție pe diverse pagini de stock. După ce am ajuns la dslr (din întâmplare, o ocazie) am constatat că este totuși un hobby destul de scump și nu ar strica să încerc să recuperez câte ceva. Obsesia pentru tehnică și-a spus din plin cuvântul.

“Ce înseamnă fotografia pentru tine, Mike?”

Acum, fotografia încă înseamnă o căutare pentru mine. Este un hobby pentru care nu am timp cât aș vrea să am, am un job la care înca nu am cum să renunț pentru că îmi asigură ziua de mâine precum și diversele mofturi, mai mult sau mai puțin fotografice. Încă nu știu ce vreau, încă nu știu ce caut. Nu sunt în criză de timp, nu trebuie să alerg după un venit din fotografie, o consider o joacă.

Merg la evenimente sportive, acolo e destul să ai “tehnica” și să știi cu ce se mănâncă proba respectivă. Nici la incadrare nu trebuie să te chinui, decupezi ulterior ce e în plus.

Merg pe munte sau alte locuri pentru peisaj. Nu găsesc sau nu îmi iese ce caut, trag câteva sute de cadre din care îmi plac doar câteva. Le pun pe blog sau pe facebook, si cam atât.

Am spus ca nu voi merge să fotografiez la nunți sau alte evenimente de familie. Am fotografiat la câteva, nu pentru bani ci mai mult să vad cum e sau pentru prieteni.

Portret, o singură dată. Nu a fost genul meu să îmi caut persoane să îmi pozeze.

Am modificat o cameră pentru IR, să vad cum e. Am luat o cameră pe film din târg acum câteva luni, încă nu am terminat primul film din ea…

“Dar ce vrei să faci cu acea fotografie?”

Probabil este întrebarea la care ar trebui să mă gandesc de fiecare dată când focalizez. E posibil să nu mai apăs declanșatorul.

Mai departe, încă mă gândesc de unde să încep…

Etichetat ,

3 gânduri despre „Pînă la urmă e o problemă de alegere individuală dacă îmbătrînești ca Dinu Lazăr sau ca HCB

  1. Jarpefoc spune:

    Multumesc.

  2. jarpefoc spune:

    Si apropo de DL – daca cineva i-ar arata poza lui HCB ar auzi -„pata aceea din spate deranjeaza, da un pic cu pensula , blureaza putin si mai baga niste luminite in ochi!”

    • Criticul Foto spune:

      Da, am văzut că moșu’ e cu un picior în groapă, dar nu mai prodidește. Luminile trebuie să fie de la Cătălin Rudolf, sub lumini de Oscar. Imprimanta trebuie să fie Epson. Șamd. Dă o tură pe la el. Nu mai are timp de cîte chestii au fost lansate de importatorii de la care suge.

Zi–mi de bine, sau exprimă–te după pofta inimii.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: