Să fii papagal, dar să nu te lauzi cu penajul. Cică vrea ca lumea să îl aprecieze pentru mintea sa pătrunzătoare

Radu Drăgan a scris un articol. L–a intitulat Nu avem fotografi importanți și atît. Fără semn de întrebare. Dar a uitat să îngroașe textul cu întrebările:

De ce credeți ca se întâmplă asta? Sau avem fotografi importanți? Cine și de ce?

Problema este că acestea sînt puse în ultimul paragraf. Și că articolul e scurt și concis, nu ca ale mele.

Și totuși, provocarea intelectuală este mult prea mare.

Mustea Mihai zice:

De ce se intampla asta? Serios? Serios? Inca te mai intrebi?

Retorică. Marcel State sub altă formă. La fel cum ăștia cred că eu sînt toți care vin din aceiași parte în contra lor, chiar dacă aceia mă dezaprobă și eu cred că toți ăștia sînt niște Agenți din Matrix veniți să căsăpească și ultimul gram de cultură.

Spune-mi te rog artistii nascuti in Romania unde sunt mai cunoscuti? La noi in tara sau peste hotare?

Drăgan întreabă. Pulică își asumă întrebarea. Să–i răspundă Drăgan. Sau, dacă nu poate, să tacă din tastatură.

Exista o dorinta uluitoare pentru kitsch, rezultate pe termen scurt, munca putina si cersit. Asa nu se poate.

Kitch este un clișeu verbal transpus acum și în scris cu generalizarea blogurilor.

In plus, noi, artistii ne scuipam intre noi. Cum vrei sa se creeze grupuri compacte multidisciplinare care sa impinga arta?

Interesantă poziția ambivalentă. El înalță mintea, el pasează, el apără și sutează pe contraatac. Uimitor. Nu o echipă de fotbal, ci două. Toate într–un singur avatar de Marcel State.

Muncă puțină. Cerșit. Dar noi artiștii. Ca să vezi! Mustea Mihai și încă cîțiva. Și scrie cum vorbește. Și vorbește ca la televizor. El își realizează imbecilul propriul șou teve. El e artistul. Dar el nu poate. Pentru că el este și arbitrul și, la nevoie, galeria.

Intreaba stanga, dreapta de Bauhaus; cati au studiat acel curent? Le Corbusier… acuma il descoperim… oaaauuu! Faza e ca sunt morti cu totii; SIC. Romanticii de noi!

Să înțeleg că dacă o să caut o să găsesc Arhitectotutorial bai Mihai Mustea? Sau vorbește gura fără el?

Și ggl simte nevoia să intervină. Ca un vajnic calculatorist, inițial vine cu o legătură spre un site. Nu știe cu ce se mănîncă, dar e puțin relevant: el a folosit termenii corecți de căutare. Și nu îi e de ajuns. Revine:

Ba avem, câţiva, nu neapărat improtanţi, dar cunoscuţi în afară. Puţini oricum şi cam obscuri. Unii provin din mediul artistic, de exemplu Ilfoveanu.

Nu sînt importanți, dar se bagă țața–n vorbă că Clujul nu–i molcom ca Timișoara. Are și el ceva de zis. Să vezi că ne dă pe spate. Oricum, a băgat la cap din ce scrie pe aici că nu îi dă cu Dinu Lazăr și Voicu Bojan.

E adorabilă formularea. Și am convingerea că i–a ieșit așa din prima nu că a pierdut două nopți și o zi de serviciu ca să găsească această formă.

Deci sînt cîțiva. Dar cîțiva puțini. Să nu vă închipuiți că ar fi cîțiva mulți. Și nu sînt importanți. Deși despre asta se vorbea. Și așa neimportanți, mai sînt și obscuri. Uau! Și acești cîțiva puțini, dar obscuri deja avem loc să tragem cu lama prin grămăjoara de cocaină și să îi separăm în două: unii.

Ce mă fute pe mine grija este cum Așchiuță ggl declamă că ar fi puțini. Apoi are unul. Nu era mai ușor să îi dai pe toți? Sau e unul și atît? Restul e umplutură: unii, alții, mai ales, avînd în vedere că, mai mulți, cei mai, șamd

Uite un fotograf contemporan cunoscut, ungur. Vezi cam ce a fotografiat în .ro. Cam aceleaşi teme care le menţionezi tu mai sus, cu variaţiuni.

http://www.tamas-dezso.com/index.php?page=work&id=8

Legătura pe care trebuia să o dea tîmpitul era alta, aia în care scrie ceva foarte relevant pentru discuție:

Born in 1978, lives in Budapest, Hungary

Eu am deja probleme să înțeleg cum își pot duce vitele astea existența. Întrebarile sînt clare. Sînt simple. Sînt deschise. E vorba de fotografi români. Cum naiba a trecut interviul de angajare? Cu un telefon de la un unchi sau servicii private din partea mamei care își iubește copilul foarte mult? Că e clar că nu e măturător la cîte contribuții pe arătură are în domeniul fotografiei.

Nu cred că-i vorba de “ce” şi “de ce” întrebările, ci de “cum”.

Cum, cînd Voicu Bojan publică un volum de pus în depozit, lîngă lemnele pentru la iarnă, Clujul fotografic freamătă, mi se pare interesantă dezicerea. Ce și de ce nu mai sînt relevante. De ce? Doar pentru că eu și RD am considerat ridicol discursul? E chiar atît de tembel ggl încît să nu priceapă că întrebările sînt la fel de relevante chiar dacă au fost tratate de un altul pe nivelul lui de inteligență culturală?

Ungurii au mai mulţi, inclusiv doi clasici născuţi la Cluj, Carol Popp de Szathmáry şi Munkacsi. Când Carol Popp fotografia, tăranul român scruma glia, făcea răscoale ţărăneşti cu furci şi coase sau, mai târziu războaie de independenţă. Munkacsi a ajuns cunoscut printr-un concurs de evenimente – 1. a emigrat în Germania, 2. a fotografiat un caft cu urmări fatale influenţând procesul care a urmat 3. chestia cu caftul l-a recomandat pentru o slujbă la un ziar destul de tare din Berlin, şi 4. a trăit în perioada de glorie a fotografiei şi a fotografiat chestii de importanţă istorică cum ar fi Ziua Potsdamului când Hitler a preluat puterea. Asta ca să nu mai punem la socoteală că a influenţat puternic fotografia de modă, după ce a emigrat din nou, de data asta în SUA. De asta au ungurii fotografi importanţi. Şi pentru că statul maghiar se ocupă să promoveze fotografia în timp ce noi, îngropăm ICR-ul, usna dintre puţinele instituţii care ne-ar fi putut ajuta să mai avem niscava fotografi cunoscuţi.

Încă unul care nu înțelege ce înseamnă clasic. Ce pana mea e model de urmat la Szathmáry? A fost primul. A făcut un nume. A fost angajatul casei regale, post tocmai înființat la Casa Albă în State. Nu îi e cunoscut modelul de afaceri. Și chiar dacă era, ar fi complet irelevant oamenii de atunci fiind morți de mult. Și copiii lor la fel.

Se tot vorbeste de “momentul unic”, “momentul decisiv”. FucK ThAT! Decisiv my ass; mai nou se descopera ca acel moment decisiv e inscenat; iar de zici de Kappa ca a facut pe directorul, iti sar toti politrucii in cap.

Nu se vorbește. Se preia aiurea. La fel cum și el circulă idei preluate online ca simulacru de gîndire. De altfel este un studiu de caz superb aici. O singură poză. Care prezintă demnitate, onoare, bla bla bla. Cineva, vine și zice ceva. După ce toți ceilalți au murit. Și totul se întoarce cu susul în jos. Știi ceva mișto? Imaginea este aceiași. Conținutul este același. Rama e tot acolo unde era și acum 40 de ani. Asta arată cît de relativă este gîndirea acestor papagali care nu fac decît să repete fără un minim filtru. Și, să nu uităm, ăștia sînt „noi, artiștii”. Ce poate să creeze un animal care nu este stăpînul propriilor gînduri și nici generatorul propriilor trăiri?

Momentul decisiv este un concept la fel de volatil ca expunerea perfectă. Îl ai sau nu îl ai. Nu trebuie demonstrat ca să priceapă fiecare Mustea cum stă treaba. Maimuța nu poate să facă unu plus unu și să realizeze că se leagă în propriile cuvinte! El scrie moment decisiv, dar se gîndește la ceva irepetabil, privirea de căprioară cînd și–a văzut alesul inimii prima dată și a știut că va rămîne cu el la bine și la rău. Părerea mea este că nu există așa ceva. Părerea mea este că Mustea Mihai nu poate să manifeste așa ceva și apelează la artificii pentru a bate apropouri la norișorii roz pe care îi vede după ce citește un text. Părerea mea este că asta este o transformare literară, un artificiu pentru a reprezenta un gen de trăire în literatură și că e aberant să cauți asta în fotografie. Dar pentru asta trebuie să trăiești. Pentru asta trebuie să ai experiențe. Ca să știi cînd faci mărirea dacă ce ai tu în mînă este ceea ce căutai sau încă o vedere proastă. Și cu slogane îngurgitate din spectacole vorbite nu prea ai cum să simți asta.

RD:

Noi nu avem nici măcar o librărie specializata pe cărți despre fotografie sau arta.

Și nici nu o să fie probabil decît dacă vrea unul să facă pe mecena. Genul ăsta de păsări sînt tot mai rar de întîlnit și în alte părți cu tradiție în domeniu. Se cumpără online. Se cumpără aiurea. E greu să ții un stoc fără să mergi în pierdere. În plus, vînzătorii de carte din Ro ocupă tot spectrul de la complet ignoranți pînă la gestionarii de aprozar din anii ’80. Și nimic în afară. Nu știu ce presupune meseria asta. Ei cred că rafturi pline egal profit. Apoi descoperă că au nevoie de bagheta magică pentru a echipa rafturile cu chestii vandabile. Și în mai puțin de un an ai numai căcat vandabil. Nu pica în capcană. Dacă există o anexă mai cultă, aia este pentru prins muște, la fel ca o ceainărie sau altă găselniță de atras publicul. Afacerea e restul. Asta e bucata de zahăr. Sau, dacă ești capră, bucata de sare.

Recunosc că la anticari am cunoscut oameni dedicați. Dar în afara librăriilor pe teme religioase, mereu mă frapează că informația lor se limitează la indexul de bibliotecă, conținutul fiind puțin interesant pentru aceștia.

GGL revine în forță cu același zel idiot. El indexează informația, nu o pătrunde:

Nu, la fiu mă refer. Nu comentez lucrările ci doar faptul că e cunoscut. L-a ajutat enorm şi descendenţa pe linie familială + anturajul. Probabil ar putea mai mult. Probabil sunt alţii mai talentaţi dar mult mai obscuri, deşi nu cunosc. Steampunk autochrom e drăguţ. Am fost şi la Pensule la expoziţia aia cu becuri turnate-n plumb dar nu prea m-a impresionat altceva decât un lightbox cu ceva peisaj industrial părăsit de la Călan, cred [probabil asta spune multe despre nivelul meu haha].

Și, din nou. Poate. Probabil. Aș înțelege dacă ar fi scris un articol ecou la dilema lui Radu. Dar acesta este un răspuns. Pentru țeasta seacă a calculatoristului, nu e nici o diferență. Mai contează în ce context sînt publicate aceleași cuvinte?

Dezso îmi place foarte foarte mult. La modul foarte sincer el cam dă clasă românilor cu puşcăriaşi tatuaţi [pun intended]. Apropo de asta, cartea lui Bumbuţ cu Cuba e ok, mi-a plăcut. N-aş da banii pe ea, dar dacă mi-ar oferi-o cineva gratis aş accepta.

Cul.

La Cluj pe vremea când era Szentpétery consul (<2008?) a fost o expoziţie excelentă a agenţiei de presă maghiară, MAV parcă. Nu clasici, ci jurnalişti obscuri majoritatea din perioada comunistă, însă oricum fotografii faine, unele cam de propagandă. Asta spune multe despre ICR-ul maghiar. Acum nu ştiu cum cu guvernul Orban care comandă mai nou expoziţii naţionaliste [a fost ceva scandal], însă atunci era bine.

Agenția e maghiară sau presa e maghiară? Cred că prima. Din context reiese a doua. A dracu’ tulbureală. Ăsta este unul din argumentele că toți retardații sînt ceva în calculatoare, dacă se poate. Engleza nu are genuri. Iar, în engleza internațională, ordinea cuvintelor este ca în limba vorbitorului, adică oricum și alan–dala.

Din nou, materialele îngurgitate din ce regurgitează altul și apoi reproduse sincer drept trăiri proprii ale unei entitați care nu prezintă așa ceva. Propagandă este și ce face Jurnalul, chiar dacă este 22 de ani după închiderea oficială a propagandei de stat. Apoi mă jenează abuzul calificativului de obsur. Cu ATÎT mai mult în contextul fotografiei. Ce vrea maimuța să manifeste este cuvîntul necunoscut. Dar nu poate să se umilească în așa hal. Dacă îl vede cineva de la tata din sat?!? Pentru că necunoscut pentru pițipoancele aliniate la coadă la parizăr cultural este cu dublu tăiș. Necunoscut poate să însemne necunoscut lui. Mai bine obscur. Obscur e general. E în umbră. E că nimeni nu știe. Sau dacă știe, înseamnă că i s–a părut lui din greșală, nu că a rămas de bou ca singurul care nu auzise.

Și, cum maimuța ar sta la coadă dacă ar pune ăștia pe piață țeavă să–ți toarne direct în cap lăturile de la televizor, o dă în politichie. Dar o dă mai așe’ cole’ ca pe mintea lui. Deci e consulul băgat în asta. Nu e băgat. E participant prin simpla existență. E un delimitator. Împăratul de–al doilea al dinastiei Ming-Hu. Ce are ăla? Nu are. Arată el că știe istorie și că rîgîile în medii culte cînd nu are nimic de predat. Apoi cică e Agenția maghiară de presă. Care, cumva în mintea aurolacului, se transformă magic în ICR maghiar. Pardon? Cum poate să fie ICR maghiar? Iar un bizon cu podul Golden Gate Bridge. Ce are Centrul Cultural Maghiar cu Agenția de presă? Acum, dacă era brandul Monitorul de Cluj înseamnă că expoziția era și meritul Monitorului?

Greu la deal cu boii mici!

Cu librăriile, iar nu pricepe nimic. Dar are el minte să vadă poze la lumină galbenă. Pe pariu că dacă e o chinezoaică grasă, îmbrăcată în kimono și legată cu funii ăsta țipă Araki?

Libării avem dar tre să vânezi. Am găsit la Cărtureşti chestii faine. Oricum o vizită la Tate s-a lăsat cu vreo trei cărţi, deci sper totuşi să mai pot ieşi din ţară cu buletinul.

Despre ICR pot să-ţi spun că voiau să-l pună pe Marga (!) şef, deci mai bine i-ar pune foc. De fapt mai bine şi-ar da foc cu toţii.

Anunțuri
Etichetat ,

Zi–mi de bine, sau exprimă–te după pofta inimii.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: