Așchiuță și ditamai cultura națională

Radu Drăgan declamă Nu avem fotografi importanți. Dar argumentează. La care Vladimir Chira răspunde. Se pare că și Facebook reia primul articol în stilul tipic al utilizatorului mediu de Internet.

Foto4all punct ro este un nume generat de o imaginație de labe, dar e greu să generezi ceva cînd toate F64 au fost luate. Avem pînă și F5,6 luat! Și Foto4all pricepe că problema e:

Avem sau nu avem? Va puteti da cu parerea :)

De remarcat acel smiley pus la coadă. În plus, ca orice labă, nu au diacritice, dar au smiley pe tastatura mobilului pe care face DTPul revistei. Noroc că primul comentariu este chiar din partea autorului articolului și care corectează tema:

„De ce credeți ca se întâmplă asta? Sau avem fotografi importanți? Cine și de ce?”

Diferența este atît de grea că, în afară de Vladimir Chira, nici unul din cretinoizi nu percutează. O sugestie a unei cunoștințe ar fi că ceilalți participanți au fost făcuți prin penetrarea cu coada de mătură, tații fiind prea beți ca să mai aibă erecție. De unde și așchiile de lemn în punctele importante ale creierului.

Răspunsurile sînt de o asemenea imbecilitate încît mă simt profund favorizat, eu, care mă credeam o victimă a găozarilor de limbă română. Mai departe, ce a văzut Vladimir și ce a văzut Radu din bășinile în lanț. Ce a văzut Criticul Foto, adică Jé, mai jos.

Unul, Dorin Bofan, este primul trepanat care vrea să ia podiumul. El ar putea să fie critic de artă sau chiar fotografie în accepțiunea lăbarilor care îmi scriu în condica de reclamații cum cred ei că ar trebui să se manifeste un critic. Gentic. Generic. Benefic. Fum. Bășini. Dar urmate de deodorant de supermarket. Cum arată așa ceva?

Eu cred ca avem. Mai sunt oameni care ne arata si ne vorbesc despre frumusetea care ne inconjoara, despre adevar, despre sinceritate, despre modestie si multe alte calitati aflate mult deasupra noastra. Cine-s ei nu-i atat de important. Fie
care din noi are fotografii preferati de la care se inspira si de la care primeste momente mici de bucurie. Insa eu cred ca sunt oameni care fac mai mult decat fotografie, fac arta, realizeaza expresii artistice autentice care vorbesc despre ceva universal si usor de inteles si de apreciat de toata lumea, in care oricine se poate regasi. Despre asta-i vorba in definitiv. Nu cred ca avem nevoie de topuri si de etichete. Dar in fine, ce stiu eu? :)

Cel mai important, din nou, este să dai două puncte și o paranteză. Asta trebuie să te arate, că ești o potaie respectuasă, care știe să se dea cu roatele în sus și să–și expună burtica, unde blana e mai rară, pentru a nu crea impresia de agresivitate. Asta place labelor.

Dar cine sînt labele? Sînt indivizi lipsiți de valoare umană a căror contribuție adusă societății și culturii în general constă în pătarea ocazională a cearșafurilor. Ei se albesc la față la un simplu Bau. Dacă sînt trecuți de o vîrstă vor simula infarctul la corazon. Dacă sînt mai tineri o vor roi. În alte lumi mai spălate aici se termină povestea. La națiile mai cu căcat la cur, cum se îndepărtează pericolul ăștia încep să vocifereze. Îmi pare rău că și unii țigani ar face asta, dar nu e trăsătura lor definitorie ci a majoritarilor de lîngă ei.

Bofan nu zice nimic. Poate ar fi zis, dar inteligența a rămas în bucățile scoase la operație. El este un demagog. Spune. Și spune ce vrea publicul să audă. Nu se poate să nu fie fotografi importanți. El simte, din mațele sale cum se ridică suc gastric, dar și un sentiment că sînt indivizi care ar produce cultură. Nu știe care sînt. Dar i se pare și irelevant efortul intelectual de parcurgere a indexilor. Se mulțumește să dea o definiție nulă, alambicată și generoasă prin nulitatea ornată.

Ceea ce îl face foarte șmecher pe acest Bofan este aerul de campanie electorală pe care îl radiază. În România, eu m–aș hazarda că poate ajunge departe. Nevoia de a minți. Nevoia de a face cititorul de a se identifica cu bășinile sale rîgîite intelectual. Acestea arată potențial. El vorbește omului mic. Sigur că are fotografi preferați. Fotografi de la care fură. Pînă și ultimii indivizi cu pretenții de fotografi au niște poze pe care vor să le reproducă. Dacă ar fi avut o viziune, probabil s–ar fi aflat în alt loc ca execuție. Doar că este o imensă țeapă direcția asta. Fotografi preferați, fotografi din care să te inspiri, bineînțeles, dar nu români. Acum că românii au prin intermediul Internetului acces la albume care valorează cît țigările pe o săptămînă sau o jumate de săptămînă la patru stele în Turcia nu are nici o legătură cu tema. Dar așa–i că nu putem nega imaginile care ne–au influențat.

Ceea ce face Bofan se cheamă The Chewbacca defense și are o priză fantastică la indivizii neșlefuiți din propria voință. Aparent s–ar aplica la toți indiviziii sub un anumit nivel de educație, dar am constatat că cei care au fost limitați din motive străine de ei sînt aproape imuni. Sau vor înțelege din prima artificiul și nu vor mai reveni la păcăleală.

Următorul este Gelu Vass. Gelu Vasîle este un șmecher. Eu nu ar fi avut ce să caute în lista de comentarii. El doar își face reclamă la niște imagini executate cu o măiestrie comparabilă cu puterea de înțelegere a emițătorilor de păreri idioate. Din păcate, peste nivelul de înțelegere al Foto4all, așa că reclama va rămîne. Șobolanul ăsta este un făcător de vederi cu o fascinație pentru țîțe protezate. Ce găsesc foarte interesant la Gelu Pozaru’ este plecarea de la nivelul pozelor obligatorii cu școala și nevoia de a găsi o bucă tînără și doritoare. Astfel, crăcita poate să fie catalogată drept fashion, portraits, b&w portraits, pasionate, close-up art nudes, art-nude, black & white, glamour, making of. Interesant. Nici una nu se califică la categoria photoshopped. Ei drăcie! Moșu’ e tare generos pînă să considere o poză alterată. Mie îmi dă o senzație stranie de încă un caz de libidinos. 9 categorii pentru aceleași falsuri la falsuri? Poate să îți dea fiori. O femeie normală, care preferă să se opereze pentru o toană a clienților, merge la un labă să o mai altereze puțin. Artă? Iluzie mai degrabă.

Următorul imbecil: Andrei Baciu. Sau cel puțin așa își zice. Ridicol nume. Dar probabil că tac–su a fost demn. Îi dădea aer de chiabur. Un fel de Gabriel Liiceanu al clasei muncitoare. Baciu Senior a fost chiabur în sinea sa, fără să se riște să facă pușcărie pentru asta. Astfel putea să erodeze sistemul din interior și să fie și fruntaș în munca socialistă în același timp. Așchiuță de Andrei este colosal:

Înainte de a năzui la idealuri atât de înalte, precum cel de a fi instanța care decide cine e important și cine nu pentru istoria fotografiei, mi se pare de un elementar bun-simț să te asiguri că ai priceperea, cultura, experiența, gustul ș
i calificarea pentru a te înhăma la un astfel de lucru.

Admir că scrie cu diacritice. Face textul greoi mult mai lizibil. Admir că scrie mult. Sînt îngrețoșat de idioții care pot genera un paragraf de text și după aia au nevoie să iasă la o țîgare să destindă mușchii intelectului cu o integramă. Măcar ăsta e prost, dar o dovedește din multe cuvinte.

Din păcate admirația se scufundă de la acest prim paragraf. Radu Drăgan ridică o problemă. El vrea să facă o listă. Și nu îi iese. E o limitare a sa. Și o recunoaște. Cum nu se poate ridica la rang de omniscient, cere ajutorul comunității virtuale. Este un semn de modestie. Slabă modestie. Dar îți trebuie. Pentru că, pentru asta, trebuie să îți recunoști eșecul. Și, în același timp, trebuie să ceri ajutorul altor oameni. Ceea ce te expune la un număr mult mai mare de flegme decît din postura de simplu trecător.

Ce este extrem de interesant la răspunsul acestui idiot produs de părinți sub–mediocri este că 6 alți indivizi au catadicsit să aprecieze comentariul. Poate era o flegmă à la icoana culturală română, de origine neromână, Ghiță Hagi în gura lui Radu Drăgan. Poate era altceva. Cel mai puțin probabil era pisica jucîndu–se pe taste.

Vă rog să–l citiți pe tot. Cu atenție. Este un elogiu adus imbecilității. Este încoronarea mediocrității cu retard. Este gloria perpetuă a viermilor de pe un hoit. Sau poate este o adorabilă satiră pe care eu nu am înțeles–o.

Motivul repetat în mai multe feluri: trebuie să te dovedești înainte de a te lua la trîntă cu mentalitățile. Tipul ăsta de dăunători are o singură soluție: neglijarea. Dacă pui botul la ei apoi se pune problema că, o dată dovedit, vorbești de supărări personale mai vechi. Iar cînd o să fii cu adevărat cineva, imaginea ta se va baza pe unul sau pe altul și nu vei mai comenta nimic. Viața poate să fie atît de roz, uneori.

Acesta este un al doilea gen de animal politic. El este un fel de William Brînză: nobilă combinație, dar cam puturoasă. Tu ridici o obiecție. El te provoacă. Trebuie să joci după cum vrea el. Obiecția ta îi este complet irelevantă. Doar bătălia lui este interesantă. Sau, vezi alt ales al poporului: Urban Iulian. Un nume la fel de ridicol. Și un practicant al acelorași tehnici.

Înainte de a fi un Prometeu autoproclamat (așa cum rezultă și din imaginea însoțitoare a textului), te invit, dragă dle Radu Drăgan, să explici – cu argumente, așa cum însuți spui – de ce un enunț cu pretenții axiologice precum „Din păcate, artiștii romani sunt interesați sa vorbească despre estetica țiganului borat, tatuat cu 5 puncte pe mana dreapta care vrea sa își bage ** în ceva, pentru ca este la Jilava dinainte sa ii coboare testiculele.” prezintă o astfel de legitimitate. De ce o estetică precum cea pe care o menționezi nu ar avea dreptul la existență? Care sunt, punctual, argumentele tale în acest sens?

Apoi – ca nu cumva să îmi scape elefantul roz din sufragerie–, cum argumentezi, privitor la același enunț, faptul că el nu este altceva decât o mizerabilă, îngustă și rasistă jignire la adresa unor oameni (și a unei etnii) pe care nu îi cunoști cu adevărat? Nu ți-e chiar puțin jenă să deverși asemenea lături? Cu ce argumente susții tu sintagma „țigan borât”? Cine ești tu să spui, în spațiul public, cine e borât și cine nu? Nu ți-e, măcar puțin, rușine? În câte dintre volumele de istorie a artei ai întâlnit asemenea puncte de vedere, calomniatoare în cel mai clar mod cu putință?

„Grupuri care își analizează lucrările, concursuri și expoziții, dar putem număra pe degetele de la o mana artiștii care au avut ceva inteligent de spus în ultimii 200 de ani.” – dacă poți susține, cu pretenții apodictice, o astfel de idee, explică, te rog, argumentat, ce înseamnă pentru tine, din punctul de vedere al artei, conceptul de inteligență. De asemenea, ce relație există între inteligență, artă și valoare? Cum definești, deci, cu argumente, ce e important în artă și în istoria ei?

„”Industria română e admirabilă, e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire” sau „Cine-s ei nu-i atat de important” pentru ca admirabilele calități enumerate se regăsesc în toți, în ei ca și grup, în trup, în spirit și în simțire. In ei, în noi, în lucrările vitejilor care lupta pentru adevăr, sinceritate, autenticitate și mai presus de tot pentru modestie. Citind ce am scris realizez ca lipsește „frumusețea lucrurilor simple”, și „frumusețile înconjurătoare” pentru a rivaliza textele doamnei de la surprize surprize.” – ironizezi, în manieră postmodern-derridiană, conceptele de adevăr, autenticitate, frumusețe etc. Pe lângă faptul că faci asta într-un mod cvasimiștocăresco-mirceabadian, jignind antecomentatorul care ți-a răspuns cu inima deschisă, ce reprezintă pentru tine, deci, cu argumente, adevărul, autenticitatea și toate celelalte concepte similare? Dacă ele sunt așa de rarefiate cum dai de înțeles, ce mai rămâne din artă? Ce mai rămâne din istorie? Nimic, spui, odată cu Derrida ori cu Foucault? Ce mai rămâne, atunci, din istoria aceasta a ta a artei, în numele căreia pretinzi că vorbeși? Dar ce argumente oferi, atunci, împotriva demonstrațiilor, făcute de oameni calificați să o facă, care arată că de fapt Derrida ori Foucault nu sunt decât niște sofiști și niște prestidigitatori semantici? Cum răspunzi la opinia lui Soljenițîn, de pildă, cu privire la curentele de gândire la modă din universitățile occidentale?

Arta, văzută diacronic, este într-o continuă evoluție, rezultă din textul tău și din cel indicat sub el – o evoluție de la ce către ce, apare întrebarea firească? Care, e, deci, scopul artei și ce e arta?, te invit din nou să argumentezi. Cum rămâne, în această lumină, cu universalul? Poți, de asemenea, argumenta una dintre premizele unei atare perspective, anume a sincronizării artei cu evoluția tehnico-științifică? La fel, ești capabil a argumenta, împotriva unor minimale date statistice, că evoluția tehnico-științifică echivalează cu cea spirituală?

„Toată lumea are păreri nimeni nu are un argument.” – nu știu dacă toată lumea, dar tu sigur, iată, te afli în această situație. Iată alt exemplu: „înecul lui Hippolyte Bayard. Altul de care nu a auzit nici dracu pe plaiurile mioritice.” – cum demonstrezi, cu argumente, această afirmație penibilă? Ai făcut un sondaj ca să afli cine și câte cărți de fotografie a citit? Sunt realmente curios ce date ai obținut, că doar orice istoric al artei lucrează cu fapte, nu cu impresii. Chiar vrei să facem pariu că îți pot da cel puțin încă 5 nume la fel de importante de care tu însuți nu ai auzit? Apoi, cum demonstrezi, CU ARGUMENTE, că pentru actul creativ e nevoie imperioasă să știi literă cu literă istoria mediului în care te exprimi? Dacă ai face-o, cred că ai reuși o performanță cu adevărat remarcabilă, în condițiile în care criticii au căzut demult de acord asupra faptului că – lucru de bun-simț, de altfel – că această condiție nu e necesară (și nici suficientă) pentru un asemenea deziderat?

Cum îți permiți, cu așa crasă infatuare, să dai de înțeles că toți sunt proști, și doar tu – deștept? Între tine și golanul care scuipă semințe în autobuz nu e nici o diferență. (Sau e, în avantajul aceluia, că măcar face gestul direct, fără insinuări veninos-țățești, și scuipă pe scaune sau în capul oamenilor, dar nu pe sufletele lor – că tu asta faci, fără să te fi chemat cineva.) Iată, de fapt, care este unul dintre mesajele fundamentale ale textului tău. Aspiri să stabilești valori, dar în spatele pretențiilor autoritative ale judecăților tale se află un cras sfertodoctism și o infantilitate (interesată) a raționării. Pretinzi că ești un spirit amplu, dar ce e de fapt vizibilă e o incapacitate funciară de limpezime în gândire și exprimare. Susții, cu dureroasă ipocrizie, că te pui în slujba cunoașterii, dar nu vrei să iei în calcul lecția fundamentală – o ,da! – a modestiei, nu altfel decât firești, în fața uriașului munte. Și aici nu e nevoie de argumente – ca orice alt lucru esențial, și acesta este axiomatic pentru orice om care, deoarece nu e bolnav de el însuși, poate vedea cu adevărat dincolo de sine.

Petrecerea continuă.

Bogdan Tocaciu este următorul căruia mașina de la capul patului îi fluieră a mort.

Ce autocaracterizare urata ti-ai facut cu articolul asta! Parca as fi citit un articol despre muzica scris de un afon, care e convins ca restul lumii nu are ureche muzicala.

Admirabil prin cît de concis poate spune tot ce Așchiuță numărul 2 a produs în 2 ecrane de text. Adică cum, dom’le, te ridici să vezi că împăratul nu are haine? Nu îți e rușine obrazului să arăți cu degetul organele reproductive ale împăratului bălăngănindu–se în ritmul mersului? Eu, Bogdan, m–aș duce să le ling servil, dar sînt prea umil să opresc procesiunea oficială.

Cristian Popescu nu se lasă mai prejos. Sperăm că dacă va face copii, nu vor fi produși prin tehnica lui Popescu Senior.

o adevarata filosofeala :)), nu vad de ce trebuie neaparat sa iasa numele tau in evidenta in acest mod Radu, fara suparare, dar modalitatea ta de a te exprima…daca tot etichetam oamenii, este de „hater”…pentru asa ceva exista 9gag, dailyfailcenter.com, etc …

Și el este un drăguț. Pune zîmbilici, că e băiat bun. Nu știu de cînd lipsa fermitate a unui căcat devine eleganță, diplomație. Dar așa se pare în fauna societății virtuale.

Și ăsta se ridică să își exprime dezacordul. Pe scurt: cine ești tu nene să ne negi pe noi, demnii urmași ai, ai ce? Nu știe. Dar nici nu vrea să știe. Bravo Popescule! Trebuia să ai note de la 9 în sus pentru așa mentalitate. Dar a avut tac–to bani de meditații?

Oricum, Popescu este unul din prostia nemăsurată a importanței traficului. Dar trenul a ajuns deja în stația următoare. Pe cînd se dezvolta Internetul, era nevoie de trafic. Cine avea trafic era mare. Bula punct com i s–a zis. Ăștia nu au înțeles decît că s–au pierdut bani. Acum e vorba de o grădiniță virtuală: profilul. Gazonul din fața casei pe care nu o să o aveți niciodată. Și trebuie să munciți. Pentru ce? Pentru cei care știu să scoată bani din găzduirea pe gratis. De ce? Nu știu. Dar nici nu ar trebui să știe. Ei știu despre arte, alte alea.

Și vine unul căruia zona bisericoasă a cerebelului nu a fost afectată. Marcel State. Ura! Marcel intră în arenă. Cu păreri!

jesus holly mary. inca de la vslo cautam sa citesc asta. multumesc Andrei Baciu, pentru ca existi. asta cred ca ar trebui ca citeasca si criticul foto, care mitraliaza tot fara mila, la fel ca un ss general. plus de asta am ceva de zis referitor la domnul Radu, care impartaseste pe blog doar opiniile si comentariile care ii convin. Si cred ca asta spune multe despre domnia lui.

Credeam că era sarcasm. Apoi am văzut apelativul folosit de țăranul care se pregătește să te ia peste picior: domnul Radu sau domnia. Fiind nume de voi’vod, Radu are domnia lui. Bravo bisericane! Ești bun cu vorbele. Te lasă popa să predici cînd e cu băiețeii prin curte?

Și, se pare că din copularea cu coada de mătură nu ies doar băieți. Cristina Ţintă vrea să ne ajute cu o lumînare.

Avem, indiscutabil, o mostenire mai mult decat valoroasa de la inaintasii nostri. Si o cunoastem mult prea putini dintre noi si intr-o masura mult prea mica. De aici insa pana la a absolutiza ceea ce au facut si a proclama imposibilitatea a
ltor generatii care au venit din urma de a obtine macar rezultate similare, mi se pare o scuza pentru a nu incerca sa fim mai buni. In primul rand ca oameni. Din ciclul „de ce sa ne mai deranjam”? Am uitat ca acum ceva vreme valorile morale erau mai de pret,ca acum ceva vreme oamenii citeau,ca acum ceva vreme oamenii dadeau curs curiozitatii lor, credeau mai puternic in bunul simt, se bucurau mai mult de o simpla dimineata si de sunetele placute ale unui pian, de razele soarelui, de zambetul cuiva, de un „multumesc” spus sincer, de multe alte lucruri simple care ar umple pagini dupa pagini. Ne-am indepartat de ele si desi nu este imposibil sa ne revenim, ne complacem in aceasta situatie. Doar e cald si bine si chiar destul de placut sa motaim. E zona noastra de confort. De ce sa facem mai mult? De ce sa ne pese? Ei bine, poate pentru ca e nevoie sa fim autentici, sa simtim cu adevarat lumea asta, sa ne pese de ea, pentru a putea crea minuni la randul nostru. Da, fotografia e o minune atunci cand e facuta din suflet si atunci cand ne bucuram de ea. Si putem incepe iubind floarea din gradina sau copacul din fata blocului… Asa suna un editorial, acum ceva vreme. Si desi stiam asta, acum mi-e si mai clar ca mai bine ne bucuram de cele de mai sus, noi astia de aparent nu avem argumente si nu stim sa argumentam la cele enuntate de unul care spune ca “fotografia tine de viata daca ti-a intrat in cur”. Pentru cei prea preocupati cu sine ca sa mai vada orice altceva, ca sa se bucure, ca sa inteleaga o metafora si epitelele de-i deranjau pe la altii, va urez sa faceti voi fotografii bune si valoroase doar folosindu-va de lumina si fara emotie, stare, bucurie si alte asemenea care va zgarie la urechi. Stiu ca o sa mai veniti cu 10 argumente si mistouri. Dar atentie ca si voi va incurcati in idei. Vladimir, intrebai despre cum se poate argumenta importiva datelor statistice? Pai sa-ti explice Radu cum e cu cifrele care nu-s concrete, ca pe 2 nu poti pune mana, deci nu poate fi concret. Iar cu scuipatul pe strada…aveti grija ce va doriti. Era simplu sa se strice doar huo romanticule si huo clasicule, insa s- a incalcat demult (in discutiile anterioare, in filmuletele de pe youtube etc.) orice urma de bun simt , fapt pentru care nu vad de ce altii ar sta cuminti in banca lor si ar inghite toate astea. Eu ma duc sa ma bucur de forfota orasului si mai tarziu de vantul de pe camp. Voi bucurati-va de veninul vostru. Mai e un pic si-o sa se bucure veninul de voi.

Cristinica este și ea stăpînă pe limbajul de televizor. Și studiile aprofundate se văd prin bășinile puse ca mărgelele pe fir. Deci „avem”. Ceea ce este indiscutabil. De ce? Nu știe nici să o pici cu ceară. Sau poate vorbim de chestii sfinte, iertare. Avem o moștenire. Brava duduia! Cultură nu e. Moștenire, sigur. Garantată de stat. Și aceea este „mai mult decît”. Formulare la bășină. Putea să fie mai simplu, dar pierdea din avînt. Și moștenirea este valoroasă. De ce? Nici un argument. Este vizibil. Este axiomatic. Și cine nu–l vede e un porc cripto–comunist.

Și începe politichia. Prea puțini, măsură prea mică, absolutiza. Tanti? Tanti! Singura vacă pusă pe absolutizări ești tu. Unde e moștenirea s–a zis. Ce anume are valoare? Un pasaj imens. Fără nume. Fără argumente.

În răutatea sa cronicizată deja, Vladimir nu se poate abține să nu publice o statistică. De, deformare profesională!

Dorin Bofan, 120 cuvinte
Andrei Baciu, 1007 cuvinte
Bogdan Tocaciu – 70 cuvinte
Cristian Popescu – 59 cuvinte
Marcel State – 69 cuvinte
Cristina Țintă – 507 cuvinte

Răspunsuri clare la întrebare, zero cuvinte.

Chestie cu care a lezat. Cristina, fiind țărancă fină, bagă zîmbiliciul și se retrage rapid. Nu a ținut emaniciparea orășenilor. Doar patru Like. Ia să dea o legătură spre World of Warcraft! 20 ar ieși pe puțin.

Admirabilă și nota lui Vladimir prin care recunoaște că este un frustrat. Și un complexat. Și toate astea din cauză că nu are gagică și stă toată ziua online, din dormitorul părinților săi. Este scuzabil pentru cei 16 ani ai săi. El simte că nu va ajunge nici pînă la 18 ani să facă un reportaj epocal pentru curul provinciei din care provine, cum a făcut, de exemplu, Tudor Platon.

Și ura! Echipa de olimpici cu handicap la istoria artei reușește să ajungă la primul steguleț. Marcel State a găsit ce a spus un altul. Deci mai trebuie ca găozarul nostru epuizat să mai argumenteze și el? E ca la profesoara lui de română titulară pe post la liceu: dacă ai ajuns să dai citat din Călinescu, mai contează ceva? Este din Călinescu. Este despre cap d’opera tratată la ora respectivă. Pe cine interesează ce gîndesc participanții? A ajuns la fanion! Urrrra!

Bilanț pe 5 zile: un inițiator. Dacă e vorba de bălărit despre trafic, acesta e de vină. Un scriitor de articol cu o problemă. Doi chibiți, eu nu sînt în socoteala asta. Un spammer. Un răspuns. Și, în rest, mult aer puturos. Rele obiceiuri alimentare au românii! Și un minim de sensibilitate ar revela că faimoasa bucătărie românească este un melanj din ce au putut pricepe din rețetele neamurilor care au trecut prin spațiul ăsta. Un melanj care a dus la echivalentul alimentației porcilor: cu capul în jos, din troaca în care au făcut și baie, dacă se poate.

Dacă aș fi fost o creatură decentă aș fi dat o legătură direct spre statistica lui Vladimir și aș fi repetat întrebarea. Dar nu sînt. Sînt aidoma acestor Așchiuță.

Anunțuri
Etichetat ,

4 gânduri despre „Așchiuță și ditamai cultura națională

  1. Anonim spune:

    Salut…o mai sugi fara sa o uzi? ..sunt disperat…de la Cristian Popescu :)…oricand si cu cea mai mare placere, iti dau muie in gat sa faci gargara pe blog

  2. Jakky ecs spune:

    Par a fi înfumurat când spun asta dar nu o fac dintr-un complex de superioritate.
    Exista un domn care mi-a dar ca si argument de relevanta ca este un domn care campează peste noapte ca sa prindă răsăritul și sa îl fotografieze. Incredibil eu zic sa îl trecem în istoria artei a cărei merite de campare au fost apreciate.
    Si ca sa îmi susțină cazul imbecilul care îți spune sa o sugi, uda? dar este zâmbăreț când ti-o spune.
    Am o senzație unei activități futile când citesc comentările. Articolul este scurt și clar. Întreb lucruri simple care necesita răspunsuri simple. Dar majoritatea comentariilor sunt: „ha, am o părere și dacă nu accepți părerea mea bazata pe nimic, ai ochelari de cal. Pentru ca eu când ma aud vorbind ma simt important, tu de ce nu vezi important.”
    De acum fac articole pentru a ii evitat pe astea. Ori ce doar sa nu ma mai intersectez cu ei.

  3. […] Drăgan a venit cu o problemă legitimă. Nu cred că nici el, nici Vladimir și ceilalți participanți care au înțeles dilema se […]

  4. Criticul Foto spune:

    Unul din admiratori mi s–a confesat aseară că a spălat–o pe maică–sa, că a tuns–o și că vrea să mi–o aducă la ușă. Doar că, fiind semi–anaflabet nu a remarcat că eu și Radu Drăgan scriem diferit. Eu sînt, de fapt, Andrei Pandele deghizat, care a remarcat că îi scădea audiența în rîndul publicului tînăr și cu mame comercializate la scurt și la lung. Moșule, mai ai de căutat.

Zi–mi de bine, sau exprimă–te după pofta inimii.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: