Un punct de referință în moralitate

Cred că este o păcăleală promovată tocmai de indivizi cu o etică foarte lipsită de scrupule ideea că „fotojurnalistul nu intervine în nici un caz”. Pentru a stabili un raport, spălătorii de morți de la Jurnalul sau de la alte trusturi, cît și independenții gen Pungovschi sînt mult mai rău. Vezi articolul Lorenei Lupu despre înmormîntarea lui Johnny Răducanu la care gunoiașii pot replica orice, doar hoțul neprins e negustor cinstit.

Articolul acesta este o replică la articolul lui Radu Drăgan Foto jurnalistul nu intervine în nici o circumstanță. Mai precis de aici:

Nu spun ca paparazele si fotojurnalistul sunt pe picior de egalitate, dar sunt doua meserii care iti cer ca in exercitiul functiunii sa fii dezumanizat. Același lucru se intampla cu politistii, medicii, judecatorii, procurorii, profesorii, militarii si multe alte profesii.

Pozarii de vedete nu au nici un standard. Dacă ar fi avut, probabil ar fi fost invitați chiar de acele vedete pe care le fotografiază. Și, dacă mi se pare normal ca agresiunea să fie pedepsită, agresiunea provocată de aceștia este mai greu de justificat. Rămîne analiza legată de viol: oare are victima îmbrăcată provocator o parte din vină? Răspunsul da, dar asta nu scuză atacul. Căci în cazurile astea nu avem de a face cu o sumă constantă: victima plus agresorul egal sută la sută. Agresorul păstrează 100% plus circumstanțele agravante, ceea ce nu scuză nici comportamentul exagerat. Dar cine poate stabili care e acea limită a exagerării? Nu poți transpune asta în cazul pozarilor de noapte pentru că aceștia o fac intenționat, repetat și cu scopul evident de a cîștiga din scăpările victimei. Că devine la rîndul său victimă ocazional, prea rar, trebuie discutat într–un alt context.

Fotojurnalistul nu trebuie să fie dezumanizat. Tocmai asta duce la imaginile astea viscerale care îmi repugnă și lipsite de profunzime. Singura situație în care îmi pot imagina o astfel de scuză este pentru cei care merg pînă în linia întîi și participă la luptă fără armă. Că Florin Ghioca a auzit petarde de la o nuntă afgană în goana mașinilor blindate în Disneyland–ul trupelor americane în Orient nu mai e reportaj de război, e ghid turistic într–o zonă cotată drept periculoasă.

Fotojurnalistul poate să participe și abia apoi să prezinte ce a trăit. Cum asta nu se întîmplă pentru că e riscant media este scăldată în vederi colate de un DTPist între mai multe reclame tematice. Ar fi chiar de dorit căci atunci cînd vii nu e clar ce vrei să prezinți: povestea victimelor, povestea salvatorilor, povestea oportuniștilor, neglijența autorităților, oportunismul organizațiilor de caritate, șamd. Sînt fotografi care fac asta, toți par să fie liberi, veniți din proprie inițiativă și sînt, de regulă, cotați drept artiști din afară. De ce se face distincția? Pentru că distincția este făcută de presă, de media. De ce? Pentru că ar însemna să îi coteze drept proști pe cîinii lor. Și asta e o pierdere de imagine. O pierdere care lasă loc întrebărilor de felul: de ce țineți potăile astea în loc să–i plătiți corect pe cei buni? Șefii de media știu și răspunsul: pentru că un Radu Sigheti e ieftin. E de slabă calitate, dar e local și noi nu am găsit un altul care să nu ceară casă și masă. În plus, Radu Sigheti nu are nevoie de libertate creativă pentru că nu are creativitate.

Dar ce înseamnă libertatea creativă în cazul media? Înseamnă că produci și produci destul de mult. Dar că produci ce te taie pe tine capul. Că trustul vrea poze cu numirea noului președinte și tu ești în alt oraș fotografiind drama altcuiva. Cam aici este maximul percepției unui pozar local (carpato–danubiano–pontic). Nu că ar ajunge pînă aici. Dar cu asta are el sau ea fantezii erotice. Dar cînd îi lași liberi se învîrt în cerc pentru că ei nu știu decît să ia ordine. Vezi capacitatea zero a lui Pungovschi de a găsi subiecte de cînd a devenit freelance. Dacă îi scrii mail și îi zici cît îi dai, atunci se duce. Din păcate mai e mult de mers. Drama acelui alt om poate să implice un latifundiar. Latifundiarul este cumva în relație cu trustul, stăpînul potăii. Să zicem că este proprietarul unui canal TV subordonat trustului. Cum publici așa ceva? Unde? În ziarul latifundiarului? Dar ce te faci cînd nu te poate ajuta cu niște imagini din seara numirii noului președinte pentru că este în altă țară sau pe alt continent după un subiect foarte interesant, dar interesant peste o lună și nimic pentru umplutura de mîine a mii de cotidiene.

Polițiștii dezumanizați nu au fost niciodată umani, ci umanizați. Pentru că au venit pentru pensie și nu pentru a ajuta bătrînica să treacă strada. Funcția lor este de forță opresivă. Aș înțelege că în Franța sau în Canada nu e clară această suprapunere, dar găsesc siderantă neînțelegerea asta într–o țară cu tradiție represivă.

Medicii dezumanizați nu au fost niciodată umani. Acum un secol se duceau să se facă popă. Acum un deceniu se făceau medici. Poate peste 50 de ani o să fie alta alegerea minune. Se remarcă prin incompetență și sictir. Poate în 1970 trebuia să fii o canalie ca mamica și tăticul lui Andrei Pandele pentru a pupa plimbările prin afară, ceea ce îi excludea din start pe cei cu alt profil psihologic decît Andrei Pleșu. Dar din 1990 situația s–a schimbat. Din cei umani rămîn doar cei foarte dedicați comunității.

Judecătorii sînt niște viermi cu dorința de a se impune peste ceilalți. Dar mai deștepți, căci o pot face legal. Aici, banii și băutura sînt un colac de salvare. Altfel, în ani, remarci că voința ta este la fel de relevantă ca și în restul vieții. Și atunci dai ca sonatul de Antonie Iorgovan în conspirații, masonerii și alte căcaturi. Apropo: în Italia se pare că acum este ilegal să îi spui unuia că nu are coaiele să facă ceva.

Procurorii idem. Dar mai proști și pe mai puțini bani. Cred că Italia a avut cîțiva procurori dedicați. Tot ce am cunoscut în România este strict trafic de influență. Cu cît simt că sînt mai aproape de bani cu atît latră mai tare. Apoi își iau tainul și se duc în grădină să îngroape dosarul.

Profesorii dezumanizați nu au fost niciodată umani. Dacă ar fi fost ți–ai fi amintit altfel de ei. Vezi, că de la un punct nici nu au nevoie să respecte materia impusă.

Militarii? Hahahaha. În State există oameni care mor de foame. Ei cred în propagandă. Ei cred că mai bine mor decît să fure. Și atunci își vînd corpul. E greu să faci distincția între aceștia. Dincoace, în țările Pactului de la Varșovia, echivalentul acestora sînt militarii în termen. Cei pe care îi vezi în filmulețele cu mineri și revoluționari plini de sînge.

Militarii de carieră sînt o ciumă a societății. Un nebun cu pușca ajunge la 15 morți. Criminali în serie dincolo de 7 morți sînt deja rarități: se fac filme, se scriu cărți despre ei. Un militar, e vorba de un individ care este gata să arunce o grenadă într–un refugiu aglomerat, poate lansa o rachetă înspre un buncăr cu civili, poate și vrea să dea ordine prin care să omoare milioane pentru o tablă ștanțătă, scăldată în email. Cei care performează în acest sistem sînt plătiți cu vile mari în Kiseleff și cu pensii care să rușineze și un cămătar, pardon, director de bancă.

Asta e foarte important de înțeles. Rîmaru lăsat să evolueze nestingherit ar fi făcut în Iad să rîdă cu poftă pe toți liderii la care se închină „nația” română. Cîte femei ar fi omorît și violat acela ar fi o zi nu prea lucrativă pentru cei 4 mareșali și cîteva mii de voivozi, domni sau cum i–o fi excitat pe ei să își zică. Acțiunile unui polițist corupt, cum îi zic, sau ale unui securist progresist depășesc binișor în anvergură acțiunile unui traficant de droguri pus pe făcut un nume în lumea interlopă. Șamd

Etichetat , ,

5 gânduri despre „Un punct de referință în moralitate

  1. Alexandru Smeu spune:

    Interesant.
    Imi place un punct de vedere diferit de ceea ce este cotat ca „normal” sau „acceptat”

  2. Jakky ecs spune:

    „Pozarii de vedete nu au nici un standard.” Sa fiu sincer nu cunosc nici unul personal dar dacă o luam analitic ei articulează viziunea editoriala. (suna prea pompos sa reformulez) Este exact același lucru, precum diferența intre Manele si Muzica Pop, sunt doua genuri sinistre adresate maselor decervelate, putem sa le ordonam pe nivele de scabros dar cred ca este futil.

    „Fotojurnalistul nu trebuie să fie dezumanizat. Tocmai asta duce la imaginile astea viscerale care îmi repugnă și lipsite de profunzime. ”
    Fotojurnalistul nu articulează o viziune personala asupra unui eveniment ci viziunea angajatorului. El nu este un participant ci un observator distant. De acea fotojuranlismul nu este considerat arta fotografica pentru ca face parte din industria manipularii. Cred ca discutia despre Creativitate este amuzanta nici una din imagini nu poate fi altfel decat o ilustrare a unui text care la randul lui este o ilustrare a informatiei pe care tu privitor trebuie sa o primesti. Un exemplu clar este protestul din rusia care a fost ilustrat de Fox News cu imagini ale violentelor din Atena.

  3. morpheus spune:

    Cred ca fotojurnalismul modern are două direcţii de acţiune. Dictate fiecare în parte, ca aproape orice în aceste zile, de interese, adică de bani şi, mai rar, de integritate, deontologieşi de ce nu, pasiune.
    Mă îndoiesc că niciunul dintre voi nu a apreciat niciodata niciun dascăl pe care l-a avut de la clasa I la ultimul an de facultate. Nu cred că nu aţi avut niciodată parte de un doctor ok, care să fie competent şi pasionat de ceea ce face.
    Meseria de fotojurnalist seamănă mult cu cea de doctor chirurg. Nu generalist, nu specialist în nu ştiu ce ramură a medicinei, ci chirurgie.
    Fac această analogie pentru că mi se pare cea mai racordată.
    Asemeni chirurgului, fotojurnalistul mai întâi de toate să cunoască şi să înţeleagă sistemul asupra căruia va opera şi din care va extrage informaţiile reale, relevante, valoroase.
    Asemeni chirurgului, trebuie să observe scena, să analizeze actorii, mediul-ambientul, legăturile dintre actori sau dintre actori şi mediu, să identifice alţi factori prezenţi sau măcar urmele celor care au acţionat mai devreme, să înţeleagă ce se întâmplă, să localizeze punctele (sau faptele, acţiunile etc) forte, esenţiale, să le extragă în condiţii de securitate (chinuit aşa pentru limba română, mă refer când spun securitate la păstrare nealterată) şi să le pună la dispoziţia publicului.
    Am simplificat ca să nu pierdem prea mult timp.
    Dacă eşti un chirurg prost – nu vei vedea nimic, nu vei putea analiza nimic, nu vei înţelege nimic, nu eşti în stare să faci conexiuni, bla, bla, bla… şi în loc să extirpi o tumoare, îl laşi pe pacient fără rinichiul care era perfect sănătos. Sau în loc să coşi o arteră ruptă, îi scoţi apendicele, că ai aflat de pe google că oricum nu are ce face cu restul îla de organ. Şi aici am terminat discuţia.
    Dacă eşti un chirurg bun, o poţi apuca pe două căi.
    Pe una în care dovedeşti că eşti om, că îţi pasă, că ai griji faţă de pacient, că ţi-e frică de faptul că s-ar putea să nu fii destul de pregătit – şi atunci o să adormi frecvent citind şi studiind cât mai mult, că eşti modest, că nu cauţi nu ştiu ce glorie, bla, bla, bla. Şi ăsta ar fi fotojurnalistul ok.

Zi–mi de bine, sau exprimă–te după pofta inimii.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: