Vînzările de aparatură

Exista deja aparatul foto care să permită (în forma digitală!) alegerea punctului „de focus” în post-procesare. Și e pe bune, nu hocus-pocus în Photoshop. Se iau precomenzi pentru jucăria aia. Sau cu alte cuvinte mi se pare atît de mică dezbaterea cretinilor în cluburi, online și la întîlniri de pozat despre care are jucăria mai șmecheră. Trăim niște vremuri în care trebuie doar formulat gîndul și așteptat pînă găsește cineva o soluție viabilă economic – altfel, există deja, dar doar ca prototip.

Dilema prost formulată de către mine era despre lipsa de opțiuni în așa-zisele sondaje. Pentru că dă drumul unei minciuni mai mari decit simpla omisiune. Și nu e doar cum am zis prin lipsa unor „aitemi” din înșiruire ci și prin limitarea și selectarea pieții pe care lansezi sondajul. Dacă te duci pe Chip unde se adună cei care venerează tehnica prin excelență pînă în punctul în care nu mai văd poza de pixeli atunci știi deja în ce direcție se va îndrepta rezultatul.

Cît despre cei din vînzări cred că am mai scris-o: îi apreciez. Prin ceea ce fac ei pot eu să cumpăr aparate la care HCB sau Ansel Adams sau cine o fi mai cul nici nu visau. Și asta fără să am nevoie să fac compromisuri de genul dat o mînă și un rinichi. Că întîlnirile orașul punct ro și alte asociații similare ar arăta cu totul altfel dacă omuleții care se duc acolo și-ar da demisia de pe unde lucrează ei și s-ar apuca să își rezolve problemele personale – de la carențele de cultură vizuală prin citit pînă la lipsurile din viața amoroasă. Atunci nudurile lor [alea din fotografie] ar arăta cumva alfel decît selecția AAFR, pozele cu bătrîni din zonele defavorizate ar atăta optimist (fie și numai ca să-l supere pe Vladimir), etc. Uite, zicea cineva despre Fotografi despre care ar fii bine sa fii auzit. Eu, recunosc, nu am auzit nici una, dar am văzut cîteva înrămate. E mai jos pe listă o finlandeză, Elina Brotherus, care a fost prezentă într-o expoziție de mini-grup (4) și la Muzeul de Artă Contemporană de la Casa Poporului (și care merită avut în vedere, chit că nu are stație de metrou în față ca Muzeul Bucureștilor). Eram după o expoziție cu poze cu copii nespălați și cu mucii pe piept din care poze se scurgea ura și scîrba fotografului. Oamenii erau niște umbre, deh, subectul cunoscut ca la fotoreporterii de talia unui Pungovschi 60-90 de minute (cam cît ar ține un film fără reclame, deci un efort considerabil de atenție). Dar întregul cadru radia duhoarea clișeului rigid, a impresiilor preconcepute și a unui karaoke vizual a la Bumbuț. Artă accesibilă practic. Cînd ai mintea plină de politicieni și vedete, greu mai ai loc să mai cunoști niște oameni, dar clar poți să relaționezi cu niște imagini inrudite cu ce crezi tu despre un loc în care nu ai fost niciodată. Revenind la Scandinavia, din lumea aia sumbră, cu ziua de 4 ore și 2 luni de vară veneau fetele astea care aduceau culoarea. Iubeau viața, iubeau culoarea. Anii au trecut și tot nu am văzut o expoziție de român care să arate lumina, viața. Și nu mă refer la bisericuța rămasă în mijocul lacului de acumulare, floricelele plantate de primărie, etc. Chiar! Dacă ar învăța horticultura și și-ar cultiva singuri propriile plante, gen Laleaua neagă de Dumas, sigur și pozele ar începe să arate altfel. Căci una e să ieși „în oraș” cînd au vrut alții și alta este să vezi floarea aia cum crește și cum se prezintă sub lumina din toată ziua.

Anunțuri
Etichetat

Zi–mi de bine, sau exprimă–te după pofta inimii.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: