Toate proiectele mele au fost dedicate oamenilor marginalizati, satelor care se sting… Asistam acum la un fel de agonie a satului romanesc, generatiile batrane, care inca mai au suflet romanesc adevarat, se sting, iar cele tinere pleaca la oras ori la munca peste hotare si atunci cand se intorc sunt altfel. Traditiile si obiceiurile noastre romanesti se vor stinge in curand si poate din cauza asta ma simt foarte dator si obligat sa alerg, cat mai am unde, si sa strang imagini care peste ani si ani vor fi imagini de arhiva si, sper eu, vor sensibiliza generatiile noi, care sper sa-si aduca aminte de ceea ce am avut cu adevarat frumos in tara asta a noastra.
E teribil de dură deschiderea paragrafului ăsta în contextul dat. Deci satele astea „se sting”, dar dacă nu sare vre-unul cu banu’ să se ducă naibii totul! Cum ziceam. Și asta cam transpiră prin poze. Ce e adorabil e că juriile de la bășina cu nufărul Stefan Toth pînă la Dinu Lazăr în București nici unul nu vede asta în pozele lui. Caz particular Andrei Pandele: el nu vede nimic, dar anii petrecuți în companie bună l-au învățat să țipe că nu e bun, ca un semn că ar știi el ceva. Și ține! Chiar ține la multă lume. De Cosmin Bumbuț mi-ar fi rușine de cîți s-au chinuit să-l promoveze dacă nu poate să vadă. Dar compania lui Pandele i-a reamintit că trebuie să-ți pută și lumea știe că tu cunoști.
Mai departe omul își apără afacerea. Admirabil. Dar mincinos. Televizorul este sportul principal la sate. Bate și discoteca și birtul. Oamenii nu mai au nevoie să plece să muncească în străinătate, că au toată propaganda live în fața lor. Iar tradițiile nu le-am găsit la nici un drum. Am găsit doar parodii ridicole. Tăiatul porcului, așa glorificat, se face cu butilia de gaz sau cu benzină. Întîmplător, ambele fiind materiale explozive sînt dotate cu niște markeri olfactivi care se transmit cărnii, după buna tradiție românească, cea care a popularizat sarmalele cu petrol și pleșcoii cu gaz. Uluci? Ei, aș, dacă nu-s săraci lipiți o să pună fierătanii turcești luate de la tîrg. Dar să zicem că mai există satul ăla ideal, ca înainte de colectivizare.
În contextul dat se explică și altfel munca de sensibilizare a lui: sensibilizare pentru scos portofelul, că de salvat nu mai e nimic.
[8.] Ai vreo regiune preferata in tara?
Nu mai am, demult, o zona preferata. Acum cativa ani puteam spune Maramures, insa mai apoi am inceput sa umblu tot mai mult, prin toate colturile tarii. Si pe langa Maramures si Banat, care ramane taramul meu de suflet, am descoperit foarte multe locuri frumoase: Tara Motilor, Tinutul Padurenilor din Poiana Rusca, Sibiul, Harghita, Covasna, Ardealul in general, Delta Dunarii, Dobrogea si… cam toate aceste regiuni sunt pe picior de egalitate acum in ierarhia mea.
Partea bună este că le-ai luat cam pe toate cu iz de cul. Partea proastă este că le-ai cam luat pe toate cu iz de cul.
[9.] Cat de greu – sau cat de usor – iti este sa te apropii de oameni cand esti cu aparatul la gat ?
Mi-e foarte usor sa ma apropii de oamenii, sunt recunoscut pentru lucrul acesta. Am crescut la tara, am lucrat la tara ca profesor vreme de 10 ani si ma apropii foarte usor de oamenii satelor. Nu fotografiez de pe geamul masinii sau asa in graba, ci ma opresc, cobor la nivelul lor si ma imprietenesc cu ei. Ma cazeaza, ma hranesc, povestim, participam la diverse evenimente… In intimitatea pe care o creeaza aceasta apropiere poti surprinde imagini mult mai de efect, pentru ca sunt obisnuiti cu tine si dezinhibati, aproape ca faci parte din lumea lor… Cel putin eu asa ma simt !
Apropo de copiii de bani gata care erau gata să îi sară la gît. 10 ani de școală la sate dă gata pe majoritatea. Și cînd îți ajunge cuțitul la os, nu mai faci pe gentălmenul ca Bumbuț după ce a primit contractele cu revistele cu pagini lucioase.
Poate nu este extrem de elocvent, dar in ultimii ani am castigat majoritatea premiilor legate de fotoreportaj social si de etnografie. Iar in ianuarie anul acesta, cand a fost organizata de catre AAFR prima editie a concursului „Fotograful anului”, unde am trimis cele mai dragi fotografii adunate in ultimii 7 ani, adica din momentul in care am inceput sa fac fotografie, chiar am obtinut titlul de „Fotograf al anului”. Lucru cu care pe de-o parte ma mandresc foarte mult, insa care imi creeaza in acelasi timp o enoma obligatie si datorie: trebuie sa merg inainte si sa duc la bun sfarsit ceea ce am inceput: documentarea satului romanesc, acum la sfarsitul existentei sale adevarate.
Ups, deci fotograful și fotografia anului sînt chiar pentru toată cariera? Și dacă nu îți iese revi la anul? Bun conceptul! Spațiu pe sit-ul minune să ai, că lume este!
[10.] Consideri ca e cel mai prestigios titlu pe care l-ai primit pana acum ?
Nu stiu daca este cel mai prestigios, au fost mai multe premii mari la saloane nationale de fotografie. Oricum, sunt oameni prestigiosi in AAFR, iar juriul acestui concurs a fost pe masura. Cu toate ca unii contesta acest concurs [n.r. „Fotograful anului „], au fost foarte multi concurenti si faptul ca am obtinut marele premiu nu face decat sa imi demonstreze ca ceea ce am facut pana acum a fost bine.
Mmm, la cum se mînăresc toate de la examenele de admitere la interviuri de licență, cam rușinos să iei premii în România deocamdată.
[11.] Atunci ai vreun premiu pe care il consideri cel mai important primit pana acum?
Nu pun foarte mare pret pe premii, pe vernisaje si pe premieri. Cel mai mult imi place sa stau cu oamenii, pe teren. Prefer sa stau in lumea mea si sa fac fotografii si sa realizez albume de fotografie care vor ramane drept amintire. Expozitiile tin o saptamana, doua, trei, pe internet oamenii privesc, sunt impresionati pe moment apoi uita, presati de grijile cotidiene, insa albumele, cartea, in esenta, sunt prezente fizice, vor fi rasfoite mai des si o sa ramana marturie despre frumusetea satelor noastre.
Nu. Sînt la fel de gunoi, chiar dacă sînt materiale față de prezența de Facebook, imaterială de felul ei.
Criticul Foto 