Interviu Fotografa punct ro cu Sorin Onișor. În cazul de față, Fotografa e una, Ioana Filipas.
Intotdeauna mi-am imaginat o prima intalnire cu Sorin Onisor undeva la tara, in Banatul lui mult iubit, acolo unde-i sunt oamenii dragi si locurile de suflet. In schimb, m-am intalnit cu el la Unirii, in Bucuresti, intr-un spatiu care ii era, pe cat se poate de vizibil, incomod. A reusit, totusi, sa-si deschida sufletul si sa imi povesteasca, cu nostalgie si dor, despre lucrurile pe care le indrageste, despre proaspatul titlu de „Fotograful anului” si despre ce i-a mai ocupat timpul in ultima perioada.
Sînt adorabile duduile astea de la Jurnalism. Cretine, sau nu, dar e foarte foarte greu să remarci vreo diferență față de compunerile de gimnaziu. Practic de la compunerea de clasa a 5a pînă la articolul ăsteia nu se remarcă diferențe notabile. Dar e bine, are cine să-i dea o pîine.
Alt aspect pe care trebuie să îl transpire este profunda ei cunoaștere a locurilor. În speță, ne-am lămurit: s-au văzut la Unirii, într-un spațiu. Care spațiu? Ăla!
Bineînțeles că, printre culcat cu profesorii și alte activități cerebrale practicate în universitățile române, duduia Filipas a aflat și chestii importante pentru meseria ei: cum să organizezi un interviu. Se alege un loc unde individul se simte stînjenit pentru a nu ascunde nimic. Apoi petreci zile întregi cu rescrierea ca să dea bine. Probabil că acum, dacă a stat în prezența lui Onișor poate să facă și fotoreportaj. Și dacă dă peste cine trebuie poate să facă și video.
Este de apreciat și introducerea, care ni-l prezintă pe Onișor ca pe un om obosit la sfîrșit de carieră, petrecînd timp cu amintirile și proastele din tîrg.
[1.] Am inteles ca in ultima vreme petreci tot mai mult timp in Bucuresti. Cum de?
S-a intamplat sa aterizez aici in iunie trecut si provizoriu mi-am stabilit sediul in capitala, cu toate ca viata mea e legata strans de satele romanesti. Am rezistat cu greu lunile astea de iarna – o iarna mult, mult prea lunga. Am avut un proiect legat tot de sate, pana in noiembrie, aveam baza in Bucuresti, insa lucram in Sibiu si Harghita. Proiectul s-a terminat in noiembrie, apoi a venit iarna, s-au terminat fondurile, n-au mai aparut proiecte noi, asa ca am ramas blocat pana acum, cand a dat firul ierbii si-au inceput sa se lege iarasi lucrurile. Deocamdata am sediul aici, dar nu o sa prea stau eu in oras, cel putin pana nu cade bruma! Vin doar cand nu mai am haine de schimb si plec din nou pe teren :) – am mai multe proiecte in derulare si mai astept niste finantari.
Apreciez această numerotare a întrebărilor. Se pot face un fel de referințe, ca la versetele biblice.
Interesantă și discriminarea „satele românești”. Adică satele țigănești, ungurești, săsești, tătare, șamd nu îl interesează. Partea bună este că satele românești se întind pe un areal foarte mic, cam cît două municipii, deci oamenii nu ajung să fie prea diferiți și, astfel, poți să îi iubești pe toți la fel.
Pare că i-a scăpat școlăriței Fotografa, dar pentru haine de schimb nu ar fi mai ieftin să îți iei o cameră încălzită la un nene mai aproape de lucrări? Trăim într-o vreme cînd Internetul vine pe telefonul mobil. Înainte, trebuia și un oficiu poștal și o cameră unde să ții chimicalele. Acum nu.
Nu mi se pare de mirare că pentru două drumuri cu trenul trebuie să stai cîteva luni la pomană și, eventual să te pui la cafele cu unul și cu altul. Atunci de unde proiecte foto? Și cum altcumva, decît cu CNC, să se producă proiecte mai mari cum ar fi un film?
[2.] Si atunci cat de des mai ajungi acasa, in Banat?
Din pacate, lucrand mai mult prin partea asta de tara, in Delta Dunarii si Ardealul de est, n-am mai fost in Banat de patru luni de zile si mi-e tare, tare dor de casa. Acolo au ramas mama, bunica si vestitul pod, cu lumina de poveste… O sa ajung, probabil, in doua-trei saptamani, depinde cat de prins sunt in proiectele noi. Si sper sa nu mai treaca atata timp fara sa ajung pe-acasa!
Își face vre-unul pomană și îi explică poanta cu razele de lumină să poată băiatu’ să lucreze și în altă parte?
Criticul Foto 