Bricolaj popular

Radu Drăgan scrie:

Intre timp, nu știu cum de s-a ajuns ca viziunea despre arta și fotografie sa fie sinonima cu cea a magazinelor de bricolaj.

Este vorba de un sistem, de o serie de condiții îndeplinite simultan. Educatorii de la arte ajung să aibă cunoștințe dubioase despre compoziție, dar e clar că nu mai știu să își facă culorile, să își manufactureze pensule și să își execute cap–coadă un tablou de la obținerea pînzei, creatul unei structuri rigide, condiționarea pînzei pînă la înrămare. Și acest gen de parazitism este transmis cu grijă și dragoste elevilor și studenților. Această imbecilizare vizibilă poate fi probată în discuții. În loc să aibă o sursă de țesături și să știe ce să–și aleagă în funcție de necesități se vorbește de mafia distribuitorilor de produse finite. În loc să știe să aleagă materialele pentru rame ei devin niște căpușe care stau la coadă la atelierul de înrămare unde aleg în funcție de preț și nu de obiectul ce trebuie înrămat. Șamd.

Asta duce la o îndepărtare de sursele originale și o dependență de produse asamblate și finisate. Iar, pentru așa ceva, magazinele de bricolaj oferă un preț bun. Oferă un preț bun pentru că trebuie să dea iluzia unui profit față de cei ce oferă produsul finalizat și finisat. Avantajul Ikea față de un producător de mobilă convențional. Bine, în Ro producătorul de mobilă poate să fie considerabil mai ieftin, dar asta pentru că lucrează pe modele furate și nu implică nevoia unui designer sau a unor norme minime de siguranță. Adaugă aceste ciordeli estice și o să constați că Ikea este în continuare mai ieftină.

În final este reclama. Asa cum maimuța cu aparatul de făcut clic este automat artist, de ce nu ar fi artist și cel care își ia plăcile gata găurite și, prin sudoarea tîmpă a subțiorilor produce o bibliotecă strîmbă?

Cu toate astea poți să mai arunci în mixtură și faptul că reclama este atît de puternic inserată în cultura fiecărei nații că este foarte greu să înțeleagă un film precum Logorama. Se amuză. Fac paralele. Constată. În 24 de ore sînt înapoi în forma anterioară. Pentru a–ți face un studio ai nevoie de o soluție la cheie marca XYR. Și, oarecum, așa este: este atît de multă știință băgată în aparatura respectabilă că imaginile se fac aproape singure. Asta este cheia unui Cosmin Bumbuț față de cei care produc cu instalații improvizate la același nivel de pregătire tehnică și culturală. Dar poate că tu nu produci pe atît de mulți bani. Poate consideri că diferența de calitate îți este irelevantă raportată la diferența bănească. Și ce te faci? Faci ceea ce scriau autorii sovietici în 1930. Do it yourself. Asta este o marcă în sine. Căci sovieticii puteau să fie fluenți în mai multe limbi turcice, dar nici unul nu înțelegea engleza. Iei bec de 500W, iei suprafață rigidă și o acoperi cu aluminiu de la ciocolata pe care ai dat–o copiilor vecinilor. Și pui în mijloc un scaun. A luat vestului cam o jumătate de secol ca să afle că hîrtia aia care nu se șifonează se poate înlocui cu un fulger pasiv de cîțiva lei.

Înapoi la normalitate. Poți să iei o soluție la cheie de marcă. Și să primești și un carton pe care să–l dai electricianului ca să îți pregătească cele necesare. Poți să îți faci singur astea, dar dacă nu știi să calculezi necesarul de bază riști să dai foc la casă. Sau o soluție de mijloc de la o multitudine de case de producție apărute după modelul mîine nu–s.

Anunțuri
Etichetat

Zi–mi de bine, sau exprimă–te după pofta inimii.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: