Eterna și fascinanta Românie

De eternă nu prea știu. Cică a fost dintotdeauna. Pentru că dacii erau cromagnon al terenurilor ăstora. Și pentru asta România ar trebui să se întindă de prin Alsacia pînă la Urali. Pentru a proba că este o țară plină de resurse.

Dar fascinantă? Cît încape! Dă pe afară. Doar că trebuie în doze mici. Foarte mici. Distanțate. Avantajul unei programări a articolelor. Pare zilnic. Îmi pare rău, nu e. Nu aș rezista.

Azi e vineri. Am chef de sporovăială. Încă e devreme și seara nu a început. Și avantajul de a fi cunoscut este că nu mai trebuie să îi cauți. Vin singuri. Avantajul acestei zone tampon și a cutiilor de corespondență este că se întîmplă cînd vreau eu contactul. Și asta îi face să turbeze. Ar vrea un număr de telefon. Să îmi explice ei cum e organizat arborele meu genealogic după părerea lor. Ar vrea o adresă, să conducă cîteva ore în ebrietate să–mi povestească în fața grătarului cum nu i–a iubit mama și i–a înțărcat la două luni ca să îi dea la creșă pentru a se duce la uzină într–o vreme cînd TOȚI aveau locul de muncă asigurat. Dar putoarea nu a vrut copilul. Soacră–sa a vrut. Și a anunțat–o că o dă afară din casă și–i retrage buletinul de București, Cluj, Timișoara, Constanța sau în ce pana mea oraș important al țării s–au născut. O existență tristă. Nu aș zice că e din cauza blocurilor gri. Blocurile alea erau igienice față de bordeiele și căscioarele din chirpici din care ieșea această clasă muncitoare. Era un salt calitativ considerabil.

Consider că a fost o perioadă de salt cultural considerabil. S–a dat școală la robinet. Pentru toată lumea. Nu știu dacă Andrei Pandele ar fi fost trimis în ucenicie la un cizmar de la 9 ani în loc să frece menta pînă a terminat Arhitectura! Dar am vaga certitudine că Voicu Bojan ar fi fost băiat de grajd cam de pe la aceeași vîrstă și dacă era el ambițios cum pozează ar fi reușit pînă la 20 de ani să știe să se iscălească. Dacă rămînea ambițios după cum văd pe proiectele lui fotografice făcute la labă din mersul trenului probabil ar fi argumentat că lui nu–i trebuie să știe să se iscălească pentru a face afaceri buni cu cai furați. Și i–aș fi dat dreptate. Ar fi fost de cel puțin 100 de ori mai fericit pe post de cocoșatul de Mircea Diaconu în Aurul, Petrolul și Ardelenii decît să trebuiască să urce pe o scenă de Casă de Cultură și să dea din labe parcă ar fi o găină care s–a lovit la cap și crede că poate să zboare.

Dar cînd faci referințe la aceștia, vin niște apucați și sar gardul la tine în curte. Unul, anonim:

Frate, tu est un frustrat pe viata … si acuma vii sa critici ceea ce au facut unii oameni?!.Tu ai facut ceva…

Mi se acreste de voi, parazitilor…care stati la panda, cand face cineva ceva…voi rapid sariti si criticati!
Faceti voi ceva mai bun…nu doar dati cu piatra!

E foarte usor sa bagi de vina si foarte greu sa faci ceva!
frustrati pe viata!

Și azi al doilea. Sau e același și se semnează pentru a cerși o replică? Gabriel:

Frate esti bolnav!!!!!

ce is cu atatea insulte si vorbe aiurea, pentru care nu ai nici o acoperire?… te crezi mai destept?… mie mi greata de tine!

Sub ori ce critica, si tu ai curaj sa vorbesti despre decenta!!

Îi văd pe WCul din curte, prin inimioara aia tăiată îndemînatic în ușa căcăstoarei din curtea din fund. Cu tableta. iPad pentru ăia cu slujbe la oraș, Android pentru ăia fără. Clic. 3G. Mă rog, acoperire 2G la WCul bătrînesc. Dar tot mai bine decît nimic. Stă și citește. Gîndește. Din înălțimea podiumului suspendat deasupra unei mări de fecale, dă diagnostice. Freudiene cu precădere. Nu a citit Freud, dar a auzit de Jung. Și cînd nu–i vine la mînă sau gură îi dă pe repertoriu medical. Îl știe. Îl stăpînește. Ratații ăia de la medicină nu sînt în stare să pună un diagnostic. Trebuie să te vadă. Să te pipăie. Să–ți ia sînge și să se uite la microscop la el. Țopîrlanii ăștia nu au nevoie nici să consume hîrtia igienică pentru a se ridica de pe budă. Și îl felicit. Ar risca să scape în marea de căcat bunătate de tabletă.

Un individ, eu, a bășit niște articole. Lungi. Alambicate. Netriate. Nefiltrate. Altul, Radu Drăgan, a muncit și mai mult și a făcut un filmuleț pentru înțelegerea maselor. Și ăștia nu au nici o jenă să scuipe niște păreri și să se care cu coada sus. Mi se pare atît de infect. Atît de românesc. Nu au o părere. Nici nu știu de ce nu e așa. Sînt niște mistici. Niște credincioși. Niște mari credincioși. Este așa pentru că la asta am fost expus la început. Să ferească Sfîntu’ să găsească întîi pe Vladimir Chira! Ar însemna că trebuie să gîndească. Individul ăsta este atît porc încît le dă și de citit. Eu le dau pe tavă, chiar dacă într–o formă necontrolată. Vladimir vorbește de cărți. De gînduri. Și mai are și tupeul să nu dea o legătură. Da–da, asta e un fel de sam–ba? Muzică cubaneză? Da–da. Dă clic. Și nimic. E text chior. Trebuie să fie un calculatorist ca Gicu, cățeaua lui Voicu, ca să știe să selecționeze cuvîntul și să dea clic dreapta și să aleagă Search…. Și, teorare! Milioane de chestii. Dă clic pe prima. Pentru ei s–a inventat acel I’m feeling lucky. Ce mai atîta alegere?! Prima! Aia e! Dar rămîi cu un gust amar. Spune ceva, uită–te cu înțeles și toți se vor căca pe ei de rîs. Cum? Nu știi? Este politicianul ăla. Și știu toți pentru că a fost la „O oră și ceva cu prezentatorul nostru” dat de mai multe ori. Ha–ha. Rîsete în fundal.

Întreaga creație artistică în România se îneacă în asta. Altfel era deja plecată. Nu mai era în România. Ionescu? S–a dus. Fiica lui a cerut să nu mai fie asociat cu România. De ce? Treaba voastră. Speculați. Dar, în România, totul se finalizează într–o groapă de căcat. Ca aia peste care levitează fanii 7 zile. Asta e artă. Aia nu e artă. Nu trebuie să gîndească. Uite articolul de ieri. Mi–a scris organizatorul și redactorul publicației online. A scris sub nume propriu. A scris politicos. Ceea ce a fost chiar politicos. Nu genul ăla de politețe de muncitor necalificat de pe șantierele patriei în care vorbește cu Dumneavoastră ca să te muiască în paragraful doi. Constantin Nimigean mă corectează. Dar cum mă corectează? Siderant:

Salut si iti multumesc pentru reclama, critic foto.

Un aspect foarte important care trebuie mentionat in comparatie celor doua serii este ca Dana a facut imaginile cu aceleasi personaje in timp ce domnul Drew le-a facut cu descendentii.
Apoi, Dana a reinterpretat niste imagini facute de un fotograf amator care a venit in satul respectiv sa castige un ban, in timp ce Drew s-a “inspirat” dupa portrete de colectie aflate in tot felul de galerii de arta renumite.

Asadar, comparatia nu-si are rostul.

Oare chiar se poate așa orbire? Sau e vorba de marketing?

Proiectul este identic. Nu perfect identic. Oare asta este măsura? Trebuie să fie nu doar un karaoke ci un plagiat grosolan pentru a se califica de la fel? Asta este groapa în care se termină toate? Am văzut pe puțin 20 de proiecte identice cu cel cu deținuții al lui Cosmin Bumbuț. Nu erau perfect identice. Prin faptul că cele ale românului erau perfect plate și inerte. Presupun că modelele nu erau așa, dar jena fotografului a matizat obiectivul. A șters asperitățile. A produs o spălătură. Și totuși, toate prezintă idea de războinic modern.

În cazul marcat de mine, și prezentat chiar de Constantin Nimigean, e vorba de un vechi vs nou. Cu remarca, mie–mi părea evidentă, că Drew a creat un proiect de artă cu o fundație stabilă și o execuție foarte bună. Iar că Dana nu a fost în stare să copieze pozele vechi. Ne agățăm de detalii? Proiectul Danei este o bășină. Și încă una din acelea care ies în mai multe reprize, cu voci pițigăiate. Nu are fundație. Nu are o părere. Are o idee. Asta e. O idee. Și o execuție infectă. Locul ei în acest proiect NU era să reinterpreteze. Sau ar fi fost doar o jumătate. Jumătatea fără pozele vechi. Dana face poze stil. Slavă sfinților că nu a pus filtrul ăla din Photoshop cu urma de ceașcă de cafea! Dar nu sînt poze stil. E o alăturare. Îi punem așa cum au fost. Doar că timpul a trecut. Și nu, nu ajunge să îi pună. Fotograful amator cîștigă în fiecare exemplu din cele prezentate pe site. Cadrajul este mai bun. Mai curat. Mai sincer. Dana nu are nici măcar bunul simț, în cîteva cazuri, să se dea naibii doi pași mai în spate să intre toți în cadru. Scăfîrlii tăiate, coate, umeri, orice intră în malaxor e dus! Măcelărie. Ideea e bună. Dar nu e a ei. Ce e al ei este infect.

Dar mai apreciez ceva: efortul. Este făcut în doru’ lelii. Este făcut în silă și sictir. Este considerabil mai mare decît alea 4 drumuri ale lui CB pînă la Jilava și–napoi. Se putea mai mult. Mult mai mult. Se putea colosal! Dar a ieșit o prezentare Bucureștiul meu drag. Sau bășiții de la Atunci și Acum. Poză noo, poză vechie. Linie nouă, de la capăt.

CN? Chiar nu vezi?

Drew nu s–a inspirat. A copiat! A refăcut. A regenerat. A înviat o lume. Era un film. După o carte. Aberantă premiza. Dar superbă ideea. Jane Seymour și Superman pe cînd Reeve putea să meargă singur. El se îndrăgostește de ea și îi regenerează lumea. Și așa se transportă din lumea lui în lumea ei. Ca roman SF este o porcărie! Ca poveste este creativ. Uite, că scriam mai sus de freudiana lume căcăcioasă a provinciei intelectului român. Asta este de–a dreptul ericssoniană. Ceas de buzunar și pendul. Implică o oarecare sensibilitate. Implică un efort pe care duduia Dana nu l–ar face nici cu riscul renunțării la sex.

Drew are o motivație. Și are și o poveste. Romantică. În sensul stilului, nu în sensul că ar pupa fetele sub clar de lună. Dana are o idee. Și atît. Goală. Și seacă. Nu are o poveste. Nu are decît o asociere. Față de expoziția de căcat a lui Mititelu, juxtapunerile ei sînt muncite. Juxtapunerile lui Mititelu sînt niște instantanee ridicole. Prin asta Dana este un artist la standard românesc, iar Mititelu este un bou cu o cameră. Și asta era ideea articolului de vineri. Arta românească față în față cu ce se lucrează prin alte părți. Dacă nația nu era pe un nivel atît de jos nu ar fi existat nimic să–i protejeze pe acești nimeni. Căci tentativele lor stîngace sînt depășite de producția de liceu de artă puțin mai la stînga și puțin mai la dreapta pe hartă. Și puțin mai jos. Și puțin mai sus. Peste tot. Finlanda, Grecia, Rusia, Ungaria. Peste tot se produce, se generează, se muncește.

Am văzut deunăzi în cerc restrîns ceva. O mini–vizionare. Menajeria de sticlă. Jucată prost pe atîtea scene românești! Făcută film bengalez. Adaptată. Interesant. Greu de înțeles dublajul. Aș fi preferat subtitrare. Dar, asta e viața. Proaspătă viziunea! România se mîndrește cu o păpușă avortată pe gresia bucătăriei și chinurile la fel de avortive ale unui actor prost: Domnu’ Lăzărescu. Și e aceeași poveste încă o dată și încă o dată: vax. Dacă Hollywoodul poate să aplatizeze orice poveste, nu contează cît de profundă, românii pot să o încețoșeze, pot să se distanțeze să sugrume scena pînă nu mai respiră.

Mă duc să deschid o sticlă de vin. Azi am primit presa româno–italiană. Dacă eram român deschideam un spirt și apoi băteam pe cineva. C–așa–i românu’ zice cîntecul. Constantin. Probabil Nu m–ai înțeles. Nici eu pe tine.

Etichetat , , ,

Zi–mi de bine, sau exprimă–te după pofta inimii.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: