Strobistul Crisbășan și piesele Lego

Chiar tu dai un exemplu. Strobiștii. Sunt altfel. Nu toți, dar găsești mulți. Și da, unii care nu au plecat pentru ca le pasă. O puteau face pe bune, o puteau face în siguranță (financiară, adică nu se duceau la împușcat francul). Au avut poate speranță, poate nu știu ce credință.

Strobist. Adică David Hobby. Cred că sînt ani de cînd mă întreb dacă nu o fi de origine română. Trăiește din vînzarea unor fascicule dintr–o carte. O singura carte! E drept, în mai multe ediții. Ar fi trebuit să fie profesor universitar la București. I–am urmărit amuzat una din seriile de DVDuri. Nu am putut. Erau 9. Era un fel de Feri Dinu Cris–Bășan care știe ce vrea să facă. Dar mereu, mereu, aceleași cîteva fascicule dintr–un volum unic. Cu glumițe. Cu diverse intermezzo. Adică ce–i al lui e al lui: poate să interacționeze cu un grup deși, de aproape nu dai doi bani pe el. Chiar și un grup mare. La români, pe majoritatea instructorilor de asemenea nu dai doi bani cînd îi vezi de aproape. Dar ai noștrii se împart în două categorii mari și late: fie sînt inadaptați social, fie sînt prea preocupați să–și înalțe soclul ca să mai aibă timp de altceva.

Strobiștii. Adică ceilalți. Sînt o mulțime de nătîngi care cred că forma bate restul. Unii au promovat de la făcut Dave Hill în Photoshop. Și, e drept, opțiunea strobist este oarecum mai flexibilă și mai puțin vizibilă. Parte din problemă îmi pare a fi că sar niște pași în dezvoltarea intelectuală. Și dacă e așa, nu e vina lor, e mai degrabă o problemă socială în țările din emisfera vestică. Lipsesc niște etape.

Rezultatele pot fi considerate acadea, acadea vizuală. Dar aici se oprește totul. Poze cu sticle. Ăla era un exercițiu pentru o piesă de construcție într–un tablou mai mare. O cărămidă Lego de 2×4 galbenă. Ar trebui să iasă Garda de Noapte cu piesele alea. Dar ei înțeleg că trebuie pozată sticla. Și pozează Sticla. Este Sticla. Uneori sînt atît de putori că nici nu spală sticlele să nu mai fie etichete. Și asta a venit mănușă marketerilor. Fiecare îmbuteliator mai mare de bere și–a ornat reclamele cu rezultatele concursurilor de pozaci. 200 de sugestii aproape identice, toate competiționînd pentru două butoiașe din produsul firmei, breloace și pixuri cu marca și, eventual, o numire pe site.

La fel și cu portretele. În cîte moduri poți să pozezi o cărămidă Lego de 2×4 în așa fel încît să fie evident că este galbenă? Mergi pe la întîlnirile directorașilor de ceva, acei gulere albe. Mereu o să fie și niște reviste cu prețuri colosale afișate, dar care se dau pe gratis pentru că nimeni nu le–ar cumpăra. Cel mult, se fac trocuri pentru abonamente. Un număr de articole comandate anual și vă trimitem colecția pe trei ani. Probabil de aici i–a venit și lui Cosmin Bumbuț ideea de Punctum. O revistă scumpă. Seria de bază este prevîndută. Excesul este oferit guvizilor la suprapreț sau dată gratis de F64 pentru fiecare obiectiv achiziționat mai scump de 300€. Ia o revistă dintr–aia. Întoarce paginile. Majoritatea pozelor nu au nici măcar autor. Au o companie care deține drepturile. Dar, dincolo de asta, pozele sînt identice. Și, într–un mod bolnăvicios mă bucur. Mă bucur că nu știu ce gunoi care cheltuie suplimentele la salariu ale angajaților pe curve pentru că el nu e în stare să agațe și nevasta nu–i place pentru că a luat–o ca în Evul Mediu ca să se asocieze cu fabrica lu’ socru–su’ nu cred că merită să arate bine. E bine să arate așa cum e: purcel cu verigheta intrată în cărnuri pentru că i–e frică de nevastă și nu riscă să o scoată nici la amantă.

Uite Crisbășan. Mai cunoscut. Nuduri. Țițe. Buci. Are un corp în față. Corpul nu e parte dintr–o viziune mai mare. Corpul este chiar totul. Iar el? Nu e nu știu ce absolvent de curs obscur de capitală regională. A vrut să prindă femei să le dezbrace. După cum remarca într–un comentariu demult demult Radu Drăgan: orice student de la arte, sau cu pretenții de artist ar trebui să nu aibă probleme să facă asta. Doar că al nostru C a venit cam tîrziu. Și cînd te prezinți estetic ca un rol jucat de Sergiu Nicolaescu ai șanse mari să fii apreciat, dar de la o distanță. Poate acum faima se alimentează singură și nu mai trebuie să plătească pentru servicii. Dar inițial cam asta era soluția. Și banii ăia trebuiau scoși cumva. Ce te faci cu un teanc de poze nud și atît? Poți să îți faci un altar precum criminalii în serie din filmele americane. Sau poți să îți tapetezi camera cum am văzut la camionagii nefamiliști. Și mai departe? Ceri bani pentru intrare? Piața de porno e deschisă, dar vrea vibratoare, coit, bice la popou. Și asta îi ridică și lui cheltuielile prin tavan. Atunci poate artă. Dar arta e cam sătulă de frumusețea seacă. O fi dăruită tanti cu niște țîțe fenomenale și or fi țîțele foarte variate ca forma și dimensiune, dar numărul de forme considerate sublime este, ei bine, numărat. Și cam epuizat. Așa că trebuie mai mult. Trebuie sugestie. Trebuie finețe. Trebuie rafinament. Jocuri de lumini și umbre. Ocazional culori. Și aici e, dacă îmi permiți calamburul, un pește pe uscat. Și fetele sînt la fel de pierdute. Gîndește–te. Unele fac o declarație. Din varii motive personale au ajuns să decidă că devin mai sigure, că întorc cumva fundul societății sfidînd norma: dezbrăcîndu–se în fața unui neica nimeni. Cam ca arsul sutienelor în America anilor 60, ele iau o poziție într–un context personal. Dincolo de acel context personal nici nu au ce să exprime. Și doar au venit la profesionist: el ar trebui să știe mai mult. Altele se dezbracă de sărăcie, de faimă, chestii considerabil mai ușor de înțeles și, prin aceasta, mai banale și plicticoase.

Și cum nici unul nici altul nu știu mai mult decît ceea ce fac: adică ea să se despoaie, el să facă clic, unde arta? Arta e în Photoshop. Decupaje pe zonele de care scrie Freud. Texte ridicole în titlu. Texturi aplicate. Noroc cu versiunile mai recente și cu filtrele avasate.

E chair foarte interesantă diferența de inteligență. La români e un pseudo mister tîmp vîndut pe post de profunzime. Mergi pe site la C. și o să vezi la ce mă refer. Punctul culminant la care C nu ajunge este cîte o glumiță de genul: una care să se masturbeze și titlul să fie Verigheta. Pentru că toți vor fi prea preocupați de părul ei pubian ca să mai remarce că femeia are ceva ce poate fi o verighetă pe deget. Playboy lucrează mai subtil, în alt plan. Inventează origini exotice. O amărîtă de chinezoaică devine prințesă havaiană. O latina ca alte milioane care se prostituează pentru supraviețuire devine o cubanita care se revoltă în contra sistemului castrist. Unele umblă goale pentru a trage un semnal în contra hainelor de blană naturală. Fetele au diplome din cele mai grele. Membre Mensa, cu diplome de medicină sau arhitectură luate pe bune nu ca Andrei Pandele sau pozarul din clanul plasticienilor de la Județean Craiova.

Nota: Crisbășane ia și învață. Nu ți–e greu să copiezi asta. Pînă și maistru Feri de la Uzinele Dalles și–a schimbat tema la blog și Andrei Pandele a virat puțin direcția scrierilor. Mai știi? Poate te învrednicești de mai mult de Taschen.

Da, este adevărat că sunt multe motive să renunți la tot, suntem o nație de căcat, dar nația nu înseamnă numai un șeptel substanțial de cretini, cocalari și alte specii.

Păi eu nu caut la șeptel. Caut în partea cealaltă. Sau cel puțin așa cred eu că fac. Poate în orbire am ajuns sub coadă. Dar nu am semnale din nici o parte că aș fi greșit direcția. Din discuțiile recente pe aici am primit o listă de indivizi care nu sînt români sau nu au treabă cu cultura română. Și asta m–a ațîțat să mă documentez în cîteva cazuri. Tocmai am terminat un articol pe care l–am pus să apară mai peste un an ca să nu reînviu polemica despre un evreu care este mare juvaier al fotografiei românești. Și, ca să vezi, faima și–a făcut–o în alte părți, deși, e drept, colabora și cu presa română. Iar în România a avut parte numai de respect: tatăl lui a trebuit să lupte în Răzbelul de Independență pentru a avea dreptul să fie cetățean. Lui, fotografului, i–a fost distrus atelierul de către români și nu a fost lăsat nici să producă. Iar articolul menționa ceva cum că înmormîntarea s–a făcut cu bani din america.

Poate dacă s–ar fi promovat poezia am fi avut mai mult decît Eminescu: un tip promovat mai puțin pentru calități artistice și mai mult pentru flerul pentru propagandă și creațiile naționaliste. De fapt, cam toate s–au predat d–andoaselea. Păunescu a fost promovat pentru rimă și nu pentru conținut. Șamd. Virilitatea versului românesc se bazează tocmai pe asta: afirmația unui poet oarecari, cu valoare doar pentru tehnicieni, cum că românul e născut poet și pe faptul că toți liceeni scriau ceva ce numeau poezie pentru a–și curta femeiuștile. Brava! În alte părți veneau cu chitara. Asta ține de ritualuri de împerechere și intră la categoria consumabile. Căci dacă moda nu s–a schimbat remarcabil poți să reciclezi poeziile bunicului pentru bunica și nici să nu se simtă diferența.

Sunt, fără nicio greață, un sceptic absolut. Cu toate acestea mai văd și oameni.

În fotografie? Români? Care să țină de cultura română? Am văzut și eu un băiat care face fotografie de nuntă destul de plăcută. Fotojurnalism de nuntă. Dar face asta în State. Și o face la nunțile de indieni din India nu amerindieni. Greu să îl pot trece la fotografie românească.

Anunțuri
Etichetat , ,

Zi–mi de bine, sau exprimă–te după pofta inimii.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: