Dacă toți copiii din România fac rubeolă, asta înseamnă că oricine a făcut boala cînd era mic și a luat vre–un premiu mai acătări a făcut–o pentru promovarea supremației culturii române?

Exact ce am spus, prea multa vorbarie.

Dar așa acoperim mai mult teren. Indivizii la care mă gîndesc eu nu pot înțelege nici în 2 fraze scurte. Cu un text lung au șanse să prindă cam despre ce e vorba. Iartă–mă că îți inventez paragrafe pentru a–mi introduce adnotările.

Sau poate scriu de mine. Nu–mi place Sadoveanu, dar mă omoară afirmații criptice și aparent contrare de genul mai tare, dar nu așa tare. Aș fi preferat un la 20 de dat cu rindeaua simți.

Exista un catalog, ma rog ceva de genul asta, se poate descarca de pe net cautand indexulpieteidearta.ro, este cateva sute sau mii de mega parca, in format pdf, cu cotele de piata ale tuturor artistilor romani, pictori, graficieni, fotografi, etc…,

Urăsc asta. Dacă vrei e o superstiție de–a mea. Eu pot tipări mîine un index. Pot să îi dau ce valori vreau. Important este să prindă. Ăsta cred că are meritul că e singurul. Dacă mă citează doi inseamnă că indexul meu are un sîmbure de adevăr. Se poate specula foarte mult cu ratele astea și de asta se și face.

exemple de calcul, lucrari mai vechi si mai noi, de pe la 1800 pana azi. Cota de piata este calculata dupa un algoritm care este destul de detailat, functie de vanzari trecute, dimensiuni, tip lucrare, etc…Chiar daca nu e perfect, iti da o idee cam cat se poate obtine pe o lucrare de X-ulescu.

Poate. De cele mai multe ori e vorba de vînzătorul X și ale sale conexiuni. Dacă mă trezesc că în șemineul casei căzute în care făceam poze cu gagica pe pietre pentru un calendar cu țîțe pare să fie ceva. Și acel ceva este un Grigorescu original cu certificatul capsat, cu capsa dată între ochii boului din stînga. Cred că un astfel de index mi–ar da o impresie mai clară a ceea ce înseamnă mult. Pentru orice altceva e durere de dinți.

Chestia cu evaluările merge pentru produsele de maaare serie. Unul e nostalgic și vrea Dacia 1300. Bravo! E de serie. Dar depinde de cît de rău vrea proprietarul să scape de lada de rugină și cît de obsedat e ăsta să parcheze o Dacie ca pe vremuri în fața cabanei de la munte. Nu merge. Dar cînd Coca Cola se vinde cu atîta sticla de 1 kil se poate stabili destul de precis pînă unde pot merge. Dincolo de asta lumea va lua Pepsi. Cînd e vorba de o serie așa lungă fanii se vor ambiționa puțin, dar într–o lună se va spulbera mitul eu beau numai Coca Cola, nu suport Pepsi. Vor realiza că le plac bulele, că zahărul și cofeina dau dependență și că Pepsi le are.

Sunt acolo si cativa fotografi, cam 10-15 max. care au vandut cate ceva, la preturi de cateva sute de euro maxim.

Într–o anumită rețea asociată. În anumite condiții stabilite.

De retinut, este vorba de lucrari vandute in cadrul unor licitatii oficiale, cu catalog, etc….

Da.

Sigur ca da, in cazul a doua-trei lucrari – despre fotografie vorbesc, eu banuiesc ca au fost cumparate de cunoscuti pentru a crea o oarece cota de piata, evit sa dau nume. Singura exceptie este o fotografie de Brancusi care s-a vandut cu cateva mii de euro. Pana aici a fost vorba de lucrari vandute in tara. In loc de vorbarie inutila ar fi fost cazul sa fi intrat pe artnet, sunt acolo cateva fotografii de Geta Bratescu, Loredana Nemes, Ion Grigorescu si Ion Zupcu. Ai intrebat cumva, hai sa zicem, la Clamp Art – nu sunt chiar niste neica nimeni tocmai in buricul NY, care reprezinta tot niste neica nimeni precum Edward Burtynsky, deci, ai intrebat cumva cat costa un Zupcu? Si cumva au scazut apoi la pret de hamburger? Pentru ca eu iti vorbesc de Francesca Woodman si tu ma iei cu Adelina Pestritu, sau pe aproape.

Eu vreau, cum am scris CLAR și în subiect nume, legături, păreri. Sînt. Sînt nu e o demonstrație. Am scris. Te cred că ai scris. Dar aici apare un profil de Facebook. Mai sînt indivizi care nu au facebook și îi felicit. Acela nu este Internet, acela este opusul Internetului. Este ce vrea Google, dar nu a avut inspirația să facă. Ai un blog. E bine. Dar, vezi tu, chiar și un om silitor are probleme să găsească referințele care ție îți sînt atît de clare. Comentezi la Pandele. Comentezi și la alții. Voi presupune că o faci numai sub nume propriu și ai doar două ortografii. Cantitatea de date este foarte mare. Uite aici, lîngă acest articol este o coloană. Sînt arhivele. Sînt Autorii care au participat direct la scrierile astea. Sînt categoriile. Nu e de ajuns? Căutare. Poate să caute „fata cu coaiele cît casa” și să se convingă că nu eu am scris asta. Intenția mea era să fie o pagină cît mai rapid de încărcat, accesibilă și pe alte tipuri de aparate, nu doar calculatoarele convenționale. Dacă Walkie–talkie al tău are navigator de web ar trebui să poată să vadă ce e aici. Pagina se poate digera destul de ușor pentru Kindle sau alte cititoare de cărți electronice. Aș fi vrut și mai puține bălării, dar asta ar fi presupus cumpărarea unui cont. Cumpărare presupune asociere cu nume, adresă, carte de credit. Așa că am zis pas. Apoi, nu era nimic pe următoarea coloană. Dar numărul de articole creștea și oamenii se plictiseau. Uneori ajung să fac referințe la articole mai vechi și nu doar cel din care a plecat noul subiect. Usurință în navigare.

Pe de altă parte sînt de părere că cei care stau să le dai mură în gură oricum nu vor face nimic cu informația aceea. Dar și ceilalți trebuie ajutați puțin. Google are în arhive cam toate articolele de aici. Și alte motoare de căutare au bucăți bune indexate. Dar trebuie să știi că asta nu înseamnă că ce ai comentat tu la articolul lui X, mare membru de jurii foto, s–ar putea pur și simplu să nu existe pentru aceste motoare de căutare. Ceea ce face comentariul inexistent pentru oricine nu ajunge să citească tocmai acea pagină. Și dacă în față sînt 2 ecrane de Super și Mare dreptate aveți domnule profesor există un risc să nu se mai parcurgă restul comentariilor.

Ce e atît de greu? Nu pot să vin să spun pune naibii toate astea într–o formă structurată. Bat și eu pe lîngă.

Acum, te asigur că, dacă voi da peste această sau aceste liste într–o altă stare de spirit le voi comenta cu satîrul în mînă. Pentru că sînt foarte multe trișate. Un fotograf care a crescut vorbind idiș acasă, care a fost alergat, copil fiind, cu bă jidane pe stradă, eventual s–au aruncat și pietre după el și rămîne totuși în același cartier după ani și ani din drag pentru mama și tatăl său care vor să plece din încăpăținarea aia bătrînească, ei bine, EL NU ȚINE DE CULTURA ROMÂNĂ. Vorbește română, la fel cum vorbește și germană, engleză și ebraică cel puțin. Pentru că el este cu totul altă specie decît amărîții din nu știu ce fund de țară plimbați ca ursu’ prin orașe că uite că nu știe decît maghiară, urîți–l! El este un om cult. Și dacă viața l–a învățat ceva este că e bine să păstreze discreția și să atragă mai puțin atenția. Chiar și dacă cultura română a avut de profitat de pe urma lui, nu înseamnă că el ține de cultura română, la fel cum Bagvad Gita la care se băgase Eminescu nu ține de cultura română. Angoasele, temele, personajele implicate în arta sa nu țin de cultura română, dar pentru că a dat interviu în România Literară fără translator: gata! E român. Poate a făcut școala în România. Cine îl compensează pentru anii de chinuri pentru a se debarasa de imbecilitatea școlii românești?

Pe Loredana Nemeș am avut plăcerea să o cunosc personal. Și o cunosc de la o distanță confortabilă ca să pot să o afirm aici. Ca și pe destul de mulți care au apărut în paginile astea. Și încep să am dubii că vorbim despre același lucru. Are un sait. Este punct de, chiar dacă punct ro este vai! așa ieftin, vai! este pe viață. Nu e nici punct com. Acolo are o biografie. 14 ani. La nici 14 ani a plecat din România. Vorbește bine românește. A făcut fotografii în metroul bucureștean. Mai aduce expoziții prin România. Astea sînt criterii pentru a o ancora în spațiul românesc?

Eu am vorbit de chestii grupa mare, care vasazica eu vorbesc de unii ca Recuenco si tu ii dai inainte cu Bumbutz si Pandele. Decamdata astia patru enumerati mai inainte se gasesc la vanzare pe artnet, altii precum Cantor s-au vandut deja, si Loredana Nemes avea mai multe lucrari si s-au mai vandut, cu cateva sute pana in o mie de euro/buc, asta este situatia, dar artnet si galeriile cu pricina nu sunt Galeria AAFR Nufarul Oradea.

Sper că nu am făcut greșala să te provoc să tentezi să mă contrazici. Că nu vei ajunge nicăieri scanînd indexi după nume cu rezonanță românească sau după locul nașterii. Trebuie să îi fi cunoscut cumva, fie și indirect. Altfel ne pierdem vremea.

Altii vand cu mult mai mult, uite, bunaoara Araki, cauta pe http://www.phillipsdepury.com/ si vei vedea cu cat se vinde, de la cateva mii la cateva zeci de mii de $, asta nu e vrajeala asa cum tot ii dai inainte, Araki nu e Emese B.

Araki este un fenomen în sine. Mai mulți s–au pus să–l înțeleagă și nu m–au convins. Vine un asiatic. Samurai, funii, papucei cu talpă de lemn. Haiku, harakiri, ikebana. Culori saturate. Sfîrcuri mari, țîțe mici. Și vinde. Și din ce golește depozitul mai manufacturează. Și vinde și mai mult. La un moment dat nu mai face față și prețul crește. Pentru a–l face accesibil apar albume. Nu sînt de 45 de pagini cum erau cărțile lui HCB. Sînt 400 de pagini. Sînt cu foi groase, lucioase. Sînt maaari. Costă, dar relativ la ce remarci și tu este ieftină o colecție de reproduceri. Se ajunge ca porcăria aia să fie măcar un album în orice librărie vestică cu pretenții de cultură sau de artă. Asta și sinistrele temple moarte ale lui Botta pozate din 150 de unghiuri. Nu înțeleg. Ce pot să te asigur este că Araki este unic. Africa. America. America de Sud. Europa. Nu există un echivalent. Vaaag în genul ăla de sexualitate bolnavă apare la Narcis Virgiliu cînd nu își folosește marca personală pentru a cumpăra nunți pentru el de pozat și pentru nevastă de machiat. Dar Narcis folosește alb negru mult și Photoshopul și mai mult. Așa că te–aș întoarce cu picioarele pe pămînt și aș zice hai un Doisineau dacă tot vorbim de tema de lubrifiere a românilor: piața. Instantanee, lumină disponibilă, și cam atît. Nu există seninătate sau naturalețe în ce am văzut la români. Cică regimul nu permitea. Înseamnă că regimul a făcut o treabă foarte bună și i–a reeducat. Dar, atunci, ar trebui să rămînă restul zilelor să se uite în gol în cafeneaua subversivilor și atît.

Apoi ma iei cu albume, biblioteca universala..si alte vrajeli.

În vrăjeala aia e cultura universală. Edgar A Poe vs Mihai Eminescu. Unul există pentru că trece prin timp precum cuțitul încins prin unt. Celălalt pentru că există vanity press și Ministere ale Culturii care să scoată bani din pușculiță de cîte ori se împute treaba pentru a mai flutura puțin spiritul nationalist.

Am spus clar, am comparat CEVA cu Ceva de aceeasi speta, albume turistice la nivel de dinainte de ’89 din RO, cu albume turistice facute in afara, in Vest ca sa zic asa, facute acum, si care se pot gasi in librarii din RO pentru a face o comparatie.

Ce pana mea caută albume turistice, o chestie infectă, comercială, de nișă, extrem de limitată în timp în discuția despre artă? Ansel Adams nu a făcut clar de lună peste un munte ca să aibă motivație Marcian Bleahu să ceară viză de america. Galen Rowell nu pleca de cu noaptea prin noroaie ca să pozeze un labă Dolomiții și să scrie cum a fost drumul cu autocarul pe FotoMagazin la înaltele standarde românești. Willy Ronis nu a făcut fotografiile alea la schi pentru că, stai să vezi, era un vizionar și știa că viitorul în turism este o salbă de stațiuni de schi care să distrugă mediul pentru niște trusturi financiare.

Așa putem să mergem de mînă pe cheiurile Senei, la buchiniști, o, ce romantic! Să ne simțim ca pe vremuri cu culoare locală și Notre Dame de Paris restaurată și piața plină de turiști în pantaloni scurți ca să li se vadă celulita. Crezi că le dă un hamburgher pentru cele mai varicoase picioare? Și să ne uităm la vederi antice la preț ca pentru papagalii dați jos din autocare. Și, vai, autorul anonim este mai slab decît unul care a avut în spate supotul Secretarului de Partid Prahova pentru a arăta lumii ce mîndrețe de țară împuțim.

Altfel, cred că ai făcut o mică eroare de exprimare. Sigur nu vrei să compari era tiparului digital cînd în vest te duci să–ți iei chiloți, pastă de dinți și o carte foto personalizată cu pozele tale de la supermarketul din colț cu o vreme cînd trebuia să cari niște materiale, să îți dai seama cum te chivernisești cu cîte plăci ai la tine nesparte pentru a face ceea ce vroiai să faci, să te întorci cu riscul de a mai strica din material, să developezi, să alegi și după aia să te pui la masă să retușezi pentru a pregăti la capătul a doi ani o carte. Sigur nu vrei să–mi iei vremurile în care a activat Iarovici și să le pui față în față cu babilonia microstocului.

Albume turistice=fotografie comerciala, care poate fi de calitate sau nu, am precizat clar.

Ok. Am sperat să nu fie așa.

Putem să comparăm atît de superficial cît să ne dea ce vrem o bășină de țară cu fie și o singură casă de editură din alte părți?

Să–ți zic o poveste. Cu ani în urmă am ajuns în Grecia. Atena. Frumos. Am prins florile în toate culorile pămîntului. Mie mi–era cald, dar grecii erau în cizme și geci de piele. Cică nu era vreme de făcut baie. Și am purces să văd casa grecului care și–a făcut pomană cu Ateneul ăla de l–au construit românii cu un leu. Și am avut dubii că înțeleg ce–mi văd ochii. Ateneul! Mîndria nației. Acustica xxx–ii! Să vezi cum se complimentează cu mărețul palat și, azi, cu măreața statuie. Casa grecului era cam cît să primească vreo 5 atenee înauntru și să mai fie loc. Iar parcul! Parcul! Și cînd mergeam cu nasul în jos, ceva mai scurt de data asta, căutînd în pustia aia de parc unde e stația de tramvai, am dat peste niște corturi într–o piață. Tîrg de carte. Nu era Salonul Auto de la Geneva. Era un tîrgușor de capitală. Și totul era în greacă. După coperți am văzut că erau multe traduceri. Dar în 40 de ani, alege tu oricare 40 de ani, nu s–a publicat atîta carte în România. Și aici e o limbă marginală, cu un alfabet exotic pentru o populație infimă. A. Și, să nu uit! Nu aveau nimic de artă, istorie, chestiile alea pe care le vor străinii cînd se duc în Grecia. Erau niște BDuri și multă multă beletristică. Poate la secțiunea de dicționare să ne fi comparat, dar știm că românii sug *** pe toate meridianele, deci au nevoie de dicționare pentru a stabili tariful orar.

Înțelegi magnitudinea problemei? O editură de apartament, la demisol în Cartierul Latin scoate mai multe titluri cît poate aduce Cărturești, Noi (sala Dalles) și Librăria Eminescu aia veche. Casele de producție de carte tehnică absorbite în ultimii 20 de ani de trustul Springer în Germania produc în Engleză mai multe titluri decît pot să indexeze toți profii de la Institutul Politehnic București cu armatele lor la galere: asistenții și studenții. Impresia de digerabil vine din cauza simplității la graniță cu imbecilitatea a românului. În ’70 traduceau sub nume propriu ce manual prindeau. Nu conta că erau 120 și ăsta era cel mai prost. Asta avea, asta plagia. În ’90 deja mergeau la schimburi și congrese și întrebau într–o străineză spartă, cam ca onor domn Iliescu, aducătorul luminii și scoțătorul de comuniști din țară, ce carte e mai ieftină că vrea să cheltuie diurna pe ciocolată pentru copii și magneți de frigider care să–i ducă la catedră. Și aia era cartea pe care urmau să se adune toate mințile de la catedră și studenții ambițioși și să o prezinte în 2 ani, în condiții grafice execrabile, drept noua știință.

O. Bineînțeles. Putem demonstra așa orice. O carte sovietică din ’45–’47 despre iluminatul artificial poate să spună mai multe decît Bumbuț, Lazăr și National Geographic împreună. Dar oare ăsta e scopul? Să arătăm că Mendeleev a făcut tabloul periodic pentru că așa spunea toa’șa de chimie?

Eu am vorbit concret si la obiect si tu ii dai inainte cu Casa Pionierilor, Onisor si altele, si altele,

Vroiam altceva.

Ai vrut exemple de fotografi romani? Ti-am dat, patru bucati azi.

Asta nu. Din păcate. Google nu te ajută la asta. Google te îngroapă. E ca heroina. Uiți să mai cauți. Uiți să mai întrebi. Pe de o parte nu te mai interesează oamenii pentru că ai impresia că ai totul la capătul unei căutări, dincolo de 10 pagini de publicitate. Pe de altă parte ajungi să te preocupi de lucruri distante și să neglijezi comunitatea locală.

Unii din astia patru poate or fi si putin artisti, pe ici pe colo si anume in punctele esentiale.

Hahahaha

Îmi amintești de episodul din South Park cînd a venit suplinitoarea gay și le–a spus băieților că nu poate sa iasă cu ei pentru că e lesbi. Și Cartman anunța la masă că bunică–su’ era lesbi și asta îl face pe el un sfert lesbi.

Ai ceva de zis vis-a-vis de calitatea lucrarilor acestora, de valoarea lor de piata – ok, putem discuta, putem face comparatii, putem discuta de valoarea altora pe piata, am zis Araki, mai adaug, Recuenco, Simen Johan, Sandy Skoglund si Erwin OLaf, asta din urma se vinde cu 10-50 mii de $ buc., iara putem discuta despre asta, dar concret si la obiect, nu facand comparatii cu Platon & Co. Orice altfel de discutie este neconstructiva, si nu face decat sa ameteasca de cap pe cel ce citeste.Exact ce am spus, prea multa vorbarie. Exista un catalog, ma rog ceva de genul asta, se poate descarca de pe net cautand indexulpieteidearta.ro, este cateva sute sau mii de mega parca, in format pdf, cu cotele de piata ale tuturor artistilor romani, pictori, graficieni, fotografi, etc…,

Hm. Mă întreb dacă nu cumva or distribui reproduceri fără autorizații. Un PDF cît un DVD?

exemple de calcul, lucrari mai vechi si mai noi, de pe la 1800 pana azi. Cota de piata este calculata dupa un algoritm care este destul de detailat, functie de vanzari trecute, dimensiuni, tip lucrare, etc…Chiar daca nu e perfect, iti da o idee cam cat se poate obtine pe o lucrare de X-ulescu. Sunt acolo si cativa fotografi, cam 10-15 max. care au vandut cate ceva, la preturi de cateva sute de euro maxim. De retinut, este vorba de lucrari vandute in cadrul unor licitatii oficiale, cu catalog, etc…. Sigur ca da, in cazul a doua-trei lucrari – despre fotografie vorbesc, eu banuiesc ca au fost cumparate de cunoscuti pentru a crea o oarece cota de piata, evit sa dau nume. Singura exceptie este o fotografie de Brancusi care s-a vandut cu cateva mii de euro. Pana aici a fost vorba de lucrari vandute in tara. In loc de vorbarie inutila ar fi fost cazul sa fi intrat pe artnet, sunt acolo cateva fotografii de Geta Bratescu, Loredana Nemes, Ion Grigorescu si Ion Zupcu. Ai intrebat cumva, hai sa zicem, la Clamp Art – nu sunt chiar niste neica nimeni tocmai in buricul NY, care reprezinta tot niste neica nimeni precum Edward Burtynsky, deci, ai intrebat cumva cat costa un Zupcu? Si cumva au scazut apoi la pret de hamburger? Pentru ca eu iti vorbesc de Francesca Woodman si tu ma iei cu Adelina Pestritu, sau pe aproape. Eu am vorbit de chestii grupa mare, care vasazica eu vorbesc de unii ca Recuenco si tu ii dai inainte cu Bumbutz si Pandele. Decamdata astia patru enumerati mai inainte se gasesc la vanzare pe artnet, altii precum Cantor s-au vandut deja, si Loredana Nemes avea mai multe lucrari si s-au mai vandut, cu cateva sute pana in o mie de euro/buc, asta este situatia, dar artnet si galeriile cu pricina nu sunt Galeria AAFR Nufarul Oradea. Altii vand cu mult mai mult, uite, bunaoara Araki, cauta pe http://www.phillipsdepury.com/ si vei vedea cu cat se vinde, de la cateva mii la cateva zeci de mii de $, asta nu e vrajeala asa cum tot ii dai inainte, Araki nu e Emese B. Apoi ma iei cu albume, biblioteca universala..si alte vrajeli. Am spus clar, am comparat CEVA cu Ceva de aceeasi speta, albume turistice la nivel de dinainte de ’89 din RO, cu albume turistice facute in afara, in Vest ca sa zic asa, facute acum, si care se pot gasi in librarii din RO pentru a face o comparatie. Albume turistice=fotografie comerciala, care poate fi de calitate sau nu, am precizat clar. Eu am vorbit concret si la obiect si tu ii dai inainte cu Casa Pionierilor, Onisor si altele, si altele, … Ai vrut exemple de fotografi romani? Ti-am dat, patru bucati azi. Unii din astia patru poate or fi si putin artisti, pe ici pe colo si anume in punctele esentiale. Ai ceva de zis vis-a-vis de calitatea lucrarilor acestora, de valoarea lor de piata – ok, putem discuta, putem face comparatii, putem discuta de valoarea altora pe piata, am zis Araki, mai adaug, Recuenco, Simen Johan, Sandy Skoglund si Erwin OLaf, asta din urma se vinde cu 10-50 mii de $ buc., iara putem discuta despre asta, dar concret si la obiect, nu facand comparatii cu Platon & Co.

Ok. Am notat. Căutăm altceva totuși.

Orice altfel de discutie este neconstructiva, si nu face decat sa ameteasca de cap pe cel ce citeste.

Am înțeles.

Anunțuri
Etichetat ,

Un gând despre „Dacă toți copiii din România fac rubeolă, asta înseamnă că oricine a făcut boala cînd era mic și a luat vre–un premiu mai acătări a făcut–o pentru promovarea supremației culturii române?

  1. […] rujeolă să faci că român ești. Te–ai născut în România? Ghinon frate! Vorbești cît de cît româna, dacă […]

Zi–mi de bine, sau exprimă–te după pofta inimii.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: