Unde artiști fotografi în România post 1948–1949

Corneliu Munteanu:

Comentariul tau e rautacios si complet gresit.

Recunosc că și eu cam absolutizez. Dar sigur nu e nici o fărîmă de adevăr prin el?

A face un album de fotografie cum a fost bunaoara Olanda lui Hedy Loffler sau Elada lui Miclea nu era la indemana unui cerc de Casa Pionierilor, nici dpdv tehnic, nici artistic.

Doar pentru că aveau pe linie de partid acces la un număr pornografic de angajați, materiale și timp aproape nelimitat? Mie îmi par a fi niște lucrări executate în stilul Mihai Viteazul al lui Sergiu Nicolaescu. Un consum imbecil de resurse pentru un rezultat palid. E drept că sînt români care găsesc și în numărul de figuranți de pe cîmpul de bătaie și în cantitatea costumelor presupuse de epocă anumite calități. Dar acolo nu pelicula este de vină pentru calitatea execrabilă a imaginii ci lumina, compoziția și execuția în sine. Am văzut filme produse de Kurosawa produse în condiții tehnice mai rele, dar care, la reprelucrare, au ieșit cristal. Blănuri maro pe un fundal verzui–gri, nu prea ai ce să mai scoți de acolo.

Acele albume, ca si multe altele la fel nu erau si nu sunt nici acum cu nimic mai prejos decat produse similare de pe alte meleaguri.

Aici dezbatem despre artiștii din Zair și Republica Centrafricană care își produc acasă albumele. Nu îi implicăm și pe editorii și producătorii din lumea puternic industrializată care pot să îi dea și unui Pungovschi ceva de zis atîta vreme cît se supune și merge și încă o dată și încă o dată și fotografiază mai de aproape și mai așa pînă iese material publicabil.

Iar asta nu este fotografie „de amatori”.

Nu contest. Nu știu precis situația lor în muncă. Dacă aveau studio pe bune sau erau angajații cooperativei Fotografia sau alt nume inspirat, proletar.

Apoi faci confuzia intre fotografia profesionista si arta fotografica,

Întrebam ce părere ai. Altfel cred că am cîteva articole pe tema separării celor două.

care este o chestie extrem de rara, asta din urma.

Rară în raport cu ce rămîne peste ani pentru că cel care o face pentru bani este destul de hotărît ca munca lui să reziste. Altfel chiar nu cred că se poate face un estimat. Înainte, pe cînd fotografia era rară mai erau din ăia care nu considerau că e remarcabilă munca lor. Filmul era developat, dar nu urmau și poze pe hîrtie. Apoi vorbim de albume personale deteriorate în timp. Acestea și nu alea de care se lamentau labele de artizani fotografi români de dinainte de 1990 erau afectate de hîrtia prost prelucrată, de adezivii pentru montarea în album care afectau imaginea sau de foliile alea de clasor care se lipeau pentru că nu erau potrivite pentru asta. Trîntorii și copiii de securist care se dădeau fotografi în 1950—1990 ar fi trebuit să aibă toată înformația asta catalogată, indexată și să știe să își procure materiale cu mai puține probleme.

Revenind. Cei care făceau de capul lor sau prin cluburi obscure mai rar să fi ajuns pînă la expoziții și măriri de mari dimensiuni. Poate au avut cîteva, într–o expoziție colectivă în care a fost lăudat drept cu mare potențial copilul lu’. Asta atunci. Acum suferim de suprasolicitare. Pe de–o parte subiectele accesibile sînt făcute și răsfăcute ad nauseam pînă acolo încît pur și simplu nu mai poți să vezi o lucrare bună. Pe de altă parte cantitatea de imagine este deja la nivelul infinitului pentru mine. Tomazatos a fost premiat. Cineva monitoriza premiul, a văzut România și s–a bucurat. Anca Cernoschi se specializase încă de la deschiderea sistemului în concursurile gratis ale DPReview. Poate a vîndut ceva prin accesul la o anumită piață. Dar nu a reușit să se remarce pentru că acele concursuri nu au acel ceva care să le facă _cul_. Dacă la anul iau premiul cel mare pentru o poză cu mațe pe asfalt la World Press Photo of the Year și Google, Bing sau Yahoo vor asocia numele cu o adresă de email sau un număr de telefon mobil, fie el și în State, o să apară ofertele de seminarii, ateliere, participări cu diverse Miss Piranda cu Huțulii, Getto Superstars de Baia Mare și alte combinații populare din lipsă de altceva.

Și aici merită făcută o paranteză pentru cititori: subiectele uzate și uzitate azi nu sînt nici populare nici interesante. Sînt, pentru că, după modelul economiei planificate, asta știe să facă tartorele sau asta crede el după ce a văzut articolul despre altul în Adevărul de Prînzișor.

Așa că, arta foto e greu să fie cuprinsă pentru că înainte de 1990 majoritatea era în afara cercurilor de promovare, iar după totul se scaldă într–un torent de imagini. Și dacă nu era de ajuns torentul de imagini apare accesibilitatea filmului. O imagine e greu de digerat. Trebuie văzută. De multe ori trebuie pusă și în context. Dacă după noile tehnici germane de tipografie se trecea de la pagina litografiată la posibilitatea de a combina elemente grafice cu text, o dată cu Internetul de mare viteză (_broadband_) și noile tehnici de compresie a imaginii în mișcare imaginea statică este reîngropată. Nu uita că Renașterea s–a vîndut și din cauza culorilor saturate pe vremea cînd nu exista tapet. Acum omul revine la imaginea idilică a antichității cînd basmul este mult mai accesibil. Epic vs liric.

Sa nu confundam frumosul cu arta.

Creația de frumos este baza din care pornește arta. Copierea în scopul profitului imediat este baza gunoiului.

Apoi sa nu confundam fotografia profesionista cu arta.

Deloc. Dar încolțește o ciudățenie. În afară de mineri și alte cîteva meserii fizice prin excelență și considerate de administrația centrală ca fiind foarte importante, cum ar fi fierar betonist pentru vre–un baraj, vorbim de o labă tristă. E foarte foarte important să știi cum să pui întrebările. Dacă atingi nervul sensibil și spui că erau toți niște putori toți își vor aminti cum directorul cel rău le–a zis că nu le dă liber de Crăciun — așa da regim ateu! — dacă nu își fac norma de panouri desenate sau hîrtie creponată și cum au decis ei că nu o mai tulesc pe la 3 să prindă autobuzul mai gol, ci au stat și au suferit pînă la 7 seara. Tineretul corporatist de azi, de care nu am scris prea elogios, trăiește și muncește în niște condiții în care românii născuți înainte de, alegeți voi un an, ar fi murit ca muștele de infarct. Una era să te freci cu toată lumea în tramvai și să ajungi la 7 și 10 la birou ca să te simți persecutat că nenorocitul a închis condica și nu e vina ta că tramvaiul nu merge cu 120 km/h ca să te pui la cafele, țigări, cafele, bîrfe, o țigară, cafea, bla bla, păpica la pachet și iar așa pînă bate gongul să se descuie naibii condicile să te semnezi și pentru dimineața. Alta este să trăiești în stresul că peste o lună nu îți prelungesc contractul și rata la casă rămîne neplătită. De ce crezi că se consuma atîta cafea, dacă nu de sictir? Dar ia–o pe altă parte și cere să ți se povestească o zi de lucru sau cum păcăleau ei cu inteligența lor cum n–a văzut Parisu’ conducerea pentru subminarea din interior a regimului comunist prin căscatul la ședințele de partid făcute în orele de program și flegmatul pe bordură la mitingurile unde făceau figurație à la Sergiu și o să se reveleze altă realitate.

Asta fiind stabilite, cum mama naibii nu avea fiecare o epopee ascunsă sub cur pe scaun? Romane, fotografii, scenarii de teatru și film. Orice? Stăteau ca vitele la coadă la Șogun și blestemau pe cei care îi puneau să mai dea echivalentul unui ecler pe o carte la pachet, dar nu am auzit de vre–un roman cu acțiunea pe vremea lui Glad și Menumorut cu lupte cu săbii și prințese la țîța goală. Nu știu de seria cu Vasilică făcînd Kendo cu țeava de cupru deși pe din dos făceau și se făceau că practică tot soiul de arte marțiale interzise. Să moară Bibi! Securistul, în imaginea populară era cam cum erau controlorii: de la pînă la. După se închidea prăvălia. Făceau judo pînă la căderea serii, după care aprindeau lumina și faceau ju–jițu. Și boul de securist nu se uita niciodată la contor să vadă că ăștia umflă nota de plată cu toate că erau turnători.

Poate de asta nici nu avem prea multă creație vizibilă. Pentru că toți trăiau într–un basm continuu.

Și revin la partea cu comparația cu alte părți. Care erau restricțiile în viața unui marțafoi care își lua gradele de artist fotograf? Trebuia să lingă susținut în fund pentru a i se da acces la un număr de prezențe contorizate. Și cînd se trăgea linia, dacă avea peste barem mai lua o tresă și un supliment la pensie. Pensie, concedii, materiale de cîte ori vine camionul de la aprovizionare. Salariu fix. Pe partea cealaltă a cortinei erau oamenii care munceau. Pensia însemna drepturi de autor. Salariul însemna cît promova. Nu existau trese. Nu existau prietenii de la partid. Și, e drept că marfă era la magazin, dar se scădea din salariu. Pe cînd la noi se scădea din salariu doar cafeaua pentru un concediu medical de 6 luni. Care, în speță, se amortiza din primul fluturaș.

Fotografia profesionista poate fi foarte rar artistica,

Clișeu. Nu există o relație. Gîndul ăsta e promovat de diverși care, din varii motive, îmbrățișază conceptul. În România se pare că sînt propoțional mai mulți decît prin alte părți. Vezi țeapa cu cenzura și producția oprită să mai ajungă la mase. Au trecut 22 de ani și vax! Jurnale pe care au fost adăugate ulterior pule, falusuri și critici la adresa regimului. Două–trei romane infecte oprite că nu au trecut CTCul. Și multă producție a celor care fugiseră din țară. Ex. Jurnalele lui Eliade. Cică munca profesionistă, fugi d’aci! Pensioară și păpica subvenționată la Casa Scriitorilor și aveau grija zilei de mîine cînd primeau case pe repartiție. La pozari a fost și mai rău că sindicatul era mai atomizat.

dar majoritatea imaginilor profesionale n-are nici in clin nici in maneca cu arta.

Ce–s imaginile profesionale? Stoc?

Pentru ca profesionist este si cel ce fotografiaza cadavre la politie,

Oare d’astea duceau ei la expoziții la Moscova și București? Hai că o luăm pe arătură.

si cel ce face fotografie astronomica,

Mda. Un pulică cu experiența unei cărți subțirele și pupila lui cu 7 ani mai tînără. Societatea Română de astrofotografie. Și înainte ce? Miracolul expunerilor multiple, cer de noapte cu brad și 3 luni? Pfui. Dar trec la cîteva luni prin știri căutînd ce a mai publicat NASA. O! Amețitoare unele imagini. Să fie că i–au furat Smena lui Prunariu pe Otopeni și nu a primit diurna în ruble decît după ce s–a întors?

si cel care lucreaza in domeniul reclamei.

Și totuși sînt destule campanii publicitare care au asimilat imagini deja existente și s–au construit în jurul acelei imagini.

Daca e sa ne referim la arta fotografica in perioada de la 1860 pana in prezent, rezultatul este extrem de slab.

Păi avem și fotografia de la 1500? Renașterea Moldovană cu icoane pictate cu camera obscură?

Pana in 1989 putem vorbi doar de Szatmary, Brancusi si Bauh – sunt singurii care sunt mentionati in enciclopediile de profil.

Nesatisfăcător. Uite este pe aici un băiat: Radu Drăgan. Are 20 și ceva. Și muncește pe bune între slujbă, cursuri și proiecte personale să facă FotoDex. Adică să ia termenii lăbăriți de onor inginerii socialiști prin alea 2–3 dicționare de care s–au învrednicit românii și să corecteze. Admirabil! Toate enciclopediile și dicționarele așa au pornit. Dar nu se mai știe. Azi toți academicienii se preocupă de ce nuanță de auriu să aibă reluarea a 14a oară a operelor complete ale lui X. Bineînțeles că între două schimbări de scutec. Am văzut mai multe inițiative online, dar toate se pot rezuma eu plagiez articolul despre maghiarii din Regat și alții să facă munca.

Și asta a mai fost într–un articol: maghiarii și germanicii din Austro–Ungaria nu se pot pune la socoteală. Este o măgărie. Doar pentru că tracii ocupau o suprafață imensă în niște vremuri imemorabile și regimul legionar a stabilit că arienii de românia se trag de acolo nu înseamnă că orice evreu refugiat din Rusia sau Polonia automat aparține României, la fel cum orice refugiat plecat cu familia de dinainte să facă un an aparține tot culturii române. S–or încînta pensionarii cînd paraliticul de Mihai Întîiul leagă două cuvinte scrise fonetic pe foaie și nevasta zice Bună ziua maselor, dar apartenența lor nu este mai mult decît Madonna strigînd Bună seara București. Sau și ea este o probă a supremației culturii românești față de state cu populație pînă în 100.000 de cetățeni?

Dupa 1989 s-au mai facut cunoscuti cativa, toti provenind de la sectiile foto-video ale universitatilor de arta din Cluj si Bucuresti,

Pardon? Bumbuț a făcut ATF.

dar in buna parte nu neaparat datorita valorii ci profitand de oarece oportunitati in domeniu,

Păi și ceilalți unde sînt? Sau se dă un test înainte, de preselecție?

promovare prin ICR si MNAC,

ICR e impenetrabil. MNAC nu neapărat. Dar barometrul nu e acolo. Confunzi. Revistele cu pagini lucioase sînt.

dar si de catre institutii similare europene pe principiul ca trebuie sa fim si noi bagati in seama.

Și de asta am scris. Cota prin care anumiți plecau spre alte zări.

Am spus-o si o mai spun, in ciuda acestor promovari, cota de piata a respectivilor ramane zero sau pe aproape, nu trebuie decat sa tastam ROMANIA pe artnet si ne lamurim instant.

Frumos formulat. Cam politicianist. Dar de impact.

Ce e aia cota de piață? Reviste? Stoc, republicări din revista mamă, ocazional ciordeli și producție autohtonă. Dacă nu era așa accesibil stocul ar fi avut spre 80% din suprafața cu poze. Ceea ce se și întîmpla înainte de isteria cu site–urile de microstoc.

Anunțuri
Etichetat

4 gânduri despre „Unde artiști fotografi în România post 1948–1949

  1. VladimirC spune:

    Iar deschid eu gura. Mai bine că nu sunt sau că nu-i știm. Pentru că dacă ar fi, orice imbecil care fotografiează pițipoance și artă cu peisaje impresioniste s-ar mândri cu ei. Atenție, a nu se citi „s-ar raporta”.

    Ăștia se mândresc cu oricine/orice a ajuns celebru pe undeva, am mai vorbit și răsvorbit, nu mai vreau să dezvolt.

    Artiștii fotografi din România post 89 sunt Dinu Lazâr & co iar cei de acum sunt cei cunoscuți. Ăsta e publicul, asta se cere, asta e majoritatea. Există o minoritate care vrea și știe altceva, dar e irelevantă. Când a făcut minoritatea istorie, eu nu-mi aduc aminte cazuri semnificative.

  2. […] Vladimir C: Iar deschid eu gura. Mai bine că nu sunt sau că nu-i știm. Pentru că dacă ar fi, orice imbecil care fotografiează pițipoance și artă cu peisaje impresioniste s-ar mândri cu ei. Atenție, a nu se citi “s-ar raporta”. […]

  3. Prea multa vorbarie – eclipseaza subiectul. Iar se face o confuzie, la care poate am contribuit si eu involuntar – nu vorbeam de arta fotografica, ci de fotografia de arta (cea care este numita in mod generic fine art photography – cu totul altceva decat arta fotografica). Fotografia de arta nu are de-a face nici cu concursuri, nici cu premii, nici cu nimic de genul asta. Din aceasta cauza, nici nu se punea problema vreunui acces de acest gen in circuitul oficial inainte de 1989, nici cel „normal fotografic” (AAF, Cantarea Romaniei, Saloane, …), dar nici UAP, pentru ca fotografia nu era considerata „arta plastica”. Ca sa fiu mai explicit, un Duane Michals sau o Francesca Woodman nici macar nu ar fi apucat sa miste si gaseau ei ceva sa-i incrimineze, arta decadenta, viziune morbida, prezentare denaturata, etc…daramite sa expuna pe undeva. Eu despre asa ceva vorbesc, nu despre imaginile din reviste glossy precum NG si Playboy. Dintre revistele care apar la noi, singura care prezinta imagini care au tangenta cat de cat cu acest domeniu este VICE, revista gratuita cu distributie internationala. Bun, acest gen de fotografie este expus in galerii de arta, tot acolo astfel de lucrari sunt si scoase la vanzare. Bunaoara, printre putinii care au facut astfel de fotograie inainte de ’89 se numara si pictorul Ion Grigorescu. O imagine a dansului din acea perioada este cotata generic la cateva mii de EURO, chestia asta se vede pe Artnet, de multe ori dupa ce-ti faci un cont, pentru ca de cele mai multe ori pretul cerut nu este afisat sau trebuie contactata galeria. Eu despre asta vorbesc si nu despre istock-fotografii si altele de acelasi gen. Din acest punct de vedere, exemplele pe care tot pistonezi nu au treaba cu asa ceva, mai trist e ca nu au treaba nici cu fotografia profesionala de calitate. Pentru ca nu este numai vina dansilor – ci a sistemului de la noi. Noi, fiind o tara periferica, cu o cultura periferica, este mai comod ca totul sa se ia din afara (fotografi, manechine, …in final pictoriale cu totul) despre revistele din zona de varf vorbesc, Vogue, Harper’s Bazaar – iar alor nostri le mai ramane ceva NG, pitzipoance de fotbalisti, pseudo-vedete de interes local numite generic „dive”, interioare de viloaie, ceva fotografie de moda a creatiilor autohtone, si cam atata…pentru cei mai buni. Pentru restul, fata de la pag 5, poze tip paparazzi-eternii masturbatori ai camerei, si cam atata…in rest – stock si ciordeala. Apoi, ultimul esalon din aceasta categorie – pozacii de nunti, botezuri, sa. In fine, a treia categorie, artistii auto-proclamati, amatorii care bantuie pe BoG, Comunitate Foto, FB, samd – productele foto ale dansilor sunt atat de jalnice, ca nici nu mai merita discutia.

  4. […] Corneliu Munteanu: Prea multa vorbarie – eclipseaza subiectul. Iar se face o confuzie, la care poate am contribuit si eu involuntar – nu vorbeam de arta fotografica, ci de fotografia de arta (cea care este numita in mod generic fine art photography – cu totul altceva decat arta fotografica). […]

Zi–mi de bine, sau exprimă–te după pofta inimii.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: