Neo–Dada față cu putoarea

Radu Drăgan revine. Cu niște declarații șocante. Ei bine, și niște acțiuni pe măsură. Poate pentru ce se practică în alte părți acțiunea este minoră, dar există și, mult mai important, este un salt gigantic de la atitudinea de Andrei Pandele: _tati nu ar fi fost de acord cu ce faceți voi acolo_.

Cred că despre Fluxus ajută puțin mai mult pagina de Wikipedia decît articolul citat de RD. Eu nu sînt de acord cu asta. Nici nu cred că se poate un neo–dada dincolo de niște minți încete care își caută un naș de _bon ton_. Neo–dada? Post–Duchamp? Caca. Dadaismul a însemnat negarea a ceea ce fusese înainte. Neo–Dada ce face? Este reînoirea negării? Atunci e Dada. Sau anti–Dada. Depinde din ce moment istoric se opune. Dar toți ceilalți erau anti–Dada, așa că ce valoare mai are mișcarea ta? Doar o manifestare la labă a artei contemporane cu preluarea unor nume pentru a asigura numărul de paragrafe în recenzie.

Apoi cred că se dedică prea puțin gestului inițial de a completa anonim o expoziție. Chiar dacă vandalismul nu transformă ireversibil ca în cazul acțiunii lui RD, transformarea este vizibilă. Considerabil mai vizibilă decît poate exemplifica poza făcută cu telefonul din unghiul tipic de ete eu stau așa și fac o poză cu telefonul pentru a–mi exhiba interesul total și absolut cale de 30–45 de secunde.

De asemenea, dacă inițiativa lui RD este un exemplu de ceea ce se poate, la fel ca și intervenția lui S1G, contribuțiile succesive sînt doar rezultatul unor minți stătute, tulburate de gudronul din tabac și aditivii din băuturile carbogazoase. Adică iei exemplele anterioare și? Și ce? Și îți dovedești superioritatea față de niște funcționari timorați care poate fac pe lună cam cît îți dă tati de prezervative. Cum ar fi fost o apariție nudă și tridimensională în bunătate de Palatul Cotroceni la Moiceanu și cu TVR vă prezintă HP 3D? Cum ar fi completarea unei expoziții a lăutarilor de la 7 nopți? Cum ar fi o sporire a valorii artizanale a mașinii unuia din racheții ăștia cu „pictoriale” în Playboy?

No! Nu se poate! Trebuie să fie fără urmări: să ne asigure RD că lucrarea nu face parte din expoziție. Apoi să știm că avem de a face cu niște amărîți și nu rușinăm bunătate de vernisaj cu vre–un nume greu, gen Dinu Lazăr. Adică orice labă o să aibă tupeul să se lupte cu sistemul în forma unui amărît de agent stradal la care să te înfoi cu „știi tu, bă, cine e tata?”. Bineînțeles detaliul aceasta va fi omis în descrierile balaurești de pe blog și la o cafea. Doamne–ferește să îți vină în gînd să îi zici: fă asta cu Ministrul de Interne, pulică!

Cred că paragraful ăsta conține cheia articolului. Și precede seria mea dorită și manifestată pînă acum de a–i învăța pe tractoriștii fotografiei românești un minim de maniere, dincolo de eleganța pe care au primit–o nativ, prin ombilic, din familie.

4.Daca o sa fiti prinsi nu incercati sa fiti eroi, nu fugiti nu faceti spectacol. Zambiti frumos, vorbiti frumos si recunostete, incerca sa explicati ca lucrarea nu este parte a expozitiei si daca e (nu vandalizati expozitii va rog) pregatitiva sa explicati astea unui purtator de cascheta.

Cred că eroi trebuie înlocuit în acest context cu balaur. Ai fost prins cu ceva ce nu trebuia făcut. Mocofănimea a învățat că atacul este cea mai bună apărare și vor scuipa și urla cu foarte multă aplicație despre ce drepturi a crezut Dinu Lazăr că a citit cu puterile lui în Engleză, undeva pe Internet. Onoare, ceva străin de România.

Că am terminat povestea, revin la poza centrală. Brrr. Îmi place inițiativa lui RD. O aprob. Cred că se poate merge mai departe. Dar și așa a făcut cam mult să descrie o astfel de acțiune. Cred că mi–ar fi plăcut completarea lui să fie în colțul din dreapta sus ca timbratul vederii, dar poate îmi scapă înțelesurile mai profunde ale mesajului. Din păcate aici se oprește extazul. Intervenția lui este fantastică. Continuarea este pe măsura imbecilității propagate de profesorii și profesorașii de arte de la învățătoare și educatoare pînă la ditamai doctorița. Nu mă iau de scrisul urît. Iar poziția completării nu este tocmai una favorabilă. În plus, unealta folosită e un compromis tare nefericit cu consecințe pe termen lung. Dar, fiind terminate circumstanțele atenunante: scris tîmpit, idee în pripă doar pentru a arăta lui XY că și XX poate! Aliniere la–ndemînă ca și înlănțuirea gîndurilor, execuție proastă că nu se poate altcumva, simț estetic zero. Dacă îl împărțim cu el însuși nu rezultă unicitate, ci infinit. Proba geniului sec, nu?

Cum de se ajunge pînă acolo? Prostie. Egoul rudelor. Ambiții meschine. O meditație ici–colo. Dar de ce nu se pleacă de acolo? Nu știu. Poate pur și simplu nu aveau ce căuta acolo. Dar de ce nu recunosc asta? Poate tocmai din motivele pentru care au perseverat și după ce era destul de clar că era un ideal tîmpit?

Cît de greu poate să fie să se aprindă niște beculețe ca în filmele sci–fi din anii ’60 și să încerci ceva nou: să planifici? Adică nu presupune creație. Doar planificare. Un minim de gîndire. Adică uite, omul ăsta a făcut o schiță și a pus–o în aplicare. Tu, putoare, esti o creatură atît de miraculoasă că poți să–i completezi ideea, așa, din condei? Vroiam să continui în direcția asta și mi–am dat seama că tocmai treceam peste soluție cu succesiunea de gînduri. Putoare! Adică să îmi sacrific eu 2 ore de somn la prînz ca să risc să fac fără audiență ceva despre care aș putea să vorbesc diseară în club în muzica aia dată tare tocmai pentru acești indivizi care au atît de multe de comunicat că e nevoie de două paragrafe, din care unul este biografia? Să risc să mă uit și să–mi concep o încadrare a completării și să risc chicotelile tembele cu colegii?

Deodată mi–am amintit de părerea putorii de la Cluj, Ufo, care se minunează cum ar putea cineva să meargă cu niște acorduri gata tipărite pentru dat modelelor suprinse pe stradă. Absolvenții la arte sînt pe același nivel cu tractoristul ăla: se pleacă cu de–ș–tu–n cur și bani de hamburgheri la prînz. Apucăturile de oameni mari le prind de la 14 ani: cafea, țigări, amețeli de la glicemia mică. Apucăturile de artiști nu le prind nici după moarte. Nu au pe ce să noteze idei, pentru că nu au idei. Aparatul foto se ia ca să presteze un serviciu social: poze pentru colegi, nu pentru a–și extinde capacitățile creative, șamd. Bineînțeles, cînd e de luat legitimația de reducere, asta nu se uită pentru că banul este unul din ultimele chestii care îi mai fac să vibreze. Banul, sexul, și anumite substanțe psihotrope.

Notă specială și pentru leguma care, ajunsă la vîrstă adultă, nu poate să facă un cadraj. Strîmb, de la nivelul de unde stă mobilul în fața ochilor. Cadrînd broasca de la ușă. E deja miraculos că a înțeles ce trebuie fotografiat și apare în întregime în cadru. Adică se văd anii de școală, față de aurolacii de la cursurile foto de pe cuprinsul țării care pozează ciobanul fără mîna aia care nu intra că nu avea panoramic, e clar semn de conștientizare a realității artistice că nu taie nici un colț din operă. Mai mult, pentru niște oameni școliți cărora li s–a predat la școală atît fizica newtoniană, cît și evoluția speciilor, cititul de horoscoape și datul în bobi rămîne o activitate de–a dreptul spirituală. Adică ei sincer pun problema de: primul a avut noroc. Al doilea a avut noroc. Eu nu am avut noroc și m–au urecheat. Nu se pune problema că postura rigidă, petrecutul timpului excesiv cu un cadraj banal și prost finalizat, șamd nu au dus prea departe. E chestie de noroc. Nici unul nu are mintea la vreo 20 de anișori cam cum se vede pe un ecran asociat unei camere video, la fel cum un copil de 2 ani nu își pune problema că dacă s–a ascuns după ușă și chicotește ar putea fi localizat.

O ultimă notă: arta ca și sexul se fac fără scuze. Se asumă. Și se acceptă urmările. Pentru că ambele presupun o transformare a țintei pasiunii. Pentru unii poate să fie simpla migrare din planul intelectual al conceptului în planul material al lucrării. Pentru alții poate să meargă mai departe prin influențarea altora prin intermediul actului. Scuzele și regretele sînt doar mici bășini sociale pentru a reduce asperitățile din interfața între indivizi din lumi diferite cînd măcar unul și–ar dori să fie în lumea celuilalt. Astfel Ufo se scuză pe lîngă Andrei Pandele pentru că și–ar dori și el ceva din pilele lui. Bumbuț nu se scuză față de Ozolin Dușa pentru că nu are treabă cu șusta pe lîngă centrul cultural francez din Iași. Vlad Eftenie retrage amintiri despre Pandele pentru că vrea să mai pupe jurii foto. Șamd. Alegerea e a fiecăruia în parte. E ceva personal. E vorba de un univers întreg în care poate funcționa individul, iar scuzele sau absența lor pot fi un indicator, nu un criteriu determinant.

Anunțuri
Etichetat , ,

4 gânduri despre „Neo–Dada față cu putoarea

    • Jakky ecs spune:

      Vad ca NU este supărat și postează aceiași comment, asa ca ii răspund la fel: „Nu am spus ca e ceva nou, este doar un tutorial. Exista alți care au făcut intervenții înaintea lui Banksy, în special cei din fluxus pe care i-am menționat, și în a căror expoziție se întâmpla toată măgăria. Îmi pare rău ca nu ti-a plăcut.”

      Nu știu dacă e de bine sau de rău articolul dar luând în considerare ca începe cu „Neo-Dada” presupun ca este de rău.

    • Criticul Foto spune:

      Nu știu dacă e de bine sau de rău articolul dar luând în considerare ca începe cu “Neo-Dada” presupun ca este de rău.

      Nu este de rău, ci de bine, în sensul că nu există publicitate negativă, doar publicitate.

      Nu este de bine, este de rău, în sensul că CF apreciază deci poate să fie asimilat cu celelalte articole și combătut pe principiul îi arătăm noi lui ce–i aia artă.

      Nu este nici de bine, nici de rău pentru că urmările în grupul participant vor fi nule. C1S, C2S, C3S, poate și C4S vor continua să funcționeze și acționeze la fel ca înainte de articol. La fel și publicul de la hartiștii de pepinieră pînă la agenții de pază.

      Este și de bine și de rău pentru că deși ceva mișcă, cum a marcat NU nu este original. Aș corecta original cu deosebit, însă.

      Cît despre clasificare, un individ poate să fie clasificat într–o infinitate de moduri aberante de către niște microcefali cu retard. Dacă individul prezintă o personalitate, aceea nu va fi afectată de impresii perisabile. Istoria artei are nevoie de descrieri scurte, dar și expresioniștii puteau să fie „Alianța Urîților Feți Frumoși care avansează arta înainte, urcînd în susul scalei de valori alor unora”. Dar s–a preferat expresionism. Neo–dada înseamnă că e cam ca Dada, dar din inițiatori nu mai avem indivizi care să se pronunțe dacă ține sau nu de curent. Așa că preferăm să le facem o categorie alăturată. La fel cum cel mai bun roman victorian a fost scris la sfîrșitul erei victoriene care a fost prelungită tocmai pentru a evita ridicolul și Philip K. Dick a scris cyberpunk deși mișcarea s–a format niște ani după moartea sa, de ce nu s–ar merge înainte ca să aflăm peste 90 de ani că X a reînviat curentul Dada generînd un Dada tîrziu și nicidecum un Neo–Dada.

  1. […] Amuzant dar nimic nou pe aici. Mă mir că nu l-a menţionat pe Banksy. […]

Zi–mi de bine, sau exprimă–te după pofta inimii.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: