Elev Platonescu redivivus. Trăiască Elev Platonescu! Adio Elev Platonescu

criticul.foto@hmamail.com s–a reactivat. Poate a fost mai demult, nu știu. În octombrie nu mai era accesibil. Cine vrea să scrie și a primit vre–un mesaj de eroare poate să retrimită mesajul dacă îl mai are. Cine mi–a scris și nu a primit răspuns probabil că e în aceeași situație. Reintrînd am găsit același mesaj în 97 de exemplare. Probabil că este o eroare a HMA, dar am luat–o ca pe un stimul de a răspunde prompt, chiar dacă cu întîrziere. Voi șterge elementele de identificare. Acestea sînt irelevante.

No subject

Salut,

[…] Mie imi e cam egal ce se
intampla in istorie atata timp cat nu imi mai amintesc nici istoria vietii
mele. Exista repere clare, exista idei exista figuri pe care nu le voi uita
niciodata, fie ca au o legatura directa cu mine, fie ca sunt evenimente
universale. Eu fac poze la ce mi se intampla si cateodata si la ce gandesc. Ca
sunt bune sau tampite sincer nu mai imi pasa, fiindca ele conteaza mai mult
pentru mine. Pe cele care mi se par mai interesante le arat. Exista lucruri
care mi se par ca merita sa fie vazute si de altii. E ca si cu gandurile
scriitorilor care simt nevoia sa scrie. Nu pot explica sentimentul. Ce e clar e
ca sunt scriitori mari si sunt scriitori obscuri. Rareori sunt si scriitori
descoperiti in ceva sertar, care au ales sa nu publice fiind probabil destul de
retrasi si in viata cotidiana, altii aleg pseudonime. Fiecare, cu motivele lui.
Ceea ce ramane in istorie este doar ceea
ce conteaza pentru constiinta universala. Ma indoiesc ca sunt capabil de un
asemenea gest amplu.

Cred că este o abordare foarte practică, mai ales acum, cînd încep să cred că toate sînt basme de adormit copiii. Știu, s–au scris multe cărți pe tema istoria este scrisă de învingători. Sau tot atît de multe eseuri pe tema pune–te și în locul lor. În plus, nu cred că trebuie să faci mai mult pentru fotografie. Restul sînt doar ajutoare. Studiind istoria artei poți să găsești rezolvări la dilemele pe care le ai sau, chiar mai rău! la dileme pe care nu știai că le ai. Lăsînd în urmă istoria oficială, ce mai rămîne este teribil de anti _fair play_.

Legat de fotografie, eu am simtit ca din punct de vedere tehnic
nu sunt capabil sa fac unele intamplari sa apara cat de apropiat se poate de
ceea ce am simtit in acel moment. Pentru mine, o fotografie buna are si miros
are chiar si culoare daca e trasa in alb negru cu cap. Ei am incercat si am
cautat diferite modalitati de a-mi conserva cat mai complet trairile. Probabil
asa am dat si peste blogul tau.

Cred că important este să încerci să le faci și apoi să studiezi rezultatele. O analiză a ceea ce nu ai reușit față în față cu ce te mulțumește ar fi un punct de pornire. Dar probabil știi deja astea. Decizia îți aparține pe simplu motiv că și rezultatul îți aparține.

Nu il citesc frecvent si de multe ori doar in diagonala.
Sunt unele articole la care revin, amintindu-mi de ele in timp ce vad anumite
chestii. Cu acele articole nu sunt intotdeauna de acord, dar oarecum mut, in
dialog. Episodul cu Ufo si Scoala Oskar
m-a interesat pana in momentul in care ai luat-o paralel si apoi ai facut o curba
la dreapta si te-ai dus pe camp. Cred ca era pe la mijlocul epoisodului doi.
Eu ii cunosc pe baieti si nu e cum ai inceput sa spui pe-acolo. Dar nu e de
datoria mea sa intervin in numele nimanui, atata doar ca e ca si intr-un bar si
daca vine un tip si incepe sa zica ceva de oamenii cu care ai iesit la o bere
si un mic, sa zic, ai o tresarire si stai un pic si il asculti si apoi vezi
ca toata lumea de la masa e relaxata mai bagi un gat de bere si un mic si
apoi aprinzi o tigara si iti continui discutia. Asta ca sa fac o referire la
poza epocala cu Panait, Feri si Dinu Lazar la McDo.

Cred că numai cineva care mă displace în mod deosebit ar putea să citească frecvent ce scrie acolo. Iar să fii de acord cu toate articolele, ei bine, asta m–ar speria la oricine. Nu mi–e clar dacă o furnică într–un furnicar ar reacționa precis identic cu o altă furnică cu aceeași funcție din același furnicar, dar mi se par cele mai predispuse la așa ceva din cauza mentalității de stup. Un individ care funcționează pe aceste coordonate mi se pare mai înfricoșător decît unul cu ochi de muscă.

Cu acea serie, cu Școala sau Grădinița Oskar, e mai complicat. E vorba de o hibă: notele dezorganizate. Cum cred că a trecut destul timp e loc și de o serie de corecții. Nu îl cunosc pe nici unul din participanții la acel circ. Pe cei de care scriam la început îi cunoșteam personal. Acum nu mai este valabil, poate cu cîteva excepții, dar e și mai sănătos pentru identitatea mea. În cazul seriei cu Ufo analiza este pe text. Nu cunosc faptele. Nu vreau să mai cunosc încă o variantă. Față de cei implicați nici nu mă interesează ceea ce a fost. M–au interesat mai mult efectul valurilor și aberațiile publicate în relație. E ca și cum mi–ai cere să nu comentez de Idiotul, ci de individul care a fost sursa de inspirație a cărții. În speță, Elev Platonescu la terminarea facultătii o să fie un cu totul alt om decît cel care era la terminarea liceului și anumite aspecte o să le vadă într–o altă lumină. Sper. Irelevant. Profesoara de limba română nu îl cunoaște pe Elev Platonescu, chiar dacă poate să îl identifice în boxa acuzaților la proces ca în filmele americane sau poate să meargă, fără ezitare, la el acasă să–l spuie lu’ tac–so. Și asta e irelevant: cîta lume l–a cunoscut pe Tudor Platon înainte să devină subiect de știri minore.

Ce e relevant este ipocrizia. Unul ține curs. Bravo! Nu e mai onorabil decît făcut menaj, dar e legal. Acela are o responsabilitate față de cei pe care și–i ia sub aripă. Mai mult întîmplarea face să fie pe un domeniu foarte la modă zilele astea. Și acel cineva nu prea știe despre ce e vorba. A! Poate a practicat așa ceva ca și Florin Ghioca cu teatrologia lui! Bravos! Diplomă de studii universitare! Sublim. Sînt în fund. Pe bune! Dar, din pacate, nu dă semne că l–ar interesa subiectul. Și, în cartea mea, youtube si google sînt servicii de căutare oferite de Google Inc. și nu manuale pe vreo temă sau alta. Cărți. Astea sînt relevante. Contactul direct și neintermediat cu indivizi remarcabili în domeniul respectiv. E greu? Poți să–ți pariezi curu’ că e zice americanul. Tocmai pentru că sînt atît de mulți care se cred cu potențial, pentru că mijloacele de comunicare sînt foarte ieftine și pentru că informația este ușor accesibilă către miliarde de indivizi. Ăsta ar fi dintele pe care îl am în contra lui Eliade. Că i–a fost atît de ușor. Simplul interes manifestat i–a deschis multe uși. Pe de altă parte am prevederea să mă pun în locul lui și să te duci dintr–o imitație de Paris într–un fund de lume ciudată, unde oamenii și în secolul 21 se cacă la comun la un braț distanță de ceilalți, ei bine, e greu! Ajunsul pînă acolo, într–o lume în care avioanele nu erau așa comune și conceptul de zbor ieftin însemna să–ți iei acțiuni la avion, este o aventură mai remarcabilă decît excursiile în Nepal și Tibet cu Kindle 3G la gît.

Mai rău, acel organizator este atît de tîmpit încît se gîndește să rescrie după mintea lui ca să arate că știe. Bravo! Nici nu știam că i–am dat extemporal. Dar greșește și acolo. Hmm. Cred că ceva e putred în Danemarca Clujului.

Pe scurt: m–a interesat povestea mai mult decît întîmplarea și am considerat că sînt destul de multe de învățat de acolo ca și în cazul articolelor pe marginea concedierilor de jurnaliști. Dar fitilul care a pornit articolul inițial, fragmentat în 45 de părți, a fost ipocrizia. Față de Criticul Foto are curajul să își afișeze numele. Inițial ziceam lipsa de imaginație. Apoi am văzut că acel curaj se cheamă să oblojești hemoroizii lui Andrei Pandele sau altor cîțiva și mi s–a făcut greață. Am zis, omul vrea să își întrețină familia. Nu e artist. Dar e un meșteșugar pregătit la locul de muncă. Și pentru familie se obișnuiește să se treacă cu vederea compromisurile. Dar apoi să se ridice să aiba opinii despre ceva ce nu înțelege? Să predea acel ceva? Hmm. Și să meargă pînă acolo încît, în loc să zică am făcut–o, îmi pare rău să se dea în stambă și să își pună poalele în cap?

Iar unele lucruri sînt dincolo de ce a fost sau nu a fost. Unul a regizat o scenă. Alții i–au dat premiu. Organizarea unei scene este totuși ceva comun pentru că oamenilor le este greu să priceapă ceva care nu este recadrat după niște coordonate mai accesibile. Cred că regizare este prea mult spus. Acum vine ucenicul. Doar pentru că unii se identifică pînă acolo cu povestea încît să spună „și la mine era așa” nu schimbă problema regizării. Același căcat. Iar opereta? Băiatul are talent zic unii. Buuun. Dar nu. E gunoi ce produce. Aha! Dar e reportaj. Buuun. Dar e doar o reconstituire vîndută drept realitate. Ce e? Ada Milea care e cîntăreață de cîte ori joacă și e actriță de cîte ori cîntă? Nulitatea aia cu defect de vorbire de Andrieș care are un stil de 30 de ani și ăla copiat și cînd e vorba de cîntăreț se amintește că are altă facultate șamd?

Mai rămîne problema unor carențe: hîrtiile. Și toți cei implicați direct sau indirect în cazul Platonescu s–au dovedit a fi niște găinari de duminică. Pentru ei e mai important să își pună poalele în cap pentru ceea ce cred în imbecilitatea lor că ar fi o cauză justă decît să îndrepte niște probleme. Cum scria Bayazid: românii sînt teribil de rasiști. Dar ce e și mai dezgustător este că sînt convinși că nu ar fi pe baza unor raționamente de forma „aș lua o pușcă și i–aș împușca pe toti, dar nu sînt rasist pentru că am fost prieten cu unul dintre ei”. Aha! În cazul lui Elev Platonescu cadrul legal există și funcționează. În loc să învețe să facă asta, găinarii de la Cluj băgați în asta au ales să facă altceva. Și asta e grav.

E cu atît mai dezgustător cu cît fiecare jeg dintr–ăsta cu burtică justifică prin mii și milioane de aberații niște comportamente anti–sociale. Indivizi care cred că pot să facă fotografii la metrou pe motiv că au cameră foto. Indivizi care merg în parcuri și abuzează de teleobiective pentru a fura ceva din intimitatea cuiva. Șobolanul de Ufo crede că numai unul care nu a muncit pe bune ar putea vorbi de semnat hîrtii, dar lui personal nu îi prea place că se bagă cineva să–l analizeze. De cîțiva ani cred că povestea cu Cuza și cu cele două ocale mînărite este doar o poveste și nu un fapt real. Pare–mi–se că orice gunoi astăzi lucrează cu zeci de măsuri. Măsura cu care o apreciază pe maica–sa nu e măsura cu care o apreciază pe presupusa amantă a președintelui nației. Pentru funcționara de la primărie are o altă măsură. Și pentru duduia de la poștă cu niște țițe uite–atîta o a patra măsură. Pentru nevastă a cincea. Pentru amantul nevestei o să fie sigur o a șasea. Șamd.

Chestia cu micul și berea e un slogan cu priză la mase generat prin jurul Academiei Cațavencu acum niște mulți ani. Amuzant este că generatorii erau foarte încîntați de astfel de petreceri, fie ele cîmpenești sau urbane. Poate să fie o gamelă de chiftele suedeze ca la Ikea. Poate să fie altceva de băgat în gură. În Asia asta presupune muuult orez. Dar, prin intervenția propagandei, micii și berea încep să aibă diverse conotații ascunse știute doar de vorbitor.

Pe cine mai intereseaza azi ca in anii 30-40-50 pozele de
strada erau 99% regizate? Si au ramas atatea imagini foarte bune si puternice.
Nu ar trebui nici azi sa ne agitam atat de tare daca pozele care ies sunt bune.
Sa nu mai judecam fotografia din Romania pentru cat de negru e sufletul
fotografului ci pentru cat de capabile sunt imaginile. Daca cineva e avid de bani si de atentie si face poze sau
adunari pentru ca sa isi satisfaca orgoliul nu e nici o problema dar ceea
ce putem clar comenta este daca produsul finit sta in picioare sau e o balega
calda. Din pacate, e caldut. Eu cred ca am avea toti de castigat daca ti-ai
indrepta energia spre critica imaginilor si barfa sa o lasi pe un plan secund.
Pe mine nu ma intereseaza Dinu Lazar din momentul in care am vazut ce imagini
scoate. Putin imi pasa ca e comunist sau
agramat sau ca arata ridicol. E demodat si cred ca nu a fost contemporan cu
nimic, niciodata. Nu pare genul care sa guste o galerie grozava. Dar asta e fix problema lui Dinu Lazar fata
de Dinu Lazar insusi. Daca un fotograf
isi regizeaza copilaria si asta ii poate afecta viitorul intr-un anumit
fel, si el e constient si isi asuma, de ce sa nu faca acel lucru daca vrea sa
arate ceva. Cum ar zice englezul to proove a point. Sunt atatea mockumentary
bune, facute cu cap. De aceea conteaza cum e fotografia in forma ei finala si
nu neaparat chiar intreg procesul prin care a iesit la final. S-a ajuns in asa hal incat se
modifica in teatrele de razboi pozitiile cadavrelor si se mai pun sau scot
obiecte din cadru. Se ajunge ca o poza cu un mort sa poata fi facuta flipbook
si sa iasa o animatie morbida. Cred ca e prea mult sa ne mai luam de cum a fost
facuta imaginea, fiindca copilul ala tot mort ramane si razboiul nu se mai
termina. Ideea de fond se pastreaza si se vinde ca painea calda dovada
premiile astea internationale in care e plin de pac pac si bang bang.

Tocmai pentru că erau regizate în mare măsură arată că nu e relevant ce a fost. La fel cum irelevant este premiul „trișat”. Relevant este că e concursul de doi lei. Relevant este că Banda din jurul lui Ufo nu generează nimic mai bun, deși la papagal sînt la fel de tari ca mine. Relevant este că acolo e o școală cu ifose, pretenții și bășini, dar nu prea sînt participări la concursul AAFR care să aibă și un efect de tras în sus.

Critica imaginilor a fost în mare parte dorința lui Bayazid, care nu mai servește Amintiri Foto de cînd a lăsat în așteptare seria numerotată.

Părerea mea despre critica fotografiilor aici e cam așa: inutilă. Cam toți care au apărut pe aici sînt într–un stadiu de imbecilitate rudă cu vasul de WC. Orice dincolo de +++ sau super le generază nopți albe și dureri de cap. Și asta dacă o formulezi în așa fel încît să creadă că le este favorabilă. Mai mult, este vorba de o lume de o animalitate foarte nefiltrată în care merge bine acel kno’ what I mean repetat cam la 20 de secunde al lui Eminem. În română „înțelegi ce vreau să spun”. Vorbitorul înțelege ceva. Audiența, fiecare în parte altceva. Toți dau din cap sincron. Da! Sînt pe aceeași lungime de undă. Asta nu înseamnă că nu sînt și unii capabili să înțeleagă asta. Și să își plagieze propria variantă pentru următoarea expoziție. Și cu aceștia efectul în termeni estetici este nul. Sînt și cazuri, Bogdan Mesesan, de ex, căruia îi lipsește ceva ca să fie altfel. Dar îmi scapă acel ceva. Ar ajuta o critică? Nu. Toți aceștia sînt acoperiți de valul de indivizi care formează publicul sau audiența. Iar publicul, necioplit și needucat, nu vrea lustru, vrea spoială. Poate știi, ridicolii de nouveau riche din scrierile clasicilor.

Zici de DL. Este relevant și ce face. Pentru că, la fel cu Ufo, ține cursuri. Pentru că deformează suflete după cît poate el. Pentru că CB era undeva departe atunci, dar DL și AP erau în Bucale jucîndu–se de–a revoluția. Și, acolo, în spatele Naționalului este strada Jean Louis Calderon și nu str. Dinu Lazăr. Și are și asta de a face cu mai multe.

Cît despre exemple dezgustătoare: e plin. Șocul e mai ușor de atins decît profunzimea. Cumva, ciudat mie, șocul este și foarte vandabil. Agresivitatea. Ai ochi de fotograf. Uită–te pe un album de mașini. Liniile din ’50, apoi ’60 șamd. În ’90 designul auto ia o întorsătură de la alura de jucărie dată de Giugaro și merge spre rău, răutate, agresivitate.

Eu cred ca trebuie sa ai niste modele calumea si nu sa
cercetezi cum au facut ei pozele ci daca se mai poate adauga ceva la ce au ei
de spus in acea imagine, daca ideea este completa. De aceea ma scarbesc site-urile
si revistele pe nisa foto care dau parametri tehnici sub imagini si un titlu
cretin la imagine. Revistele care sunt 100% publicitate.

Nu cred că se poate face detașarea atît de clară. Cred că trebuie să pui în context ca să înțelegi. Altfel riști să faci altceva.

Hahaha. Parametrii tehnici sînt o probă de minimă imbecilitate. Sigur. De aici, acum, fac poza subiectului cu ISO X, f/Y și 2 secunde, fulger în cortina a doua dat la 1/8. Buuun. Mîine subiectul o să fie negru de mînie. Îl expui la fel? Cum poți să te interesezi de niște valori care nu erau valabile cu 2 minute înainte și nu o să mai fie nici peste 2 minute? Sigur focala rămîne aceeași dacă eu sau subiectul ne mișcăm?

Există expunerea corectă. Dar asta nu ține de exponometru, chiar dacă poate să fie dedusă pe baza valorii afișate de exponometru.

In fine cred ca mai bine nu am condamna pe cei care citesc
Sandra Brown si spun ca e literatura ci cred
ca mai bine ne-am uita catre Sandra Brown si sa nu comentam ca are
rochie verde si pantofi negri cu sosete albe ci ca ceea ce scrie ea e de doi
lei.

Da. Așa–i. Dar dacă madam se anunță cunoscătoare într–ale modei s–ar putea să fie relevant.

Imi pare rau ca se risipeste energie pe internet si ca nu se
uita oamenii la ce e de fapt bun. Nu mai imi vine sa indrept lumea spre
librarii sau galerii fiindca nu are sens; fie interesul este undeva pe zero fie
librariile sau galeriile sunt cafenele fie in orasul ala de 30000 de locuitori
se duce in turneu numai Vacanta Mare sau Hrusca.

Ce este bun? Mereu văd adăugate gînduri de bine. E, nu sînt toate rele pe youtube. Oare? Dacă apare în prima poziție pe pagina 11 se poate considera că există? Dar ce te faci cînd ești începător? Cum îți dai seama? Bayazi a scris ceva despre _Low Key_. Poate el greșește și cei din filmulețe au dreptate. Dacă un filmuleț zice așa și 40 altele zic invers contează ce zice acolo? Dar rămîne întrebarea: ce e bun pe Internet? Sau te refereai în general: sakura și un ciocănel de țuică după copulare?

Vacanța Mare avea un atu: reușiseră să ajungă la inima maselor. Nu era cult. Dar nici nu a necesitat educație ca telenovelele sau emisiunile alea în care se adună doi tîmpiți și dezbat. Românii puteau să înțeleagă varieteurile: Angela Similea crăcănată pe toace cum se face că ia interviuri altora pe care publicul putea să îi recunoască, ba chiar să relaționeze. Emisiunea în care vin cantindații la foncția de președinte sînt un gust învățat. Natural omul se păcălește o dată, de două ori, după aia își ține banii în buzunar. Media i–a învățat că pot fiecare în parte și fiecare în fotoliul lui de bășit la televizor să gîndească și să judece probleme pe care cei implicați nu le înțeleg. Poate plebeul să își dea seama dacă e nevoie de metrou într–un oraș? Poate plebeul să estimeze dacă el însuși va fi de acord cu ratele peste 10 ani? Pentru Vacanța Mare nu trebuiau să învețe nimic. Pentru că VM venea la ei. Bineînțeles vedetele de la TV s–au simțit urzicate. Ei nu scoteau jumate de sală cu muzica ușoară sau ce spectacol de 2 lei, Arșinel și Stela, produceau și ăștia aveau 3–4 spectacole cu sala plină. Și atunci s–a pus prima dată problema cu bunul simț, buna creștere, bunul gust și alte bunătăți. Și era la fel de ridicol cu Ufo vs Onișor în lupta pentru dominarea pieței.

În fotografie e la fel. Poți să îți exprimi tu dilemele. Așa cum zici că faci. Ceea ce e bine. Înseamnă că nu te supără că–ți rupe unul pozele sau că altul consideră că sînt gunoi. E problema lui, tu doar ai vrut să o manifești. Scopul este actul în sine. Și asta te detașază de urmări în mare măsură. Sau poți să alegi să fi un circar, un _entertainer_, și să vinzi. Se poate și pe calea asta. Mai ușor se poate dacă nu sînt chiar la fel. Vezi Dennis Hopper. Cunoscut ca actor. Dar a făcut atîtea altele. Mă rog, apropo de ciorapii Sandrei Brown, Dennis Hopper cam ține de prima categorie. Dar asta afli după ce îi citești biografia. După ce pui totul în context. După ce vezi omul.

Mirosul de caca începe cînd toate astea se suprapun. Toate astea devin o ciorbă în care hartistul se scaldă ca Dadan Karambolo cînd i–au tăiat tronul cu fierăstrăul. Adică el e artist. Dar cică artiștii trebuie să mănînce. Clișeu! Dar publicul nu apreciază adevărata artă. Trei afirmații în succesiune și o exclamație de la mine. Dar astea se traduc în el _se vrea artist_. Dar de fapt își dorește bani, bani și sex, dar în special bani. Și este atît de irelevant că doar apropiații își mai fac pomană. Și, în realitate, publicul apreciază. Vezi Vacanța Mare. Ce apreciază? Poate nu e cazul să facem estimate dure dacă scopul este să le vinzi. Dar vedetele momentului ajung să se țină în ciorba maronie fiind ratați de trei ori. Ca artiști, ca curve și ca circari. Nu se pune dacă amuzi sau generezi lacrimi în interviuri cînd tu te vinzi de fotograf. Un circar de succes vinde ce face. Lacrimile și rîsetele sînt pentru actori. Pozele sînt obiectul muncii la fotografi.

Așa că VM și Hrușcă sînt de succes într–unul din planuri: circari. Dacă Hrușcă zici că o fi zis că are voce de înger și că de la Temistocle Popa nu a mai fost voce cristalină ca a lui, probabil că mizează și el pe partea cu artistul ceea ce îi mai scade din faimă. Dar dacă Hrușcă e Hrușcă și nu ultimul bard al României înseamnă că bate la mare distanță vîrfurile fotografiei românești la momentul ăsta.

Nu prea am o ordine in ganduri si mi-a lipsit si in
fotografie. De aceea am apelat la cei de la Oskar care nu stiu daca gandesc
bine sau prost dar emit pareri conforme cu gandirea lor. Eu imi aleg de acolo
ce cred ca ma ajuta ca sa imi fac pozele cat mai legate una de alta si impreuna de realitate. Chiar nu ma
intereseaza daca la unul ii put picioarele sau daca tacamurile sunt
desperecheate. Nu despre asta e vorba. Este
un dialog intre 12 oameni. Taxa este cam greu de inteles pentru multi e zero.
Ca din grupul oskar iese sau nu fotografie buna aia poti si tu sa decizi pentru
tine.

Ok. Poate cineva să mă ajute cu care e gîndirea lor dincolo de făcut banuți? Adunăm articolele de pe Bad or Good și le distilam după voie proprie pe post de manifest?

Taxa nu este niciodată zero. Asta e explicată și în articol și parcă într–unul din comentarii. Taxa e apariția la vernisaj de guru. Taxa sînt florile de 8 martie. Taxa e asocierea cu numele unuia sau altuia, dacă vor deveni mari și vor ieși din România. Taxa e posibilitatea de a–ți prezenta alea cîteva lucrări cu ocazia știrii și interviului pe tema Elev Platonescu luat riglă la popou’ dolofan. Taxa e, pentru cei mai răsăriți de Ufo, o excursie în Cuba să prezinte aparatul minune care face poze singur și agață pițipoance cît bei o techila contrafăcută pe plajă. Constat o îngustare fantastică a orizontului chiar și pentru cei cu formație de arte plastice. Dacă e vorba de bani, atunci trebuie să fie cu banii pe masă ca la lăutari. Dacă zici că e proastă lucrarea asta înseamnă că te–ai luat de el și de tot arborele genealogic. Dacă… dar asta era toată ideea. Irelevante ca și ciorapul și argintăria. Aici dramatizezi. Dar dacă unul iese la înaintare și zice că asta este mîna cu care face poze de 10.000$, vreau să văd. Nu am banii ăia. Oricum nu i–aș da. Prefer să iau niște guașă și o mînă de pensule groase și să ornez peretele așa. Dar curiozitatea își zice cuvîntul. Vrea să învețe pe alții fotografie? Bun. De ce?

Am descoperit zilele astea un fotograf vechi: Basil Roman
in ceva carte prin interemediul facebook „Rosia
Montana cultural and tourist guidebook”. Doar uitandu-te la pozele
alea vezi ca Onisor nu a inteles nimic din a fotografia oameni si totusi e
cunoscut fiindca nu este criticata Sandra Brown scriitoarea ci Sandra Brown
curva. El altereaza adevarul distruge fondul doar pentru ca hoardele de
admiratori sa apese un buton. Butonul ala parca i-ar produce orgasme si in
consecinta vedem o tavaleala continua
artis-fan-artis-fan-etc. Dar nu asta trebuie criticat ca se vede si
fiecare are mintea lui proprie in directia asta ci minciuna din pozele lui.
La Tudor Platon nu stiu cat e regizat sau nu chiar daca s-a publicat peste
tot ca nu sunt regizate dar lumea s-a apucat sa tipe cand i s-a aratat ca in
scoala se fumeaza asta se stie eu am terminat liceul acus zece ani si din
clasa a 9-a fumam in buda iarna. Asta e problema? Si am fost la un liceu destul de central si
dragut la care ultima medie de la bac a fost 8.20 la mine in clasa. Dar noi
ne-am vazut de treaba in ore si pe-acasa. S-a iscat inca un scandal in care
toti urlau despre altceva, dar nimeni nu s-a aplecat pe poze. Sunt bune? Sunt
rele? Copilul chiar daca nu si-a pus colegii pe pozitii sau mai stiu eu ce
dar a avut o idee si a facut-o si stia care sunt riscurile. Totusi sunt faine
pozele, sau sunt proaste? Nu prea a discutat lumea, ca era incalzita rau si
pusa pe scandal. In fine a trecut.

Bingo! Onișor a luat un premiu. Premiul era al unei reputate organizații răpitoare și cu tupeu de Clubu’ Nufărul devine România Fotografă. Și era livrat la tradiționala competiție anuală care își va schimba anul viitor numele. Un premiu de o mare tradiție în România: prima ediție, cine nu–i înscris nu există. Era al lui. Și marca trăia din acea expunere. O simbioză: Onișor face cursuri la Iași cu văru’ Onofraș și pune olimpic AAFR pe afiș. AAFR se asociază cu Onișor. Vezi secvența cu plata zero de mai sus. La fel este MM, Himalaia. Sau Bumbuț, Tabu. Asocieri. Stela Popescu, margarina viz–ana. Rămîne de văzut cine e Ana pe care o vizează. Dar lumea asta uitată la televizor a aflat că, sfîrșitul lumii, poza nu era cu muncitori. Ba chiar avea liceul făcut ăla din poză! Scandalos! Revoltător! Să mă aștept că seria cu fierarii să aibă masteranzi la Filosofie la București? Se prea poate după standardele curente ale facultății. Întrebarea retorică era de ce nu am văzut nici o argumentare ca a ta atunci? Fetele mari ca Andrei Pandele s–au dat cu zestrea mîncată. Băloșii de pe margine ca Ufo își puneau problema dacă să mai creadă în jurnalism. Și un val imens de Huo s–a ridicat, ca să îi ia premiul. Gest imbecil dat fiind că locul 2 tot al lui era.

Nu pretind boului Oskar să zboare. El se dă drept zburătoare. Dar vreau mai multe comentarii ca ale tale. Dacă analiza pozelor mi se pare inutilă, vezi mai sus, discuția asta nu mi se pare inutilă. Cum scrii aici: se vorbește despre modelul de la ciorap și dacă se vedeau sfîrcurile din decolteul rochiei în care a jurizat a doua ediție a reputatelor premii de la Casa Comunală Oradea și nu despre ce e în cadrele alea.

Cu Platonescu nimeni nu a țipat din cîte citisem. Poate mi–au prezentat rău știrile. Au zis că asta e _verboten_. Și s–a pus la cale o corecție disciplinară. Oameni buni! Nu i–au tăiat degetul cu care apăsa declanșatorul. Nu i–au dat interdicție să mai intre la Bacalaureat vreodată. Pînă cînd, ca și în cazul lui Onișor, s–au sculat niște unii să pună poalele în cap și să țipe ascuțit „săriți! mi–l omoară”.

În plus, faci greșala celorlalți. Faptul că tu te identifici cu povestea nu face lucrurile mai relevante. Povestea mea era despre autorizații și cum s–a pus pe tapet o telenovelă de doi lei. Să zicem că toate sînt așa. Să zicem. Nu mai contrazic nimic acum. Chiar așa e. Poate cineva să îmi dea o motivație pentru acțiune? Youtube are multe filme Made în Romania cu bătăi și scuipături în liceele românești. Dar care e scopul? Un articol are un scop. Nulitățile de la Jurnalul, ridicați în slăvi de mai multi, se duc și fac ceva pentru că așa le–a zis onor. dom’ Țucă. Dar Elev Platonescu ce făcea? Oprea fumatul în școli? Proslăvea fumatul ca mod de a opune rezistență absurdității unui sistem care nu asigură locuri de muncă absolvenților? Combătea agresarea femeilor de serviciu care trebuie să strîngă după puțoi chiștoacele? Sau descompunerea a afectat atît de rău sistemul nervos că „o radiografie a sistemului” este de ajuns? Încearcă să prezinte furia neputincioasă cînd iubitul lui Hector este chemat în biroul directorului după ce ei doi au avut o noapte pasională cu sex anal și vin grecesc din amfore? Vax. Tocmai mi–ai argumentat că tanti Brown poartă niște ciorapi cum tu nu ai purta niciodată la pantofi cu toc. Și cu atît mai mult în culoarea aia!

Oricum, impresia din paragraf ar fi de parcă l–au crucificat pe gard și capul a fost prezentat direcției și elevilor din clasele mai mici pe o tavă. A luat puțulică bacul? A luat! A luat la calculatoare cum vroia el în clasa a 11a? N–a luat. A picat cerul? Nu încă. Să vedem în 2012. Avem o promisiune fermă.

[…]

Etichetat , ,

4 gânduri despre „Elev Platonescu redivivus. Trăiască Elev Platonescu! Adio Elev Platonescu

  1. Mesesan spune:

    Salut,
    e bine de stiut ca ce ti-am scris in mail este un fel de raspuns la articolul asta https://amintirifoto.wordpress.com/2011/11/20/cine-i-mai-reprezentativ-x-sau-cosmin-bumbut/ cred ca. Contextul este oarecum important. In rest – recitind ce am scris – si si ce mi-ai raspuns m-am gandit (?) ca poate nu trebuia sa arat cu degetul chiar asa, ar fi fost mai elegant din partea mea sa nu o fac, dar nu este nimic de pierdut si e pacat ca barfa sa nu fie nominala. Este totusi si in istoria Romaniei cate un Iliescu ici si colo si cat rau a facut Iliescu Romaniei poate au facut-o si altii fotografiei romanesti. Nu cred ca are sens sa intram mai tare in detalii fiindca e vizibil ce a facut ea in ultimii 20 de ani, cata importanta are pe scena mare rolul fotografiei romanesti. Incet, in ultima vreme incepe lumea sa nu mai duca tava sau sa joace rolul copacului nr 2. Incepe sa conteze. Atata efort si mestecat limba incepe sa fie bagate in seama. Ai avut o parere si de Alex Tomazatos, dar eu mananc albumul fotografului roman care la 19-20 de ani cati are el face ceea ce face asa cum el le scoate. In 10 ani Alex Tomazatos va insemna ceva. Si acum incepe sa o faca destul de bine. E parerea mea si nu am alte argumente logice decat pozele lui. Faptul ca a ales acel subiect mi se pare ca e cea mai fericita si inspirata cale. Uita-te la pozele din delta de pe la restul fotografilor romani sau care au mai poposit pe aici. Sunt frumosi pelicanii. Si mie imi plac.
    Ce ma intristeaza un pic este ca acum 22 de ani au murit oameni intr-o sceneta si miza finala era, printre altele, obtinerea dreptului la libera exprimare. Cei care o fac liber, de regula, considera ca parerea lor este aceea suprema. Ei sunt si tata si mama si ceea ce au spus trebuie urmat cu sfintenie. E plin la televizor de gigei dinastia asa cum si pe forumurile noastre e plin de atotstiutori. Nu exista dialog. Este doar o carcoteala pe la colturi, asa cum si eu am carcotit cu tine prin mail. Nu stiu cat e de legal faptul ca ai publicat corespondenta privata fara acordul ambelor parti, dar eu ma bucur ca ai facut-o. Nu mi-e jena de ce am scris. Sa vad peste un an, daca recitesc si imi spun ca am gandit prost.. Mai nimeresc din cand in cand pe BxG la cate o poza la care am comentat cand aveam cont acolo. Acum imi zic ca nu prea gandeam bine, dar cred ca era doar perioada de vaccinare. Nu stiu. E haios, oricum.
    Ti-am scris mailul in forma aceea fiindca ce nu imi place mie la pozele celor amintiti este lipsa aceea de sinceritate. Intentia de a fraieri privitorul aratandu-i Disneyland-ul care oricum nu exista si tracandu-l drept realitate imediata. Si fotografia de moda cade in aceiasi oala. Cred ca ascultam eu prea mult Pink Floyd : and all you touch and all you see-is all your life will ever be. Urmand rationamentul – daca aleg sa fiu mintit in fata – ca doar e fotografie – mintit aleg sa traiesc. Si cu compromisul – daca Romania ar fi o tara cu moralitatea gigica – ar fi suficient sa te compromiti o singura data ca apoi sa fii raspopit – dar nu e nici o problema, ca daca America era tara tuturor posibilitatilor in sec XX, a venit randul Romaniei sa ia acest titlu. Sintagma „s-a compromis” nu mai exista in vocabularul romanesc de foarte multa vreme multumita memoriei si moralitatii infailibile ale consumatorului de fotografie roman. Ca sa fac si o aluzie la o concluzie.

    Sarbatori fericite si pac pac bum bum asurzitor de revelion.
    Ciao.

    • Criticul Foto spune:

      Ce ma intristeaza un pic este ca acum 22 de ani au murit oameni intr-o sceneta si miza finala era, printre altele, obtinerea dreptului la libera exprimare. Cei care o fac liber, de regula, considera ca parerea lor este aceea suprema. Ei sunt si tata si mama si ceea ce au spus trebuie urmat cu sfintenie. E plin la televizor de gigei dinastia asa cum si pe forumurile noastre e plin de atotstiutori. Nu exista dialog. Este doar o carcoteala pe la colturi, asa cum si eu am carcotit cu tine prin mail. Nu stiu cat e de legal faptul ca ai publicat corespondenta privata fara acordul ambelor parti, dar eu ma bucur ca ai facut-o. Nu mi-e jena de ce am scris. Sa vad peste un an, daca recitesc si imi spun ca am gandit prost.. Mai nimeresc din cand in cand pe BxG la cate o poza la care am comentat cand aveam cont acolo. Acum imi zic ca nu prea gandeam bine, dar cred ca era doar perioada de vaccinare. Nu stiu. E haios, oricum.

      Încep să am dubii serioase că cei de acum 22 de ani știau despre ce e vorba. Ca să nu mai vorbim că grupurile care au activat au fost insignifiante la nivel național, grosul populației rămînînd țintuită la televizor. În București, de exemplu, a fost prima dată cînd omul a preferat să se uite la televizor, sau orice mediu virtual în general, ca să afle cum e vremea afară, în loc să deschidă geamul sau să pășească afară.

      Libertatea de exprimare a existat atunci poate puțin mai mult decît acum. Căci atunci puteai să manifești anumite idei prin tehnica „printre rînduri” care ar fi ajuns la destinatar. Astăzi puterea de concentrare este atît de redusă că pînă și adresarea directă și nemijlocită nu îți garantează transmiterea mesajului în întregime sau nevoalat. Depinde și de punctul tău de vede. Dacă era vorba de a spune „să mă fut” _live on TV_, da, s-au făcut progrese uimitoare. Dacă e vorba de accesul la imaginea sînilor Torei Vasilescu, ei bine, da, m–ai bătut! Cît de mulți erau înainte de 1989, oricum nu se compară cu situația din 1992. Libertatea asta de exprimare a dat drumul la cărți traduse de neinspirați amatori cu slabă pregătire. Libertatea asta de exprimare a dus la dispariția echipei pentru producția oricărei cărți. De la consultanți, corectori, redactori, șamd. Astăzi scrii textul, ți–l recitești ca pe cererea către primar și–l avansezi editurii care ți–l toarnă cu un tehnician într–o formă deja existentă și–l avansează tipografiei. Dupa 15 ani coperta a devenit mai în pas cu restul lumii, conținutul s–a scufundat. Libertatea de exprimare a dus la consumarea oricărei urme de imaginație creatoare în unele secțiuni ale populației prin urmărirea mahalagioaicei numărul unu care își pune ghearele în părul mahalagioaicei numărul doi. S–a dat mereu exemplul secretarului de partid ales în unanimitate. La nivelurile mai de jos erau semne că sistemul electoral funcționa. Mai mult, PC se profilează a nu fi chiar atît de monolitic pe cît își doresc unii să–l vadă. Libertatea de exprimare a ajutat la crearea unor supape pentru eliminarea tensiunilor, mișcările sociale scăzînd constant cu toate că faulturile au crescut ca număr și intensitate. Poate părea paradoxal, dar astăzi fiecare individ acasă recunoaște că toți sînt idioți. Chiar și cei care au părut mai răsăriți, au cîțiva ani să se alinieze la imaginea generală.

      Libertatea glorificată ulterior momentului 1989 continuă să fie perpetuată în propaganda de stat, chit că doar unii au parte de expunere. Mai mult, în mediul corporatist se practică cenzura cam ca înainte. Cu mențiunea că activitățile sindicale sau care ar putea duce spre așa ceva sînt sugrumate din fașă. Libertate. Cu contract de confidențialitate.

      Corespondența mi s–a părut interesantă și am scos din ea elemente de identificare. Dacă au rămas prin părțile citate, îmi cer scuze. Cît despre legalitate, nu te pot ajuta, drept nu am făcut. Pot restricționa mesajul dacă vrei.

      Ti-am scris mailul in forma aceea fiindca ce nu imi place mie la pozele celor amintiti este lipsa aceea de sinceritate. Intentia de a fraieri privitorul aratandu-i Disneyland-ul care oricum nu exista si tracandu-l drept realitate imediata. Si fotografia de moda cade in aceiasi oala. Cred ca ascultam eu prea mult Pink Floyd : and all you touch and all you see-is all your life will ever be. Urmand rationamentul – daca aleg sa fiu mintit in fata – ca doar e fotografie – mintit aleg sa traiesc. Si cu compromisul – daca Romania ar fi o tara cu moralitatea gigica – ar fi suficient sa te compromiti o singura data ca apoi sa fii raspopit – dar nu e nici o problema, ca daca America era tara tuturor posibilitatilor in sec XX, a venit randul Romaniei sa ia acest titlu. Sintagma “s-a compromis” nu mai exista in vocabularul romanesc de foarte multa vreme multumita memoriei si moralitatii infailibile ale consumatorului de fotografie roman. Ca sa fac si o aluzie la o concluzie.

      Lipsa de sinceritate. Asta este una. Și, după cum ai scris și tu, se poate simți. De aici pînă la a elimina imaginile de un fel sau altul este o distanță. Ia de exemplu: un sat foarte sărac din România. Foarte, foarte sărac. Nu au curent, nu au drum asfaltat. Copiii încă nu merg la școală. Vaccinurile se fac atunci cînd își mai amintește vre–un zelos din asociația studenților mediciniști. Există cîteva. Poate mai multe. Eu știu doar de cele cîteva și nu de poate mai multe, asta e doar o speculație. Fără să mergi într–un loc ca acesta poți spune că așa ceva nu există, dacă te ghidezi în viată de zi cu zi după principiul că România este unul din motoarele civilizatoare ale lumii citînd invenția stiloului și Istoria Religiilor a lui Eliade. Tot fără să te deplasezi acolo poți decide că este ceva evident, ba chiar generalizat, dacă principiul cotidian este că România este o țară care se încadrează la categoria lumea a 3a și că, după cum zice televizorul, trebuie să ne dovedim dacă facem parte din Europa. Românii care au avut ambiția să lase orașul în urmă și să se ducă pînă acolo în scopuri antropologice au produs imagini care arată degradarea: casele stau așa drept ca un bloc de beton, acoperișurile nu arată ca în reclama Bricostore, oamenii sînt sărăcăcios îmbrăcați și, pentru că viața lor se compune în principal din munci fizice în exterior, pielea bronzată, uscată de ultraviolete și cu urme de pămînt dă împresia orășeanului saturat cu imagini corectate în Photoshop de mizerie din cea mai cruntă. Deci totul este de mizerie, de capătul lumii cu ce conotații rele se mai pot găsi. Am văzut și occidentali care să fi făcut aceași drum, tot din motive antropologice. Ei au găsit acolo urmele fericirii primare, mitul bunului sălbatic trăind în Europa, la 2–3 ore de Paris. Și imaginile lor reflectă asta. Crezi că cele două seturi de imagini se elimină reciproc? Sînt false? Sînt mincinoase?

      Mergînd dincolo de fotografie cu gîndul: zici „dacă aleg să fiu mințit”. Mințitul ăsta presupune o acțiune conștientă și concertată. Unul vrea să te facă să crezi ceva anume. Dar ce te faci cu tot restul situațiilor? Vezi exemplul de mai sus: poate pentru tine locul acela este raiul pe pămînt, acolo unde nici antena GSM n–a pus piciorul niciodată. Pozele românului nu sînt mincinoase. El asta a văzut. El asta a văzut de dinainte să plece, pentru că el căuta să vadă pe alții care o duc mai rău decît el pentru a–și da un mic premiu de încîntare cu viața searbădă pe care o duce. El știa asta și asta a ilustrat. Este convins de ceea ce a văzut și va argumenta articulat, bine, presupunem un român idealizat care poate face asta dacă este nevoie. El nu minte. A văzut că oamenii nu se spală pe mîini înainte de masă și nu este spălat nici porcul pe picioare înainte să fie băgat în oală pentru piftie. Acolo este un potențial focar de infecții comparabil cu ce se întîmplă în Africa: femeile își înșală bărbații și nimeni nu folosește prezervative! Mai mult, oamenii au pus pe masă spirtoase pentru a–l primi pe oaspete, de unde se poate trage concluzia că beția este ceva comun în acea comunitate. Doar gîndește–le la ce s–ar putea întîmpla dacă toți ar avea carnet de condus, beți, și fără iluminat stradal, trotuare și treceri de pietoni.

      La fel de bine occidentalul extaziat de lumea satului uitat de timp îți va descrie cum viața este un șir de mulțumiri și munca este ușoară. Și chiar este pentru oricine obișnuit cu 12 ore de activitate fizică. Pentru unul cu 9 ore de activitate pe scaun este iadul. Deci măgarul ăsta minte. Unde mai pui că îți va descrie cum, neavînd deșteptătoare, toată lumea se trezește vioaie cînd vrea fiecare. Dar dacă te vei duce să guști raiul vei afla că, într–un mod dubios, fiecare vrea neapărat să se trezească la 4 dimineața să mulgă vaca sau să dea grăunțe la păsări. Iar minciună.

      Ideea e: nu există minciună, la fel cum nu există Adevăr. Există doar o serie de adevăruri minore sincrone cu dorința vorbitorului și, poate, a unor apropiați la care tu poți adera sau nu. Un imens Facebook, unde poți să dai Like cui vrei, iar sistemul face posibil ca tu să ai mai mult știri din partea celor premiați cu mai multe +1 și mai puțin din partea celorlați, și aceia sortați după numărul de aprecieri pozitive adunate.

      Cît despre compromis în sensul de pătat, ce sens ar avea? Îl ignori, îi ignori pe toți care displac și ajungi mai repede la idealul să te înconjoare doar cei care produc constant +1.

      Alegerea îți aparține.

    • Criticul Foto spune:

      Cu tristețe o scriu, dar îmi scapă complet sensul pozei. Pe de altă parte dacă Tomazatos și Platon sînt de viitor înseamnă că Ufo este un educator mai bun decît D. Lazăr sau E. Iarovici care nu au fost depășiți de urmași.

Zi–mi de bine, sau exprimă–te după pofta inimii.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: