Cuba Libre văzută de pe plajă

Astăzi, Fix X a modelat electronii în forma acestui mesaj, pe care îl voi masacra eu cu comentariile:

Lucian Munteanu si altii ca el vad si probabil de aceea pluseaza de la ei cifrele alea deoarece vine valul prestatorilor moca, interesati de subiectele lor in cel mai sincer mod, au accesibilitatea pe care cei de teapa lui nu au cum sa o obtina si care pun pe tava un produs finit net superior celor pe care le-au produs japitele pana acum – si chiar daca nu sparg ei piata – incepe incet sa se auda despre ala care face fotografie mai bine si mai implicat decat Bumbut care papa X euro la o sedinta. De ce sa nu dam aluia care face cu X-1 euro mai putin si mai bine decat Bumbut? Dar deocamdata e bine si caldut ca editorii sunt inca aburiti de vaporii salivei care se evapora din dosuri si speranta moare ultima – sa speram ca nu aud ei (editorii)ca sunt altii mai buni si mai muncitori . [nu stiu cine se ocupa intr-o revista de alegerea fotografului si a pozelor date spre publicare – asa ca am sa ii spun editor] Cum dupa capul multora ceva ca si fotografia poate fi transformat in cifre trebuie si unii fotografi sa se adapteze noilor cerinte de piata. Marketing, branding, cost effective, samd sunt multe cuvinte care au aparut pe langa fotografie si drept urmare, fixati fiind pe acest lucru ei uita chiar de fotografia insasi. Deoarece fotografia, mai nou, se masoara in laicuri si in urmaritori pe FB – am vazut site-uri de fotografi autohtoni care depaseau bine ca numar fotografi ce se odihnesc pe rafturi in librarii. Mie nu mi se pare normal, dar normalitatea este o notiune dinamica in tara noastra, ca de aceea nu iti poti face un plan de afaceri pe 2 ani fiindca risti ca legislatia sa se schimbe atat de des precum rujul de pe buzele prostituatelor se pierde in timpul prestatiilor. Nu fac nici o referire la D’Agata, dar uitand de fotografie si recoltand admiratori necizelati si nici macar neinitiati in ale fotografiei in lungile liste de FB risti sa cazi intr-o galeata a autosuficientei si a complacerii si daca inainte nu aveai o masura a muncii tale – acum sigur si ultima umbra de sinceritate pe care o mai purta sufletul tau s-a dus pe conducta in jos. Am vazut cazuri in care snapshot-uri de cea mai slaba calitate au strans in 10 minute 20 de like-uri. Am urmarit o luna de zile fotograful in cauza si ce am remarcat e ca pe masura ce timpul trecea isi petrecea mai multa vreme raspunzand like-urilor sau comentariilor si normal ca neiesind sa exerseze fotografiile lui din cat de slabute erau au inceput sa devina si mai lipsite de continut. Nu voi mai face niciodata referire la citit – nu – practica macar a fotografierii sa fie bine facuta. Nu e problema mea cine cand cum face fotografie dar la un moment dat indivizii asemanatori lui Lucian Munteanu, Vlad Eftenie, Pungovschi si tooooaaaata satra prind glas. Emit pareri. Descopera apa calda – sunt formatori de opinie si ei insisi sunt slabi iar produsul lectiilor lor nu urmeaza fagasul normal al unui curs facut cu cap a carui finalitate ar trebui sa fie insuflarea studentului cu dorinta de a-si depasi maestrul. Nu. Artistul emerit al poporului facebookian este acolo fiindca tu ai platit sa il vezi pe cel caruia ii dai zilnic like si care acum iti povesteste de F stop, de shutter-speed sau de bokeh sau face afirmatii similare celei citate in articolul de mai sus si toti cad pe spate. Sa nu uitam ca orice curicula de workshop ince[pe cu scurt istoric al fotografiei. Mai nene, las-o incolo ca Traian i-a batut pe daci. Gata . Punct. Stim toti ca in jur de o mieoptsutesiceva unu a nimerit sa fixeze o imagine pe un suport, Ajunjge. Hai sa trecem mai departe, sa ajungem la secolul 21, la AZI – sa ne proiectam munca pentru viitor – sa avem o viziune – un tel un drum un scop – o INTENTIE – alta decat sa ne strangem si sa amortim pe scaune (sau sa “Inghetam in Bucovina! pe fond negru” si sa ne uitam la Guru cum ne spune el din memorie de pe uichipedia. La noi cei care tin worksoape sau cursuri nu fac inca diferenta intre un tehnician si un fotograf, dar cum sa poti dezbate idei cand interlocutorul tau – aka profu’ – nu le are sau daca a auzit el undeva ceva – nu mai poate sa reproduca din varful buzelor acel discurs pretentios dupa care madmazelele ofteaza si se gandesc ce le-ar place mamelor lor sa duca acasa asa un baiat cult si despteptuc. E urat si ochelarist dar ce frumos face el fotografie cu doi care se pupa – pe pod – in apus – in gara – in statia de autobuz – la cumparaturi etc. Unde mai pui ca e si doctor – ar fi fost bine sa fie medic – e doar doctor in arhitectura cu o scriere care nu foloseste nimanui decat doctorului in sine ca sa omoare mustele vara.

Uau. Fix X, tu nu ai cont pe Badorgood sau te dădeau ăia afară. Egyed Ufó Zoltán implică toată familia extinsă și Google Translate pentru a genera tot atît.

O primă problemă cu ceea ce scrii este legat de cei sincer interesați de același subecte. Cunoștințele mele între fotografii români cît și ceea ce văd de prezentare pe varii bloguri mă face să înclin că sînt în stare să faca un karaoke nemaipomenit și atît. În final, rezultatul este precis cel descris de tine, pentru că și ăștia plătiți și armata gratuită fac același lucru: fură. Ei nu sînt creatori de frumos. Ei sînt geambași. Nu degeaba ziceau bătrînii că stilul nu e ceva care se poate descărca de pe net sau aplica algoritmic. Dacă și–ar fi făcut un stil era bine. Dar cum au luat și ei filtrul Dave Hill de pe un site și alții, gata de afirmare, pot să facă la fel. Și de aici diverse neajunsuri: problemele de interacționare cu oamenii ale unuia pot să fie depășite de un nou–venit cu o înclinație naturală spre socializare.

Ce e și mai rușinos este cît timp au avut la dispoziție. Ca în industria mobilierului. Lucrau prost, lucrau încet, lucrau urît. Și credeau că, pentru niște utilaje ar putea să fie buricul tîrgului. A venit Ikea și acum, care vrea să reziste trebuie să se conformeze unui standard extern. Mai bun: sînt înlocuibili și o cam știu. 20 de ani au avut să devină niște regi, să devina Brifcor și Pepsi ai dormitoarelor românilor. La exportul de lemn puteau să ajungă atît de ieftini încît greu i–ar fi concurat importurile chinezești care trebuiesc și transportate pînă în România. Avantajul este că, în cazul fotografiei, Dinu Lazăr, Andrei Pandele și gașca deja s–au montat la țîța dulce a sistemului de pensii. Pentru ei orice atenție, orice ciubuc, orice masă gratis este bonus. Iar valul doi cu Cosmin Bumbuț și lăutarii de la 7 nopți se afundă în tranșee repede, cît să treacă timpul pînă le vine și lor rîndul la o pensioară. Cei care vin după ei trebuie să aibă vre–o sinecură, ceva, vezi Eftenie și nevasta, sau s–au cam ars.

În final se ajunge în situația descrisă de tine pentru că dacă metric arată la fel clientul va cumpăra. Asta s–a petrecut deja în industria auto. Și nu–mi amintes să fi văzut ceva substanță în desenele fotorealiste făcute pentru vînzarea de mașini. Înainte erau niște garaje imense unde se puneau lumini. Și nu orice puță putea să își facă un racord la rețea care să poată suge atît de mult cît era nevoie pentru a ilumina mișto o mașină nu prea mare. Asistenți, electricieni, cîte și mai cîte. Trebuia să machiezi mașina ca să fie gata de poze. Azi se trimite modelul 3d pe care îl au inginerii și unul gîndește poziționarea luminilor și unul face plotarea. Se ia un fundal de stoc și începi să faci oglindiri și alte șmecherii care nu existau în acel studio. Cum nemții insistă în rigiditatea lor ca mașina bună de stradă să aibă numere de înmatriculare legitime și în alte țări se practică ceva cu o placă pe care scrie numele modelului, pe sistem vechi trebuia să faci măcar două rînduri de poze. Asta dacă mașina nu avea mai multe nume, în funcție de piață. Acum se face o dată și se lasă modificabil stratul cu placa.

Cu presa și cărțile mai e un strat dincolo de editori: cei cu puterea. Cei pe care îi ling editorii în fund. Amanta patronului, soția patronului, vărul patroanei, nepotul de soră șamd. Aceștia au niște preferințe, ocazional inspirate de impresia lor de cunoaștere a domeniului, dar, de cele mai multe ori, au niște interese care nu prea au legătura cu activitatea prestată. Iar editorul, cît de neam prost, trebuie să producă. De aceea în zona asta este foarte importantă marca, brandul: pentru medierea conflictelor între cele două părți. Cum stocul începe să fie întrebuințat și în afara revistei Sensiblu, începe să scadă interesul pentru marcă și să crească pentru cotațiile de preț. Pariul este greșit pentru că un profesionist ar trebui să prezinte anumite trăsături: posibilitatea de a prezenta produsul finit în intervalul stabilit, șamd.

Cît despre planul de afaceri pe 2 ani: este planul de afaceri cu care mergi la boul de investitor, fost maistru în industria pielăriei sau milițian care nu se știe cum de a găsit o valiză cu valută pe stradă, sau alte ipochimene. Ei nu știu ce e aia, mă îndoiesc că ar citi fluent, dar au pe lîngă ei un Dinu Păturică foarte prompt. Argatul este de ajuns de iute la minte pentru matrapazlîcuri, ceea ce nu exclude că este la fel de țopîrlan ca patronul. Apoi, mai ai un plan de afaceri: al tău. Dacă primul este un formular mincinos, gata completat într–un format oarecum standard, ca siviul de artist, al doilea este pentru tine un mod de a păstra un contact cu realitatea. Ce zici tu este o greșală făcută de mai toți prin suprapunerea celor două. Primul este un act oficial și fără obligație legală. El este pentru prostirea cititorului, la fel ca pliantele gratuite care se pot lua dintr–un suport lîngă un produs nou. Al doilea este vital pentru bunul mers și nu depinde de legislație, dacă presupunem că pe următorul cincinal nu apar schimbări majore de genul se scoate în iliegalitate activitatea pe care vrei să o prestezi, sau, din contră, devine legală și oricine poate să se bage.

Pentru Like si trafic este o soluție în contra căreia nici Google nu poate lupta. Se cheamă link exchange sau, mai pe lung, I scratch your back you scratch mine. Dacă un Drăgan Radu ar fi petrecut 4–6 ore online zilnic dînd like și comentînd extatic cu semne matematice la toate bășinile garantat ar fi avut cam de 20–50 de ori mai bune rezultate și o mini armată de idioți gata să scoată hamgerul la necredincioșii care l–ar comenta.

Vezi că, fără ca ei să realizeze conștient, au mare nevoie de acel istoric. Pe de–o parte este imbecilitatea propagată de cadre didactice prea incompetente ca să ocupe alt post decît în învățămînt, la întins mîna și făcut distribuție de carte tipărită pe hîrtie proastă. Pe de altă parte constat o nevoie foarte palpabilă de a aprecia minunățiile trecutului. A, vai ce era înainte! Ce vremuri! Ce oameni! Cumva trecutul capătă proprietăți magice. Se uită că un obiectiv de 50mm 1.8 are niște performanțe amețitoare pentru ce se putea cumpăra în 1890. Se uită că indivizii aceia aveau o educație culturală puternică și erau supraviețuitorii unui sistem educațional despre care nu pot spune că era mai bun sau mai prost, pe simplu motiv că nu l–am cunoscut, dar care avea o curiculă foarte diferită. Se preda greaca veche și latina. Care dădeau acces spre scrierile clasicilor, cum îi numeau pe vremea aia. Ba chiar șansa de a înțelege textul original în forma păstrată și nu traducerea îngustă a unui țopîrlan care vroia, inconștient, să servească o anumită agendă. Se preda logica, pe cînd azi se predă intensiv, 2–3 ore de TV pe zi, sofismul. Pe vremea aceea educația era aproape exclusiv pentru băieți, deci ca să curteze o femeie trebuiau să facă pozezie. Poate și desen. Pentru asta, chiar și dacă la școală nu se preda trebia să cauți modele de inspirație. Astăzi școlile mixte handicapează elevii cu materii precise. Profilul real este de dorit, profilul umanist este pentru proști. Nu se predă Bach, nu se interpretează simbolurile wagneriene, nu se face excursie cu școala pentru un concert de orgă la vreo catedrală. Se predau notele. Muzica este redusă la pictarea precisă a unor buline pe un portativ. Interpretarea, în sensul de înțelegere nu cîntare, este rezervată școlilor de specialitate, comprimată, compactată, comasată cu predarea interpretării în sensul de cîntare sau reproducere.

Fotografia nu are șansa asta. Pentru un interpret cunoscut viața începe cu o școală, gimnaziu sau liceu de muzică. Deja la liceul de muzică ajung doar o parte din cei care au făcut cursurile inferioare, fiind selectați prin proba practică. Apoi se continuă cu un conservator și exerciții zilnice. Cică fotografia nu ar avea nevoie pentru că zilnic vedem. Aș zice că și zilnic auzim. Și nu știm ce auzim. Unii pot înțelege măsura muzicii care îmblînzește animalele. Majoritatea rămîn la stadiul de animale și așteaptă să fie îmblînziți.

Ziceam de importanța istoricului pentru cursurile foto. Cînd pui baza în trecut poți să îți tragi o ancoră și să te revendici față de neofiți ca păstrător al acelor valori miraculoase. Tu cunoști clasicii, tu poți să identifici clasicii, ei sînt începători așteptînd să fie rași în cap și primiți în marea familie a fotografiei. O parte din așa–zișii elevi chiar încep să se comporte ca într–o sectă apărînd tembel și în necunoaștere de cauză pe sensei.

Ce face și mai rău învățăceilor, este nevoia de a fi primiți ca guru a educatorilor. Ființe firave și fără realizări personale notabile, ei poftesc la statutul de semizeu și devin niște satrapi cu biciul în mînă. Ei sînt măsura valorii, ei sînt judecătorii nivelului, ei sînt, din nou, păstrătorii secretului. Meseria se fură așa că stați pe lîngă mine. Și dacă ar putea produce acele albume și cărți de teorie nu îi va lăsa inima să le lase din mînă.

Citeam deunăzi o legătură primită de la un cititor spre ultimul articol al lui Ufo pe badorgood. Mi s–a atras atenția că în comentarii este savoarea așa că am depășit rapid bălăriile din articol. Acolo, Cosmin Bumbuț, îi propune boului zburător să facă direct referință la bibliografia selectivă decît să se obosească să mai încropească un text singurel. Corect. Frumos. Din păcate nu–mi amintesc de nici unul din articolele de umflat pipota, sculat creasta și bășit în lumina potrivită ale lui despre acele 2 cărți după care și–a făcut practica de fotograf. Înțeleg că Gicu, de faima Voicu și Gicu se bălăcesc sincron, e calculatorist și a învățat de la youtube tot ce știe. Dar pe vremea lui CB nu exista youtube, nici google, doar yahoo.

Si ne miram de ce nu gasim fotografi romani in galerii sau daca se vand fotografii ale romanilor se vand ca si km de autostrada romaneasca – la suprapret si doar cu statul – ca ce fotografie stie statul atat timp cat ceva directoras de pe la ceva minister isi rotunjeste bucile si ii pica ceva in buzunarel – poate sa vina oricine sa cotizeze – pune stampila de la minister si asociatia cu tot cu premii si medalii e gata. Vrei o deplasare in China? Pai inainte sa pleci – treci pe la minister – facem noi un programel in care sa te integram – iti pica si tie de Transiberian – faci fotografie o saptamana stand in cur – dar pica ceva si acolo sus.

Bingo.

Dar asta e înlănțuită cu partea educațională. Cînd formezi noua generație ca fizicieni după ureche sau contabili nu văd cum ai putea să ai pretenția unei culturi naționale. Cînd ultimele locuri sînt luate la liceu la profil uman și sînt luate de frica stigmei școlii profesionale, cum să produci ceva? La momentul acesta întreg sistemul este măcinat de boală. ICR. Un fizician de doi lei, trimis cercetător prin pilele lu’ tac–su, devenit cult prin alte filiere. Cum să nu aprobe un potențial inginer de mine cu fotografii din zone miniere și neasociat politic cu Valea Jiului?

Nu pretind că este necesar să faci liceu de arte plastice și facultate de arte cu masterat și doctorat ca să poți lucra în domeniu. Din fericire pentru restul lumii, pozele, sculpturile și romanele nu implică decodarea unor tabele cu cifre. Nu este vorba de o centrală atomică și dacă strîngi șaiba prea mult faci zona radioactivă pe o rază de 500km. Nu e de calculat cîte șuruburi se pot omite pentru a reduce greutatea avionului fără să sară tablele de pe el la aterizare. Dar nu se poate performa cu programul cotidian pe care îl au cei pe care îi aduc prin paginile astea. Nu poți dimineața cafeluță tîzie, că asta înțeleg toți corporații cînd visează să iasă din „firmă”. Urmată de un prînz generos, siestă, stat cu familia, vernisaj, bere cu prietenii și moțăială la televizor să vezi ce mai zice ăla sau ălalantu’.

Și pentru a se ajunge la performanță este și de lucrat la imagine. Prăpăditul cu aparatul foto pe burtică se tezește la 7. Dacă e genul care se spală, blestemă că toți vecinii de bloc tot la ora aia se spală și nu vine apa caldă cu presiune. Apoi pe la 8 se pune să ducă puradeii la școală sau, dacă mai e flăcau, se duce pre sine 20 de minute mai tîrzior spre lucru. Blestemă traficul și toți ceilalți corporați cu ochii lipiți de somn care încearcă să taie fața concurenței, ultimul loc unde își pot exprima spiritul războinic. La firmă nu au voie, trebuie să lase gonadele pe tarabă cînd primesc badgeul. În trafic, la ora aia sînt doar ei între ei și transportul în comun. Meseriile inferioare și–au schimbat deja tura de o oră și comis–voiajorii încep mai tîrziu. Stă la geam și visează cu ochii beliți în ecran. Ei nu caută să exprime ceva, ei caută alt gen de viață. Mai rău: acel alt gen de viață este iluzoriu. Vezi turismul în Jamaica. Sau în Cuba, că tot anunța țăranul ăla ordinar de Ufo că acum are bani cît să meargă pînă în Cuba și înapoi, nu ca atunci cînd era în solda lui CB.

Cuba este o țară. Și o insulă. Țara e mai puțin decît insula pentru că pe insulă mai e și un regim care ar face angajații de la Siguranța Statului din 1952 să se înfioare. Iar granița este păzită cu sisteme de ultimă oră și soldați care primesc muniție de război în cantități de conflict deschis. În acea țară au existat niște experimente interesante. Nu așa spectaculoase ca în Haiti, unde a apărut prima republică neagră din lume, dar nici considrabil mai slabe. Iar istoria lor scurtă este considerabil mai palpitantă decît divanele ad–hoc cu boieri îmbrăcați după moda otomană trăgînd din narghilele ca pe cheiul Bosforului. Ei nici constituție belgiană nu cred că au avut.

Acum le dăm leilor drumul în scenă: toată gașca de plimbăreți care au fost la Buena Vista la concert și care au citit în B24 cum povestește Dan Chișu despre trabucii fumați pe asfaltul plajei. Pentru ei, ca indivizi, este o realizare. Cine ar fi știut că puțulică bleagă plecat din creierii Maramureșului și ajuns ochelarist de fiță la Bucale s–ar duce pînă acolo să–i cînte la ureche lăutari latinos? Și nu orice latinos, cubanitos! Ca și america cu al ei fetiș pentru țigările de foi insulare și românii știu de rachia cotată în stele și bomboanele cubaneze. Și e șansa lor să meargă acolo și să fie domni. Pe ei nu îi interesează că băiatul care servește e dominican venit ilegal și care muncește fără contract: tot din ăia e! Nu contează că specialistul în cocktailuri este un Peruan analfabet care nu înțelege jumate din ce zic cubanezii, ei oricum nu ar putea să facă diferența. Și să luam contact cu realitatea: ei sînt copiii plebeilor care se pileau cu bere și spirtoasă de origini dubioase. Ei nu știu ce e aia un vin și cum se diferențiază. Ei fac cum au făcut și părinții lor: cît de multe îți trebuie pînă se înmoaie picioarele. Puteau să aterizeze la fel de bine in Barbados și nu ar fi simțit nici o diferență. Poate chiar le–ar fi plăcut mai mult că ar fi putut să își arate abilitățile de engleză stricată față de turiștii americani, mai numeroși în Barbados.

Așa că de unde poze cu Cuba? Poate poze cu plajă. Apus de soare, că pe la români asta se întîmplă doar la Delavrancea sau în competițiile foto.

Fotografia romaneasca este exact ca si politica romaneasca: inculta, corupta, urata la suflet, dornica de parvenire, nesimtita, fara coerenta, razbunatoare, hâtră, oarecum ermetica daca nu cunosti persoanele care trebuie si bineinteles lașă. Astea imi vin fara sa ma gandesc prea mult fiindca le simt in fiecare zi in care deschid cate un site de fotograf gen Gigel si vad ca una este intentia declarata si altul rezultatul – multumita impotentei. Pacat ca acea impotenta nu este si sexuala fiindca atunci clar motivele pentru care fac unii fotografie s-ar reduce drastic.

Pentru că mediul este de așa natură încît să nu mai înțeleagă nimic. Paznicul de la metrou e sătul de vagabonzi și tinerei cu tupeu și impresii despre democrație, ce trebuie pozat, șamd. El visează la o slujbă de la 9 la 18 care să îi aducă bani de pus pe masă, fie ei și într–un cont bancar. Are familie, are copii, vrea să trăiască. Și sistemul îi spune stai la coadă după puțoii ăștia. Puțoii de la corporație visează reclama la Kent. Fiecare prost crede că are în raniță bastonul de playboy. Iahtul îi lipsește. Și pentru a ajunge la acel iaht i se spune: stai la coadă după copiii de ceva sau altceva. Copiii de ceva se oftică pentru că în viața reală nu au parte de respectul pe care l–au primit de la slugile lui pápá. Și așa mai departe.

Apropo de recentul ghiolban și latrinele venețiene pe unde a stat că cică e scump orașul: paznicul de la metrou mărește pasul cînd patronul îi zice că nu sînt bani. Știe că a luat o țeapă și știe că sînt destui dulăi bine hrăniți gata să îi înmoaie oasele dacă nu îi acordă respectul cuvenit șefului. Așa că pleacă. Javra asta poate să stea un an pe gratis și să mai facă și pe victima. Ba chiar are tupeul să îmi revină prin comentarii că el nu stă pe banii nimănui. Așa o fi. La fel cu pui de doamnă senator care cîștigă la un ONG cît să–și ia BMW la prima mînă pînă la 20 de ani. Singuri, bineînțeles. Mi se pare de rîsu–plînsu cînd apar ăștia și anunță că dacă nu a avut banii în prima lună să își ia dSLRul, ci abia peste două luni, nu este copil de bani gata ca ceilalți. Nici nu le trece prin cap ideea că s–ar putea ca mentalitatea să fie aceiași, deși sumele de bani vehiculate să fie altele.

Am mai scris–o că astăzi toți trăiesc în cel mai rău caz ca niște prinți din antichitate, chiar dacă nu au putere de viață și de moarte asupra supușilor. Imbecilii iau tabelul publicat de nu–știu–ce revistă și aleg să viseze cum ar fi să fie ei în primii 5%.

Am obosit.

Pe bună dreptate.

Anunțuri
Etichetat , ,

9 gânduri despre „Cuba Libre văzută de pe plajă

  1. Anonim spune:

    Lenea „cubană” a lui Bumbuţ, sau mesajul „sudic” al artei – http://atelier.liternet.ro/articol/11547/Bogdan-Ghiu/Lenea-lui-Bumbut.html

    • Criticul Foto spune:

      Grețos articolul. Îmi amintește de cărțile unor profesori americani care puteau să explice plebei mentalitățile rușilor din timpul țarului Nicolae fără să știe o boabă de rusă și vizitînd Rusia doar pentru lansarea cărții, prima dată! Altfel, clanul Ghiu se respectă.

    • Anonim spune:

      Bumbutz răspunde:

      „Domnule fara nume, uitati un lucru – fiindca n-ati fost atent la prezentare. Eu am ales E-PL3 si nu cei de la Olympus pe mine. Pe care l-am cumparat personal. Si nu l-am ales pentru ca e ultimul model de tehnica, fiindca nu e, cum probabil n-ati fost iar atent la prezentare. Io zic sa mai veniti o data sa va explic. Pentru un cunoscator in ale tehnicii digitale noi si superioare, sigur plateste Olympus fursecurile, iar eu va arat copia de la factura.”

      http://atelier.liternet.ro/articol/11547/Bogdan-Ghiu/Lenea-lui-Bumbut.html

  2. Fix X spune:

    Cand ma intrebam din ce in ce mai tare despre ce e vorba in articolul ala ca nu intelegeam unde a fost CB – decat in Cuba – si nu zicea nimic altceva decat ca oamenii de pe acolo nu se au cu tehnica samd … dau peste primul comentariu de la articolul ala si imi place cum a sintetizat ideea. Il citez aici: „Suveranitatea faţă de tehnică”
    NU, 19.12.2011, 02:53
    Cred că aţi înţeles explicaţiile lui señor Bumbutz tocmai pe dos. De fapt este vorba despre o „inferioritate”. Señor Bumbutz este un accesoriu al aparatului şi nu invers. Lenea despre care vorbeşte señor Bumbutz tocmai la asta se referă. Nu putem vorbi despre „suveranitatea faţă de tehnică” din moment ce Olympus E-PL3 este un aparat nou apărut, superior multor alte modele existente în acest moment pe piaţă. Expoziţia din magazinul F64 nu a fost o expoziţie de fotografie bumbutziană ci a fost o reclamă asumată, un mod de promovare al acestui aparat, fapt ce reiese şi din prezentarea expoziţiei: „Cuba văzută prin vizorul unui Olympus E-PL3″. Cosmin Bumbutz nu a fost decât persoana care a plimbat aparatul prin Cuba şi l-a adus înapoi. Aici nu este vorba despre artă. Señor Bumbutz s-a ales cu o sponsorizare şi tenul bronzat iar F64 cu o promovare pentru Olympus E-PL3. Nimic mai mult. ”

    Oare cei care i-au platit lui Bumbut avionul stiau ca el a mai si facut un ciubuc pe drum ducandu-si acolo invataceii? Cred ca s-a discutat despre ultima lui deplasare in Cuba in care pentru 500 de euro de caciula, parca, aveai privilegiul sa ii inspiri adanc si pe cont propriu besinile si sa te bata pe umar seara, ca doar ai platit, la vizualizare. Nimic mai mult. Nu stiu daca e pretul corect sau fals atata vreme cat unii l-au platit, dar nu am vazut pe nicaieri rezultatele workshopului lui. Poate ma ajuta cineva cu un link – si comic ar fi ca in acea galerie – cea mai „slaba ” imagine de cursant sa bata cea mai tare poza de „profesor”. Si ca sa nu se inteleaga gresit – nu despre bani vorbeam. Ma refeream la caracter.
    Bumbut si noi mai ales am fi fost mai castigati daca pleca acu’s patru ani in Cuba, sa isi faca acolo temele serios – sa faca ceva ce necubanezii nu fac – si sa vina fie cu un produs superior celui pe care il ivreaza sau sa se intoarca atunci cand l-am fi chemat noi, fanii, inapoi. Altfel – e doar unul din miile care o sterg cate o luna la plaja si nici nu au concediu calumea cautand mereu subiectele alea nici subiectele alea nu sunt luate in serios.

  3. anonymous spune:

    Din pacate , situatia se va perpetua un timp ceva mai lung, cei care fac azi 25 de ani si intra in sistem (asistenti, profesori etc.) ajung intr-un sistem deja corupt. E greu sa scapi de mentalitatea si de modul de avansa in post. Daca inoti contra curentului o sa para ca stai pe loc :) . Trebui sa dai tare din miini ca sa te misti cit de cit.

  4. […] Fix X a modelat electronii în forma acestui mesaj, pe care îl voi pune eu la punct cu comentariile: Cand ma intrebam din ce in ce mai tare despre ce […]

  5. VladimirC spune:

    „Imbecilii iau tabelul publicat de nu–știu–ce revistă și aleg să viseze cum ar fi să fie ei în primii 5%.”

    De ce? Trebuie să se raporteze constant la un top. La şcoala, dacă nu lua zece problema era că Mitică a luat zece deci el e mai prost. Trebuie să ne mâncăm constant ca animalele? Să concurezi cu maşina vecinului, cu părul amicei, cu casa lui Vasile?

    Pe aici sunt mulţi Români şi Moldoveni care trăiesc mai prost decât ar trăi în ţară pentru că trimit toţi banii înapoi, unde ridică case uriaşe şi scumpe. Unii fac treaba asta de 10-15 ani, iar între timp şi-au adus şi restul familiei, casa fiind goală. Oamenii ăştia trăiesc doar pentru a proiecta o imagine care de fapt nu este a lor. Înţeleg de ce, dar mi se pare atât de trist.

    Revenind, nu înţeleg nevoia asta de a fi în top, aici mă refer la amatori. Pentru profesionist problema teoretic s-ar pune altfel, să fii în top = profit. Dar în cazul unui Vladimir, de ce dracu aş vrea eu să concurez cu C.B. sau mai ştiu eu cine. De ce aş vrea să concurez cu cineva, nu mă pot bucura de această minunată şansă pe care o am să apăs pe buton fără să vreau să fiu în competiţie? În general, de ce aş vrea mai mult decât am? Am destul, mult mai mult decât unii îşi pot imagina, trebuie neapărat să visez la piscină şi Mercedes nu ştiu de care? O casă liniştită, role-bicicletă şi dacă vreau neapărat o maşină ieftină, nu ajung? Eu zic că da. Ceilalţi… mai bine ar fuma ceva. Relaxează, mult.

    Grăbiţii ăştia urcă pe scara aia care nu duce nicăieri fără să contempleze măcar o secundă un moment sau măcar drumul. Pe drum, îşi mai dau şi coate, îşi pun piedică sau îi împing pe ăia din spate pentru a fi siguri. Corporaţia face la fel, dar ăsta e scopul ei. Oamenii nu sunt corporaţii, sau…

    Iar totul a plecat, zic şi eu, de la un 10 luat de Mitică.

  6. […] Din pacate , situatia se va perpetua un timp ceva mai lung, cei care fac azi 25 de ani si intra in sistem (asistenti, profesori etc.) ajung intr-un sistem […]

  7. […] a amenințat cu automobilul încărcat electronii singuri pînă i–a determinat să se așeze în forma asta: “Imbecilii iau tabelul publicat de nu–știu–ce revistă și aleg să viseze cum ar fi să […]

Zi–mi de bine, sau exprimă–te după pofta inimii.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: