Fetele bune de măritiș din Ungaria și Sulina lui Alex Tomazatos

Citeam deunăzi o carte despre cultura Ungariei. Cultura în sensul larg: ce mănîncă oamenii și de cîte ori pe săptămînă face un cuplu sex. Și tocmai savuram partea despre rapoartele dintre sexe, ocazie cu care am și aflat că sînt destul de pe normă cu jumătate plus unu femei, față de jumătate minus unu bărbați. Și era acolo un tabel cu numărul de căsătorii oficiate pentru femei nemăritate mai mari de 15 ani. Interesant. Românul cînd vede asta vede Can Can, concluzionează că alții s–ar căsători la 15 ani șamd.

Prima observație era că, printr–un mic experiment sociologic, am aflat că acei cîțiva români limitați și atipici care mai vorbesc cu mine atîta vreme cît nu este în public, au o înclinație teribilă să nu vadă pădurea de copaci. Zicea Vladimir că românii nu ar face notă discordantă. Ei bine, tabelul în engleză pus la dispoziția subiecților a fost analizat prin prisma aparențelor de români: că cine se mărită la 15 ani, că de ce numai nemăritate șamd. Neromânii, în schimb, au trecut repede peste punerea în cadru și au văzut numerele în continuă scădere de la 100+ la mie la 30.

Făcînd aceste observații am mai realizat ceva: că oricine este conectat la torentul de diaree numit media, în orice formă și în orice locație pe fața pămîntului, are mici șanse să poată să se folosească de informațiile noi. Tabelul în cauză studia dezinteresul unguroaicelor pentru măritiș. Și da, este esențial să faci raportul la femei nemăritate. Toată informația dincolo de cea culeasă prin experiență directă este coruptă și apoi distorsionată după care este tocată și o serie de mîini plătite nu prea bine caută bucățile cele mai savuroase cărora alte mîini, de data asta mai bine plătite, le dau o formă cu vino–ncoa. Pe perioada cînd păstram legătura, pentru a mă „informa” bineînțeles erau adevărate avalanșe cînd mai se mărita vre–una mai cunoscută sau mai făcea vre–unul vre–un reportaj despre copiii abandonați și se scoteau din arhive datele percepute ca statistice. Mai precis numărul de morti, cununii, divorțuri și botezuri din parohie. De parcă toată lumea ar respecta modelul corporatist cu acasă–serviciu–acasă.

Realitatea este că numărul de divorțuri și dinamica anuală sau sezonieră pot să intereseze pe avocații de divorțuri, dar numerele sînt irelevante pentru a evalua situația fericirii menajului român mediu. Poate să presupună că cineva care la doi ani se căsătorește sau divorțează, pentru că „e de modă veche” și nu poate să facă sex fără inel pe deget, este inclus în statistică. La fel cînd unul din soți, bișnițar, are proces de evaziune și trebuie să dea banii înapoi. Trag urgent divorț, celălalt ia tot la partaj și omul e falit. Atît de falit că trebuie să doarmă tot în aceeași casă că nu are bani de hotel. Pe rata căsătoriilor intră și țiganul român cu care am vorbit acum vreo 4 ani care cerșea prin trenurile franceze: căsătorit cu una care îl înșela a făcut copil cu o alta și acum stă în orășelul de rulote la cam 3 zile distanță cu mașina de familie. S–a căsătorit cu prima, dar nu a existat divorț și probabil nici nu o să existe.

Ceea ce nu oprește politrucul de la colț să dezbată situația familiei românești. Ceea ce nu oprește popa să predice despre iminența apocalipsei prin decăderea unei instituții legale de dată recentă. Și nici unul dintre aceștia nu are probleme să se alieze la cauza naziștilor cu familia clasică cum îi zic ei. Ceea ce face cuplurile care nu sînt inregistrare sau, mai rău!, cuplurile gay să fie semn de și mai mare decădere morală.

Sfatul este, pentru cei care vor să performeze în orice domeniu, decuplarea completă de la ceea ce se înțelege popular ca știri sau informații. Pentru că nu poți face un reportaj despre țigani fără să te ia valul. Sau, mă rog, să crezi cu tărie că poți și să nu produci aceleași poze inutile. Pentru că, invariabil, dacă sînt bogați trebuie să pozezi casa cu turnulețe într–un efort trist de a te simți mai bun pentru blocurile majoritarilor, sau dacă sînt săraci să cauți să surprinzi mizeria în care trăiesc.

Poate asta era problema pe care nu puteam să o formulez legată de diferența de calitate între pozele făcute de un estic, în special românii, și celelalte nații: deși pozele conțin oameni, oamenii sînt irelevanți. Cel mult sînt clowni, manechine ridicole pe care să le costumezi. Uneori asta se întîmplă ad litteram vezi Pungovschi și țiganii expulzați din Franța parcă vara trecută. Sau, ca pozele cu Frumoasa Satului a lui Egyed Ufó Zoltán orice ca să te facă să te simți bine cu privire la tine. O fi avînd Ufo țîțele lăsate peste burtă, dar să vezi asta ce strident se machiază!

Mi–a remarcat unul, Doru, că nu a scris Bayazid de un altul Alex Tomazatos. Cică ar fi fost din cauză că un al treilea, Cosmin Bumbuț, l–ar fi lăduat. Mă rog. CB i–a lăudat și pe javrele costelive de la Jurnalul ca fiind ceva mai răsărit decît un pozar bețiv de nunți. Sau poate era o capcană ca să îl mai trec pe unul, al doilea din înșiruirea asta, pe listă.

Important e că am gasit cîte ceva de Alex T și dincolo de poze puțin mai periate decît maimuța școlară a lui Ufo nu am găsit. Cică se publică pe net în Oitzarisme. Cică despre gropari. Începe în stilul compunere școlărească clasa a 4a: cum mergea el pe lîngă gardul cimitirului și s–a împiedicat de subiect. Bun. Măcar e sincer. Nu încearcă să suțină că ar fi avut creierul să raționeze reportajul înainte să apese pe buton. Că a făcut eforturi în postprocesare acasă în fotoliu, asta e altceva. Prima: frumos contrastate căldura percepută a luminii roșii de la chibrit vs albăstreala procesată în restul cadrului. Înainte de Adobe Photoshop, un cadru ca ăsta lua ceva îndemînare. Acum îți trebuie un minim de înțelegere a straturilor și ajută dacă ai tras RAW. Sper că nu–mi vine și ăsta ca Silviu Fără Frică să–mi zică de Ilflord.

Avem inclusiv poza cu biserica și cruci. Reporter? Bleah! Ce reportaj? E poza cu hoitu–mbălsămat. Care e ideea. Zice că gropari, dar jumate din poze nu–s cu gropari. Cimitirul? Mai degrbă, dar nu zice nimic de istoric. Să fie tema Îngropăciune în ajun de Crăciun? Posibil. Dar cum știi că e Crăciun? Măcar cînd face Bumbuț o poză poți să o localizezi. Mergem mai departe, poate e redactorul de la Oitzarisme imbecil și nu a știut ce să aleagă. Poate reportajele epocale sînt mai încolo.

Următoarea galerie dacă e să–i zicem așa, site gratuit. Aici sigur își pune ceva de valoare, ca să atragă mușterii. Vax. Impresionantul alb–negru cu fiecare se uită în altă parte parcă ar fi o copertă de album de roacheri. Se reflectă impresionant fulgerul din camera fotografului în ochelari și cam atît.

College Photographer of the Year! Uau! Să vezi că a luat Nobelul în fotografie pentru Pulitzerul de anul trecut. Vax. Premiu de consolare pentru imaginea de Dom za vešanje cu femeie și cățel la rîu. Mda.

În sfîrșit! Sub numele americanizat de Al Tom răsar alte trei colecții. Intrăm în prima galerie Sulina, oraș natal, o știi el ceva. Urmează un text lung și imbecil ciordit de pe vreo foaie xeroxată de la avizierul primăriei și din care se reflectă nimic. Adică ar trebui ca un ochi neavizat să dea înțelegător din capul atașat și să confirme că poza cu rîndurile de case arată a orășel cu 5.000 de suflete? Ciudat. Profit, multe nații, chiar și de rezervația „biosferei”. Cretinul scrie tot ce a găsit. Mă bucur că s–a salvat copiind foaia de la primărie, pentru că altfel ar fi fost teribil să ne transcrie ce scrie pe ușa WCului din curtea lui tac–so sau ce alte zone puternic culturalizate mai are Sulina. Case. Oameni din spate. Iar case. Se trece de fotoreportaj de arhitectură? Iată o poză cu omul din față, deși pare tare încurcat omul, păcat spălat cu o succesiune de poze seci de case fără prezență umană. Apoi, o gură de aer: o succesiune de trei poze cu mașini în fața caselor, ordonate după prețul de vînzare al mașinii. Ba chiar, pentru cine avea dubiu legat de valoarea celei de–a treia, în cadru mai răsare și o a doua mașină, deci succesiunea a fost atent executată.

Seria este atît de moartă, de lipsită de noimă, că pînă și el se satură să mai pozeze frontal casele și începe să le pozeze din colț. Un moment mă întrebam dacă nu o fi asta bursa imobiliară Sulina, dar sînt prea multe poze de case. Probabil îl ajută pe vre–un văr cu recensămîntul. Restul de celelalte două serii sînt la fel de inerte chiar dacă prezintă mai mulți oameni. Se remarcă ceea ce fandosiții de la 7 nopți ar numi stil de iluminare minimalist și restul forumurilor ar numi lumină disponibilă [available light]. Adică cum pică aia e. Și cînd e în interior musai fulger pe cameră.

Acum nu am dubii că ai lui colegi de școală l–ar invita să le facă poze la nuntă pe gratis. Dar poveștile înghețate în cadre țipă amintiri de vacanță, chiar dacă nu e o vacanță ci o viață tristă și lipsită de valoare. Nea Gigu din capu’ satului, ulița principală, o să îi identifice pe golanii de la cafele și păr lung, dar eu am probleme să îi găsesc un titlu pozei. „Poate o zi din viața motanului castrat”. Sau „cum am învățat să fumăm pentru relansarea economiei naționale”. Sau „blonda me’ i hardcor, trage drog pe nas”. De fapt, care e sensul oricărei poze dincolo de realizările artistice comune executate cu telefonul în parcare înainte de intrarea in discotecă. Măcar pozele de pe Pițipoaca punct ro (sau com?) au un șarm ciudat cu blonda printre pișoare.

Pe scurt: Tomazatos se screme, geme și icnește, dar nu iese nimic. Nici măcar poza cu craniul nu ajunge să aibă un minim de șoc. Ca și protejatul boului zburător, Tudor Platon, pozele sînt colosal de neutre. Sînt proaste în sensul că oricine altcineva din pătura lor socială și cu localizarea lor geografică produce. Reportajul lui Platon este de inegalabilul nivel al 2.000 de filmulețe făcute cu mobilul prin școlile din toată România. Istoriile lui Tomazatos sînt identice cu ce au mai făcut alți cîțiva zeci sau sute de fotografi originari din localități forțate să se urbanizeze de regimul Ceaușescu, localități în care asfaltarea și canalizarea s–au oprit o dată cu banii de la județeană la schimbarea de regim. Ce pot ei să documenteze bezmetic este doar propria suferință interioară că, de ex. în cazul lui Al Tom, Sulina nu–i Viena. Ar putea să arate că oamenii, fără o putere centrală care să aducă de ajuns de mult încît să aibă toți de furat și să mai și rămînă ceva pentru oraș, se întorc în Evul Mediu. Dar și pentru asta trebuie creier.

Anunțuri
Etichetat

Zi–mi de bine, sau exprimă–te după pofta inimii.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: