Piramidă? Lanțul deșertăciunilor!

Vladimir C vine cu o nouă provocare. Pe asta o preiau eu.

Maslow reloaded (1)

Am încercat o adaptare a celebrei piramide la ceea ce observ prin masa fotografilor. Nevoile lor închipuite sau reale, autentice sau artificiale.

Piramida originală este imbecil formulată. Este tentativa unui om mic și nesigur de a sintetiza urgiile vieții nesigure. Și cu toate astea, nu realizează asta pînă moare și pune siguranța pe treapta a doua, ca fiind ulterioară nevoilor biologice. Pe lîngă faptul că fiecare strat al piramidei dobitocului se poate împărți în sub–straturi și acelea se vor succeda altfel decît le–a marcat el, oricum siguranța vine pe primul loc. Mda, într–o lume ghiftuită, ca cea a emisferei vestice, se pune problema că mîncarea este în așa abundență că se și aruncă dacă nu corespunde unui standard de prospețime și că abia apoi vine siguranța personală. Timorații care încearcă metoda lui Vlad Eftenie de fotografie de stradă, dîndu–se jos din turnurile lor sigure, de după uși metalice, și care se aventurează în zone văzute la televizor și percepute ca periculoase doar în haită, cum ar fi cu Bucureștiul meu drag, și la miezul zilei cînd umbrele sînt mai creative, ei bine, aceștia ar putea să certifice că numai după ieșirea din zona considerată periculoasă se preocupă de mîncare. La fel și soldații, caută sex după bătălie, cînd pozițiile sînt asigurate și nu în timpul. La fel, si următoarele două niveluri sînt inversate.

$$$

La baza piramidei stau banii. Deși Tichy a reușit să construiască aparate de fotografiat din resturi iar cum orice poate fi folosit în scopul fotografiei (pentru cei ce înțeleg termenul mai departe de f-stop) – să ne gândim la pielea noastră și o mască, o expunere de trei-patru ore în soare puternic se va numi fotografie, dar nu toți suntem capabili de acest lucru și el a avut mijloacele materiale necesare pentru a se educa în acest domeniu. În lumea în care trăim banii ne asigură existența, chit că ne place chit că nu, destul de greu să apeși butonul minune când inaniția a devenit a doua ta natură.

Remarc prima surpriză: „în lumea în care trăim” este vorba de lumea capitalistă, industrializată a țărilor de primă mînă.

Țări de primă mînă între care se numără și România, apropo. Că rromânul va constata că este poluare pe baza numerelor publicate de vreo agenție, chiar dacă nu înțelege cum îl afectează acele numere. Dar, chiar și cînd lăcomia îl înlănțuie așa de rău încît pune sănătatea lui și a familiei sale ca acompaniament la slujba aia bună, „de viitor”, tot o să plece la sfîrșit de săptămînă să împută destinațiile ușor accesibile din oraș. Iar, chiar dacă nu în fiecare an, va pleca undeva departe să admire apusul de soare în vreo zonă în care industria grea este turismul. Oamenii din Bhopal nu pleacă nici cînd le mor copiii pentru că nu au unde să se ducă. Rromânca nu va ezita să se simtă melodramatic ca o indiancă cu copilul deși nu doarme în stradă, iar dilemele ei sînt dacă să accepte sau nu „din motive etice” vaccinul pentru copil pus gratuit la dispoziție. După care va compensa puradelul cu ceva plăcut: niște grăsime la MacDonalds, poate o înghețată sau vreo jucărie, ce copilul indiencei nu primește nici de ziua lui. Nu mă opun, dacă își permite, e treaba ei. Dar ziceam de ipocrizie: să te compari cu cineva care chiar nu are scăpare, doar pentru un bal masché, un role playing pentru a mai condimenta o viată îndestulată, dar searbădă.

Ceea ce face ca banul să nu fie o problemă pentru cei analizați. Poate asta ar face banul baza piramidei lui Chira, dar banul lipsește în sensul că „trebuie să aștept pînă la următorul salariu” sau, vai, „ar trebui să–mi fac un credit dacă vreau să iau acest aparat pînă nu se schimbă moda, dar deja cred că m–am îndatorat cam mult”. Filosofia este doar încă o joacă de–a cineva, altcineva. Băiatul ăla cu bursa la Veneția a primit de la mama banii pentru dSLR și atunci — cu studii de artă — și acum — cu ceva experiență de mînuit jucăria — produce niște poze de vacanță atroce, cum parcă nici absolvenții Uzinelor Dalles nu ajung.

Bineînțeles se poate argumenta ad nauseam despre importanța banilor. Și că se poate și fără și că se poate cu foarte puțin. Într–o lume a caselor comunale 9mp pentru un individ este un lux care nu poate fi atins. În lumea hiper–ghiftuiților se va pune problema unde intră baia și bucătăria personală în 9mp. Oricum ar fi o himeră pentru că omul din lumea bogată nu se descurcă cu suprafața aia pentru a îngrămădi bunurile acumulate pînă atunci, el unde o să mai trăiască, peste cutii?

Morala: într–o țară occidentală în care familia precis medie trăiește din 1.300€ pe lună plus, eventual, ajutoare sociale, rromânii ajung să le dea clasă cînd sînt angajați de super–calificați și să vrea ca la salariul de 2.000+€ al primului debarcat să se mai adauge, dacă se poate, încă o dată pe atît prin salariul partenerului sau partenerei. Nu, nu scriu relativ la situația din India, dar ăștia vor vrea să și pună „pentru zile negre”. Pentru un obsedat de ban, un obsedat să se ajungă, banul ține locul de oxigen în sistemul lui nervos.

În cealaltă extremă, excesul material aduce cu el tentația și tentația plăcerilor. Cu cât ai stomacul mai plin cu atât îți este mai greu să te ridici de pe canapea și mintea va fi mai lentă.

Studiu de caz precis pe români: ajung în poziții și la munci hipercalificate, și asta le dă cumva niște calități intelectuale și morale care le permit să leviteze deasupra localnicilor. Plecînd de la o nație de curve care ar face orice pentru un buletin de București — nici nu îmi pun problema ce ar fi făcut pentru o viză de ședere în străinătate, vest — ajung în acceași generație să se crededă mai buni decît zeii lor. Și, cum abia se porniseră, e greu să se mai oprească și acum standardele se ridică dincolo de plafonul norilor, căutînd alți zei.

Chiar cu niște luni în urmă aș fi fost de acord că este burta plină de vină. Am și scris–o. Dar au fost și artiști cu burta plină. Au fost și oameni bogați și foarte bogați care s–au preocupat de comunitățile în care trăiau. Acum cred că este acestă Never ending story cu bau–bau și copii cu posibilități magice. Ai zis că vrei o casă. Ai o casă. Da, dar vreau una mai mare. Am „nevoie” de ea. Serios?

Ziceai că vrei full frame. Ia această Smena 8M gratuit! Nu–nu–nu. Eu vroiam D3x de la Leica. Și cînd o să aibă D3x? Vă jur că nu vor trece mai mult de două luni ca să îi găsească cusururi. O fi frumos, dar e greu. O face poze oricum și în orice condiții, dar se vede că e scumpă și mi–e teamă că mi–o fură. Și arta lui va rămîne în cutie, în dulap, după ușa de fier, după ușa cu interfon. Va vrea unul din astea noi: gîgîlicile astea scumpe și cu obiective pe un nou format. Dar ăla nu e full frame. Și ce e full frame. De cînd e 24x36mm graalul? Știați că se poate 60x60mm?

Contrar celor spuse cu sârg de majoritate, educația în țările dezvoltate/în curs de, este ieftină și ușor accesibilă. Nu cred că ai nevoie să cumperi ultima carte recomandată pe strobist a lui McNally de 50$, dar cu singuranță îți poți permite o vizită prin anticariat unde cu 50$ ți-ai asigurat ceva lectură. Ca observație extrem de personală, am observat răsfoind o carte de-a lui că lucrurile sunt tratate superficial comparativ cu manualele vechi, dar până la urmă orice mijloc e bun cât timp te ajută să îți atingi scopul. Iar între a citi 400 de pagini complicate și fără multe imagini sau a citi 100 glossy cu informație condensată, calea facilă câștigă. Pentru că marea parte lucrăm 9-18 iar seara este dedicată altor lucruri. Fiecare trebuie să aibă certitudinea unor bani bine cheltuiți la compania de cablu.

Educația a fost, de la căderea școlilor greciei antice, ieftină. În America e gratis. În India e aproape gratis. Scumpețea apare o dată cu nevoia aia de a se ajunge. Pe vremea lui Cuza puteai să ai învățămînt gratis cît să știe să se iscălească și să citească cît să cînte la strană. Bravo! Meseria e brățară de aur cică. De aur, că hrăpăreții români, cu ochii în formă de S tăiat pe verticală, nu auziseră de platină. Așa că unii s–au pus să facă odrasla popă. Sau ofițer. Aha! Aia costă. În Ghermania tătîne–su rromânul poate să își dea copilul la școală să învețe într–un sistem fără ciuma românească: note condiționate de meditații, șamd. Și ce face rromânul?!? Trebuie școală privată pentru odraslă. Etete unde era viitorul noul director de la Mercedes! S–o da el majoritar ortodox la recensămînt, dar colegiul catolic nu mai pare așa rău. Bine, naziștii din țară, o să scuipe în direcția catolicilor că cică nu ar fi atît de sfinți ca ai lor, dar stai să vezi dacă își îndreaptă Biserica Catolică niște milă divina sub formă de Euro cum se sfințesc prin zeciuială!

Problema e că nu citesc. Problema e că argumentul ăsta merge doar la românii din România. Românii din Grecia au probleme cu citit greaca, chit că peisajul editorial de acolo, pentru o nație de cîteva milioane, este pe principiul basmelor: se scoate, cantitativ, într–un an cît în România în 10. Iar calitativ, probabil raportul trece de 1:100, dacă România are voie să numere o ediție la 10 ani de tipărit pe foiță de țigare integrala Eminescu, Caragiale, șamd. Dacă nu se pun decît cu prima ediție probabil că un sat de lîngă Atena depășeste cultural România.

McN se cumpără și pentru că este de marcă. El vinde ceva. Cărțile lui sînt niște broșuri extinse de vînzare a unei anumite linii de produse de la precis o singură marcă. Tu scrii aici de Iarovici, care se dă pe 5–15 lei în funcție de numărul de pagini. În Spania, Cervantes nu se găsește la 1€, decît dacă e deteriorat bine. Cartea cu poze e și mai scumpă. Tot sînt mai mult de un volum în plasă pentru suma acordată, dar trebuie și ceva efort pentru asta.

Iar, deși înclin să fiu de acord cu faptul că 400 de pagini îngălbenite sînt mai puțin atrăgătoare decît 100 lucioase, nu uita că e marca vs ne–marca. Oare de ce crezi că românul pute a nădușală în tricoaie Lacoste sau Adidas, după gust, cînd putea să aibă 20 de tricouri de bumbac și să le schimbe la 2 ore, după nevoie?

Dacă nu ai 50$ pentru anticariat, poți apela la minunatul Internet. Google&co sunt niște unelte imposibile, la care cândva nici nu visam. Măcar de ai citi toate articolele de pe wikipedia legate de fotografia. Totuși știu că marea parte citesc foarte puțin, până la urmă vorbim de imagine nu de text.

Nu. Vezi ce a scris Bayazid de lumină. Și cărțile de vreo 20 de ani se produc după cum îl taie capul pe autor și cît îl duc puterile pe el. Nu. Nu merge. Cosmin Bumbuț, dacă ar fi crezut că se scaldă în bani de la o carte personală (McN al României, ei?) și nu de la o revistă la supra–preț ar fi produs–o. Și și–ar fi dat și silința să pună ceva informație acolo. Și am convingerea că o parte ar fi fost foarte bună, ceea ce ar fi făcut acea carte cu atît mai otrăvitoare. Pentru că s–ar fi putut proba jumătate și s–ar fi validat cealaltă jumătate. Wikipedia este greșită în mare măsură. Și nici nu se mai pune problema să fie sursă de legături spre articole relevante. Măcar căutările google au fost de la bun început construite în direcția publicității și, de cîte ori se împute atît de rău situația că nu mai găsești nimic, intervine cineva să reechilibreze balanța. Dar Wikipedia? Toate articolele care ar putea să fie comerciale, sînt deja comerciale. Singura diferență între ei și pliantele care vin în cutia poștală este că cele din cutia poștală știu că au costat tipografia, știu că au dat de mîncare amărîtului care s–a plimbat pe stradă cu trotineta încărcată cu pliante și, de cele mai multe ori, am dacă aș avea nevoie cupoane de reducere. Ultima dată cînd am trecut pe pagina despre, să zicem, McN nu am găsit coduri de promoție ca să pot să îi cumpăr cărțile la 20% reducere. Și cînd te gîndești că prețul de la care ai plecat cu argumentația este tocmai un preț care să îi dea o valoare artificială conținutului. Cartea a fost pre–plătită de marca respectivă pe cînd cartea era doar un proiect de 2 pagini scrise în Word. Altfel McN ar fi publicat în sistemul tarabă la tîrgul de duminică ca Thom Hogan.

DSLR full frame

Următorul pas este DESLR-ul, de preferat full frame. Pentru că, fotografiile bune nu se pot face decât cu un aparat mare și negru, DSLR full frame este de fapt nivelul care reprezintă fetishul pentru echipament, pasiune alimentată din toate direcțiile.

Păi este evident! E vorba de nivelul de implicare psihologică a guvidului. Putea să își ia un Sony foarte subțire cu ecran tactil. Dar unde pui sticla cu care să protejezi obiectivul? Aaa?? Ia dSLR. Față de ăla de buzunar care merge cu baterii AA care se pot lua de la supermarketul din colț, trebuie să își ia a doua baterie. Că dacă îl lasă asta?!? Bine, cînd o să plece la vînătoare și o să plece cu bateria principală aproape descărcată, sigur nu a încărcat, de cu seara, bateria de rezervă. Așa. Ce mai trebuie? Am zis de sticla ordinară cu care cică protejază obiectivul scăzîndu–i performanța și luminozitatea. Gentuță. Gentuță cu burete ca cel de pe naveta spațială care a ars, care să protejeze plasticul aparatului de impact. Apoi, vezi comparația între ce se face în România ca fotografie subacvatică și ce se face prin alte părți: știi cît costă o incintă pentru o cameră de asta mare? Alea mici, pentru 100€ în plus sînt și subacvatice din fabrică. Astea mari, pentru 2.000€ în plus rezistă la condens probabil că la ploaie torențială nu se riscă nici unul să certifice. Cică să nu intre praful. Ăla care intră pe lîngă montura obiectivului. Dar să nu intre trei granule pe la butonul declanșator, ai–ai–ai.

În altă ordine de idei, de ce mereu e tehnica de vină? La unul e camera. La altul e obiectivul. La altul e altceva. Nu văd să afișați ©Canon sau ©Nikon pe fotografii.
(C.F.)

Și reîntăresc asta. De fiecare dată cînd Gicu se plînge la crîșmă că l–a lăsat autofocusu’ în pană la ultima nuntă, ar trebui să fie o mînă karmică să îndepărteze toate © Gigi Photography cu marca aparatului. Altfel gogomanul nostru ar fi trebuit să spună că e un cretin și că pleacă din crîșmă că nici punctul de interes nu poate să îl desprindă din cadru fără ajutorul tehnicii.

Aș mai adăuga faptul că achiziționarea unui echipament extrem de scump și cât mai mare poate fi privită ca o formă de compensare pentru alte lipsuri, evident mă refer la tehnică.

Taxa pe putoare. Poți să îți faci un sandviș de acasă, dar trebuie întîi de toate să ajungi pe la magazin și să stai la coadă la casă cu toti ceilalți ieșiți de la serviciu. Poți să iei unul din gară la un preț decent. Sau poți să iei de la prăvălia deschisă cu acest scop precis la precis parterul clădirii unde își închiriază angajatorul tău birourile. Poți să îți iei pe cîțiva șfanți un Canon A classe care, de cîțiva ani buni, poate să îți simuleze pe ecrănașul ăla mititel cam cît de întunecată o să îți iasă poza finală și să faci niște cadraje de Boticelli, sau să iei un Canon cu cifre puține în număr și să vezi lumea ca Soldatul Universal cu dungulițe și cifre. Ba chiar să îți și focalizeze în direcția în care te uiti!

Mi se par incredibile prețurile pentru niște accesorii elementare. Prețurile cresc exponențial dar aportul adus ergonomiei crește extrem de puțin. Plusul adus de un trepied de 300 eur față de unu la 50 nu este x6. O geantă foto de 300 eur mi se pare penibil de scumpă. Dacă vă vine să credeți, eu am o geantă care a costat 25 eur și nu-mi cade din ea nici Holga nici aparatul format mediu. Culmea, e și impermeabilă. Dar, vă spun sincer, nu am nicio etichetă de arătat. Oare din cauza asta nu fac eu fotografii excepționale?

Dacă nu ai camera aia mică, portabilă, care se poate cocoța pe un trepied de birou fără probleme — șocantă ideea, dacă am masa pe care să pun camera nu pot să găsesc și niște cărți sau cărămizi pe care să înalț sau să orientez camera??? — diferența poate să fie incomparabil mai mare de 6 ori. Poate de la 1.300€ la 300€ diferența să nu fie prea sesizabilă. Dar de la 300€ la 50€ poate fi colosală. Și nu neapărat în imagine, ci în zen.

Dar la ce trebuie geantă foto, dincolo de contracte gen John Harrinton? În rucsacul normal se bate rău colecția de obiective pe care, în mod normal, nu le vei scoate pe tot parcursul excursiei? Cum rămîne cu planificarea anterioară?

Socialization

După achiziționarea mult doritului echipament, apare nevoia de a împărtăși creațiile și discuta. Orice e bun, de la Blogger, WordPress, Facebook, forumuri la site personal. Pentru că, evident, macro-ul cu floarea și dof mic nu există dacă nu este arătat, împărțit și discutat.

Anterior. Așa se dezvoltă gustul pentru aparatură mai scumpă. Altfel crede că e talentat și cu un Webcam de pe laptop. Și, sincer, mă îndoiesc profund că peste 10 ani o să vadă vreo diferență dincolo că va remarca pixelii colorați aiurea.

Cuvintele cheie aici sunt „vot”, „+++” și „bun”, care se plimbă în cercurile de prieteni (noroc cu Google+) ca pipa păcii.

Atingeri. Inteligență emoțională. Dar una e să te repui pe linia de plutire și alta este să fii dependent de asta. Una este să te simți apreciat și să folosești asta ca o scală de orientare comercială și alta este să fii atît de dezechilibrat ca să te lezezi ca te–a dat Criticul Foto de exemplu rău. Una este să te facă să te simți mai bine în pielea ta în mediul viciat în care ai ales să trăiești, în care preferi stress–ul zîmbetelor pe bani puțini. Și alta este să cauți o mămică virtuală care să te apere de răutatea copiilor de la școală. Uite, Silviu m–a criticat și acum e înapoi după fustele mamițichii pentru că nu am putut să apreciez la adevărata valoare bălăriile lui. Intenția e lăudabilă, dar nici să pierzi ideea pînă la sfîrșitul paragrafului parcă nu merge.

Iar fără nivelul anterior, ieșitul în lume ar fi o corvoadă pentru că la plimbarea cu gașca se admiră obiective și fulgere.

Bingo. Ieșitul este o corvoadă. El știe cum vede lumea. Și își dă seama că este o șansă ca și ceilalți să îl poată aprecia la fel. Ceea ce e terifiant. Televizorul e prietenul tău. Televizorul nu are supărare. Televizorul se oprește cînd îi dai comanda. Și nici un post cu un șef de tură responsabil nu o să dea deliruri ca ale mele în care să facă publicul țintă bandă de idioți. Nu. Idioții sînt ceilalți. Și acum, prin ochiul camerei, toți focalizăm pe același subiect. Și toți vedem același lucru. Cît de reconfortant. În viața reală nu nu văd hîrtia igienică care mi s–a prins la WC de pantaloni, dar ceilalți văd și se pișă pe ei de rîs. Cu televizorul nimeni nu vede hîrtia igienică cînd participă la realitatea colectivă.

Dar omul e social. În afară de niște indivizi foarte speciali, toți ceilalți tînjesc după asta. Cumva, ei știu că sexul e mai ușor de obținut decît apropierea, că fizicul se lipește mult mai ușor decît psihicul și cu consecințe mai puțin dramatice. De aia și sesiunile de despuiat gagica sau masculul. I–or duce mărcile în Țara Utopicului, dar instinctul îi tot trage înapoi.

Cu alte cuvinte, e mai greu să citești Mizerabilii și mai simplu să comentezi de coafura actriței sau realismul șamponat al vagabonzilor. Una e să citești Aventurile lui Niels Holgerson și alta este să te bați pe burtă că „ete acolo am fost” cu imagini aeriene.

Așa că e greu să iasă. Dar greu nu e de ajuns. Poate să fie și mai rau. Pot să se adune ca păsările iarna pe sfoară și să stea. Nu să croncăne ca ciorile, doar să stea. Jenant. Și atunci trebuie să ne jucăm niște roluri. Ca și cei cu probleme de dinamică sexuală care trebuie să se joace de–a ceva ca să poată să își rezolve problema, ăștia au probleme de dinamică socială. Și își regizează propriul sitcom. Unul e cel cul. Unul este cel speriat. Unul este cel glumeț. Una este cea frumoasă și dorită. Una este cea inteligentă, deși nu putem spune, în cazul femeilor, că cealaltă ar fi proastă. Șamd. Și au mare dreptate. Cum pot să fie ei așa frumoși și deștepți și hipercalificați în ceea ce fac ei, dacă fiecare ar sta la grămadă, în tăcere, bucurîndu–se de simpla apropiere și de alcoolul ieftin din față? Nu. Dacă intervin momente jenante, clar, ceilalți au ceva. Așa că nu se mai întîlnesc prea mult cu colegii după ce termină o etapă din viață. Și își dezvoltă pasiuni imaginare. Și caută oameni pe măsura înălțătorului rol. Cică să învețe. Nu. Ca să se mai uite puțin în sus, pentru variație, cînd toată ziua se uită în jos.

Așa cum fiecare este lezat pe un blog de atitudinea nemiloasă a unui funcționar de poștă, care trebuie neapărat să fie tîmpit și ținînd de o instituție perimată și fără valori înalte, deși tîmpitul ar fi putut să apeleze la una din mărcile cu valori sincrone cu ale sale pentru de 50–100 de ori prețul. Dar nu asta mă interesează. Mă interesează că trăiesc cu convingerea că țopîrlanul de blog, pus într–o situație considerabil mai dramatică decît toanele isterice ale unui puturos o să fie considerabil mai cîine. Că o să se justifice că acela nu ar fi trebuit să ajungă la mîna lui sau că și el are motive pentru care să ia banii murdari.

Așa că întîlnirile trebuie să aibă loc. Discuțiile despre materiale sînt doar food for thought și nimic mai mult. Mai recent au apărut și ăștia care cred că pot să se uite la poze sau la tablouri cînd, în fapt, nu văd nimic. Sau apreciază niște gusturi pe care nu au nimic cu care să le compare.

Workshop-ul

Cu D3-ul în Tamrac și pagină pe Facebook, eroul nostru Adams observă că Edward are mai multe like-uri pe pagină și comentarii pe blog. Ceva este neînregulă așa că investighează. Și află că Edward a fost la un workshop al unui maestru emerit, unde a gustat ambrozia fotografilor. Peisaj, nud, portret, macro, plimbare și chiar un grătar seara, la etapa analizei pe fotografii. 999 in 1 ca Tetris-ul chinezesc. În condiții ideale workshop-ul se va efectua într-o țară exotică, pentru ca în cele trei zile de plimbare și studiu să puteți capta specificul local și micile detalii culturale.

Nud. Sexul vinde. Vezi Anca Cernoschi. Bad or Good. Șamd.

Studio

După workshop, rămâne mirosul echipamentului de studio, fulgerelor multe și farfuriilor albe. Astfel, eroul nostru realizează că un pas necesar în calea îndeplinirii sale care fotograf adevărat, ca Ansel Adams, este studioul foto unde se vor fotografia femei/produse/dâre de fum în numele artei. Astfel, like-urile cresc, self-esteem-ul crește și ajungem la

Ironia face că nu au nici cea mai vagă idee de cam cît de mare ar trebui să fie un studio în funcție de relația între obiectivul folosit și suprafața fotosensibilă. Iar dacă le dai valoarea asta, de dragul argumentației, o să apară un Cosmin Bumbuț să spună că albă e neagră, ete așa ca să nu piardă din prestigiu. Vezi dezbaterile lui într–o aparentă contra gînditoare pe blog la Andrei Pandele sau la Foto Magazin. Vax. Prinde orbul, scoate–i ochii!

The Praise of Others

Este cel mai important nivel și cel al desăvârșirii absolute. Pentru profesionistul adevărat, asta va aduce clienți, pentru amatorul artist, îi va aduce recunoaștere.

Abia acum am înțeles că este vorba de o înlănțuire de idei și nu de o încercare de a relua o structură, fie ea și piramidală. Altfel execuția este mai bună decît bălmăjelile pe care le scot aici.

Plăcere instant. Cavou de marmură cum i–ar fi plăcut lu’ tac–su nu e bun că nu îi ține de cald aici și acum. Unde mai pui că știe că o să i–l fure la fel cum și el ar fura de la alții. Aici. Acum. Atît. După cei trei R ai ecologiei, uite cei trei A.

Și în acest context i–ai atins cu scheunătura colectivă că în România nu se cumpără artă sau fotografie sau mă–sa sau ce or mai avea ei de vînzare.

Aici like-urile cresc pe zi ce trece, blog-roll-ul este mai lung decât trei articole puse cap la cap și artistul nostru devine cunoscut. Celebru, faimos, take me, I am the drug.

Este mai lung decît tot blogul. Îngustezi fereastra să pară articolele mai lungi, cu filmulețele de youtube nu ai ce să–i faci! Și ajung coloanele laterale să atîrne ca dinții de vampir flămînd. Coloana din mijloc bate pînă aici și celelalte două se duuuc și se tot duc în jos. Unii au și probleme de execuție a temei și fiind vorba nu de trei coloane ci de un tabel cu cap de tabel și coadă, trebuie să treci de toate bălăriile astea ca să ajungi la „Următoarea pagină”. Asta da navigabilitate! Dar are atîția prieteni care să sufere pentru artă.

El fotografiază pentru ceilalți ca ei să îl încununeze cu laurii victoriei. Iar între piramidele individuale există legături puternice, astfel fiecare ajunge să fie lăudat același grup de oameni, din care câțiva vor fi trași în sus. Oameni care vor lăuda de cele mai multe ori aceleași clișee și același gol sufletesc.

Adică se reia ordinea de la întîlniri. Unul este mare și ceilalți sînt în prezența măreției. Cînd societatea crește apar niște argați, niște viziri, moderatorii de pe forumuri, care să intermedieze accesul la măreție. Și uite așa, trecînd de o anumită masă critică, se recrează societatea umană în miniatură cu rege, popi, militari, țărani, meșteșugari și cerșetori. Ce nu intră în capetele lor osoase este că în organizația asta cerșetorul este cel care cîștigă. Regele e decapitat de următorul rege. Popii sînt declarați eretici și arși pe rug. Militarii rămîn schilodiți pentru afacerile altora. Negustorii mai dau faliment. Dar cerșetorul! O dormi în stradă, dar doarme cît vrea. El nu are prăvălie de deschis, clientelă de pierdut, recoltă de cules, șamd. Nebunul e nebun și atît. Are conștiința împăcată. Prostul făcut înțelept are o imagine de apărat, are un statut de pierdut, are atîtea și atîtea fără care simte că nu mai poate.

Pentru că, arta adevărată, este multiplicarea aplicării unei rețete meticulos învățate, iar scopul suprem este colecționarea fanilor.

Pentru că bani au. Dar banii cică nu aduc fericirea. Așa că încearcă printr–un procedeu alchimic dubios să convertească aurul în ce mai au ei nevoie. Dacă la cartofi ține, de ce nu ar ține și la altele. Doar că pentru asta vor întîlni doar oameni care gîndesc la fel. Cei care nu sînt interesați, implicit mai interesanți, rămîn înaccesibili de cele mai multe ori. Ceea ce lasă un gust amar dacă ieși de sub clopotul în care trăiești.

Realizez că în stilul caracteristic m-am aruncat cam departe, cele scrise aici nefiind nici măcar o analiză superficială. Dar sunt lucuri care au mai fost scrise aici, așa că aș avea rugămintea să priviți articolul ca o scurtă descriere a unei stări de fapt. Voi reveni cu o piramidă care cred eu că ar trebui să fie ideală.

Păi de ce nu lași piramida? Că nu prea ține ideile astea.

Etichetat ,

Zi–mi de bine, sau exprimă–te după pofta inimii.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: