Tu de ce nu ai zbura?

Zboară cocorii, zboară (1)

În fotografie, după pozele cu pisici, maci, nuduri, ceață și scândurile gardului @2.8 pe 50-ul luat că așa au spus pe forum, unii ajung (ajungem) într-un punct în care te simți incapabil să pui umărul la treabă. Se pierde „bucuria tâmpă a actului declanșării” ((C) R.D.) iar proiectele se urnesc cu greu. Cred că acest punct este o urmare firească a progresului și acumulării de cunoștințe, dar nu spun acest lucru pentru a mă îmbăta cu apă rece. Voi reveni mai tărziu în acest punct.

Păi de unde să pornească, dacă nu au început? Ei au dreptate. Trebuie să facă cunoștință cu aparatul. Voi, Vladimir, Radu, Criticul, nu aveți dreptate. Cum să producă ceva cînd nu înțeleg cutia din mînă? Ce face? Cum face? De ce face ce face cum face? Încep să o văd ca pe o copilărie. Ce vă supără este că mulți nu ies din copilăria asta tardivă. Ba chiar preferă să se bată pentru a-și impune punctul de vedere. La grădiniță probabil că pare mare lucru care o are mai mare. Dar de la 17 ani încolo ar trebui să se mai relaxeze. Nu e vorba de ultima bucată de pîine de pe fața pămîntului și eu trebuie să supraviețuiesc. Chiar și așa, e absurd! Să supraviețuiesc pentru ce? Pentru o zi în plus de foame chinuitoare? Dar comercialul ăsta ajunge să imbecilizeze și indivizi cu potențial mai ridicat decît primatele cu care se luptă Criticul. Competiția pentru o fată. E ultima fată? E singura fată? Și dacă da, are calități atît de speciale că merită efortul? Competiții peste tot pînă dincolo de absurd! Competiții să ce? Îi văd cum competiționează, cum feamătă, cum sînt gata să se sfîșie. Parcă e o cursă de cîini. Precis ca la cursele de cîini. Și ironia e pe măsură: morcovul, iepurele, whatever este mecanic! De ce nu ar fi oameni pentru o zi? Să se dea jos din arenă. Mă gîndesc acum la povestea Disney cu tăurașul care nu vroia să lupte, care vroia doar să miroasă flori. Pentru taur e o romanță. Dar oare omul chiar riscă să fie făcut cîrnați Halal dacă refuză să fie competitiv? Nu o să ajungă directorul multinaționalei decît dacă președintele e tac-so. Dar, exista cineva care chiar să aibă nevoie să devină director de multinațională?

Așa că, e bine să faci click la tot ce mișcă. E bine că a venit digitalul și că permite să faci mii de miliarde de poze înainte să trebuiască să arunci cardul. Cîte imagini poți să vezi pe un ecran digital pînă să fie nevoie să îl arunci? Cîți copaci s-ar fi tăiat pentru a vizualiza toate acele imagini? Cîți metri cubi de aer purificat nu ar fi existat fără acei copaci? Important este să se ajungă la un moment în care să se facă o trecere de la etapa asta oarbă la una semi-conștientă. Să se înțeleagă, în sfîrșit, care e secretul cutiei ăleia negre și să poți să renunți la ecranul din spate sau vizor. Să simți în mînă, să vezi în fața ochilor toate acele linii ajutătoare trase peste imaginea formată în vizor fără măcar să ridici aparatul mai sus de șold. Și atunci, în lumea aia bine porționată să te decizi ce vrei să vezi și ce vrei să transmiți lumii.

La 11 ani poate unii cred că eseul scris despre cocorii care pleacă tomana este o operă, mai târziu o dată cu acumularea cunoștințelor și experienței realizezi că nu este nimic special în plecatul cocorilor și nici în modul în care ai descris tu asta. În cazul în care cunoștințele lipsesc sau sunt preluate superficial din surse For Dummies, s-ar putea să nu poți trece de stadiul poveștii cocorilor. Îți vei face prieteni care scriu similar dar folosesc altfel semnele de punctuație sau topica și vă veți aprecia reciproc lucrările. În realitate spuneți toți același lucru, care a pornit de la o temă de acasă dată de învățătoare, temă pe care și ea la rândul ei a preluat-o din manual. Vă veți da unii altora teme care nu sunt altceva decât variațiuni pe marginea compunerii inițiale și vă veți învârti în cerc.

Profunzimea. Să te preocupe cocorii. Să te preocupe existența lor. Să simți real că nu toți o să se întoarcă la primăvară. Și apoi să transmiți senzația asta și altora. Dacă nu e special pentru tine, de ce ar fi special pentru un altul? Mai degrabă dacă s-a găsit un nebun (tu) să aprecieze asta pînă la lacrimi, poate s-o mai găsi un al doilea. Nu e special, atunci nu ai ce să transmiți. E special? Poate. Dar într-o lume preocupată de Sine nu este de ajuns să îi tragi de mînecă, să le arăți cu degetul. Vezi articolul lui Radu despre printurile care produc gunoi. Valoarea este nulă. Pe locul întîi este Sinele. Pentru a susține sinele ai nevoie de un corp puternic. Ca să ai corp puternic și rezistent ai nevoie de alimentație. Locul doi: stomacul. Dar dacă burta e plină, te gîndești la plăceri. Locul trei: concupiscența. Nu poți să regulezi un cocor. Nu e bun de mîncare. Și eu nu sînt cocor. Paf, paf, paf! Ai împușcat cele trei locuri? Zero. Așa că trebuie să spui povestea cocorului pentru a putea să zici că începi să abordezi problema. Și trebuie să ajungi să o faci de la un tratat de ornitologie plus încă 15 manuale de latină, ornitologie și biologie în 10.000 de cuvinte sau cîte crezi tu că ar include fotografia ta.

Temele din manual sînt create de niște oameni cu imaginație limitată pentru a pune pe toți să încerce să facă ceva. Îndată ce e dată tema se poate merge mai departe și crea ceva. Dar, de ce? Notele se dau. Toată lumea trece. Preocupările sînt pentru ornat și împopoțonat. Și notele mari depind de portofelul și ambiția părinților. Și, te trezești că ai 30 de ani și nu ai făcut nimic în viața ta. Și ce faci? Cauți să faci ceva, să te remarci prin ceva? Sau reiei modelul deja învățat de compromisuri și copiat?

Presupunem primul caz. Ajungi în punctul unde, deși îți dorești să poți spune o poveste altfel, ești copleșit de ceea ce au făcut înaintașii tăi. De aici nu mai ține de doamna învățătoare sau de punctuație, va fi pur efort individual. Te blochezi și cauți soluția învățând tot mai mult și teoretizând în exces. Cu cât înveți mai multe cu atât realizezi cât de mic ești și cât de puține știi.

Important este ce faci cînd ajungi în punctul ăsta. Românul o să înceapă să se fălească cu calități imaginare sau foarte materiale. Adică va susține că el vede lumina sau că are cameră și lumini de atîția euro.

Următorul pas eu zic că ar fi căutările individuale. Cauți în tine și ceea ce găsești încerci să relaționezi cu lumea. Dar, cum spune și Bayazid aici o faci pentru tine, nu pentru ceilalți. Pentru că, în esență, ești doar tu.

Ar fi. Știu atît de puțini care să își fi pus problema de căutare. Caută, caută, caută să mascheze, caute să se spoiască, caută să înșele. Dar se înșală doar pe ei.

Pe parcursul evoluției de la compunerea făcută la 11 ani vei întâlni multe obstacole, peste care nu poți trece decât prin progres individual. Va trebui să îți rafinezi modul în care te exprimi și să înveți bine regulile gramaticale, fără să faci din asta un scop final. Vei fi nevoit să cauți hârtia și cerneala cu care tu te vei simți cel mai bine dar care vor avantaja rezultatul final, în mod similar evitând să le faci scopuri. Te vei scufunda în simbolistică, dar nu atât de mult încăt ea să fie numai a ta, neînțeleasă de nimeni altcineva. Vei fi nevoit să încerci diverse subiecte, fără să uiți că rezultatele vor fi pur și simplu etape ale procesului de învățare, nu ceea ce cauți tu ș.a.m.d.

Semiotică. Estetică. Istoria artei. Studii de cromatică. Poate niște biografii. Deja o să simți nevoia de niște baze în filosofie.

Pe acest drum în rucsacul tău se vor strânge tot mai multe informații, astfel înaintarea va deveni greoaie.

Problema nu este atît rucsacul. Pentru că e un rucsac virtual. El atîrnă atît cît vrei tu să atîrne. Și valorează cît crezi tu că merită, pentru alții valoarea fiind nulă. Problema este că te ridici spre culme și orizontul se lărgește. Încotro? La început era simplu: în sus! Acum ce faci? Nord? Est? Nord-Est? Nord-nord-est? Îți trebuie să îți alegi un punct. Și de unde punct dacă ei nu pot gîndi individual, dacă românii nu cunosc conceptul de gîndire analitică? Mai mare, în sus, astea sînt inoculate de părinți. Dar ce te faci cînd ești pe o culme? Te faci ghem ca să nu vadă lumea că plîngi. Asta este părerea mea despre Cosmin Bumbuț. Apreciez că își apără lucrările. Pînă la un punct lucrările alea sînt el în conștiința masei. Dar nu ai unde să te duci. Și e și mai terifiant pentru că nu doar vezi că sînt alții mai sus sau mai departe, dar și că ești singur acolo. Și că nu are cine să te ia de mînă. Încotro? Pentru că nu își dă drumul, pentru că nu vrea să piardă ce are obținut pînă acum, el nu mai poate să progreseze. E înlănțuit pe dîmbul pe care s-a cățărat.

Când te blochezi, pentru că rucsacul a devenit prea greu, vei invoca motive cele mai diverse. Care deși aparent pot fi reale, nu sunt. Pur și simplu, devi mult prea leneș pentru a căra rucsacul ăla greu, dar deja ai trecut de punctul în care să-l poți da jos. Iar dacă nu înaintezi, greutatea va continua să apese pe umerii tăi în timp ce picioarele îți vor slăbi.

O dată ce crezi că ești doar tu, nu ai ce să pierzi dincolo de admirația inutilă a unor inutili. Și atunci poți să mergi unde vor picioarele și unde vezi cu ochii.

Care cred eu că ar fi soluția? Să forțezi lucrurile, dar nu actul în sine. Să înaintezi până începi să simți că îți explodează splina, până când cazi pe jos de oboseală, până când ajungi în „runners high”.

Nu. Să te eliberezi de iluzii.

Anunțuri
Etichetat ,

2 gânduri despre „Tu de ce nu ai zbura?

  1. Vladimir C. spune:

    Bayazid deschide ochii/orizonturile, mulțumesc. Nu am văzut evidentul, lumea nu are doar două dimensiuni.

    Voi reveni.

Zi–mi de bine, sau exprimă–te după pofta inimii.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: