Ce *** e frumosul ăsta?

Ce dracu e frumosul ăsta? Unii spun că e legat de estetică. Dar estetici sunt multe, dependente temporal și spațial. Deci avem mai multe frumosuri?

Cîte unul de persoană la un moment dat. Pe perioada vieții vei avea mai multe chiar dacă există ceva care să le lege, în sensul că nu se transformă ca în videoclipul de la Black or White al lui Michael Jackson.

Teoreticienii esteticului vor pe de-o parte să găsească elementele comune între infinitatea asta de frumosuri, trișînd puțin și limitîndu-se la contemporanii lor. Cei mai șmecheri nu se obosesc să caute coordonatele frumosurilor unei epoci ci încearcă să le impună pe ale lor. Cam asta face și Criticul Foto: încearcă să își impună propria variantă de accesare a frumosului prin artă și mai puțin să găsească niște coordonate GPS.

Spuneam mai sus că simțurile ne înșeală. Chiar dacă ajungem la consens, spunem toți cu mâna pe inimă că roșu e o culoare frumoasă în cea mai pură formă, cum poți să faci un tablou roșu? Roșu e un nume generic pentru niște lungimi de undă, iar unii pot percepe roșu ca fiind portocaliu. Dacă ai văzut 3000 de apusuri roșii, apusul 3001 s-ar putea să pară roșu chiar dacă este portocaliu. Revin, cum faci un tablou roșu care să fie frumos indiscutabil? Mergi mai sus și ajungi la simboluri, cred că ne dă Derrida în cap cu ele. Adâugând ce am spus mai sus, în momentul t+1 frumosul zboară. Nu există nimic universal sau general. Nici măcar legile naturii. Pentru că toate sunt constructe umane, iar noi nu suntem universali sau generali. Epistemologia se zbate uneori să arate că nu e așa, dar și asta e tot creația noastră.

Simțurile nu ne înșală. Mintea înșală. Și înșală porcește. Eu mă duc să verific dacă e apa caldă în cadă și constat că este „opărită”. Dar eu vin de afară, de la zăpadă. Timpul trece. Pielea mîinii se adaptează la temperatura din casă, iar apa se mai răcește puțin în contact cu aerul. Bag mîna și constat că este foarte plăcută. Cînd bag și picioarele, iar e fierbinte, nu chiar atît de fierbinte cum a perceput-o mîna prima dată, dar greu suportabilă. Mă scufund și după 40 de secunde de supliciu apa este foarte potrivită. După încă 2 minute este ușor neplăcut să ies din apă.

Față de esteți, cei care au răsărit în ultimele zile pe aici prin comentarii sînt atît de incluți că trăiesc o viață de cîine. Cine a avut cățel acasă știe experiența în care animalul vrea mult de tot să intre într-o cameră ca să realizeze după o tură rapidă că nu avea ce să caute acolo. Ceea ce duce la o dorință cel puțin la fel de mare ca cea inițială de a părăsi camera. Silviu nu-știu-cum va declama solemn că apa este periculoasă pentru îmbăiere pentru că lui i-a înroșit pielea mîinii. Peste o oră o să constate că este o conspirație sau un defect de execuție al căzii și că apa este prea rece pentru a fi utilizată pentru baie. Trăiește într-o lume de adevăruri. O succesiune continuă de adevăruri pe ață care, fără intervenție din exterior, pot coexista bine-merci. Iar intervenția exterioară fie duce la o recunoaștere a gurului dacă are afinități față de interlocutor, sau, în cazul celor cum e Criticul, care nu au nevoie de el în suită, la o nervozitate vizibilă pînă la dispariția stimulului cînd șiragul lui de adevăruri reintră în armonia anterioară. Cam ca pisica lui Schrodinger care este și vie și moartă în același interval de timp și apa din cada lui este prea caldă sau prea rece după momentul eșantionării.

Poți să-ți valorifici această cunoaștere a simțurilor relative în favoarea mesajului tău sau poți să o ai ca pe o piedică, la fel cum poți să îți prinzi bine rucsacul pe spate sau poți să îl porți în față, undeva mai jos de talie, ca să te lovească peste picioare la fiecare pas. Cei care au ceva de transmis nu au timpul să se împiedice de rucsac. La nevoie îl vor arunca cît colo. Cei care nu au nimic de zis preferă să se ocupe cu ceva și calculele despre cum te vei întoarce și îți vei cumpăra un rucsac mai performant, de nu-știu-cîți megapixeli, megamililitri, etc.

Și totuși clasicii picturii fascinează și astăzi. După abordarea ta trebuiau să fie de mult îngropați. Poate e ceva eronat în formulare. Știi tu, dacă ipoteza sau concluzia sînt greșit formulate, demonstrația e nulă.

Sau mergem pe varianta de acum și realizăm că frumosul ăsta e o chestie a câtorva. O minoritate, frumosul e minoritar, dar nu-i nimic, îl integrăm și pe el!

Posibilitatea de a materializa neaccidental frumosul este doar al cîtorva care pot să își dezvolte tehnicitatea să ajugă din urmă măsurile estetice și filosofice pe care le au în cap atît ca gînduri abstracte cît și ca material vizual. Cred că asta era ecuația pe care o căuta Criticul. O minte atît de în căutarea unui mod de exprimare pentru acel CEVA al lui, care se apropie de acel ceva prin teorie, estetica de exemplu, și venind din urmă cu tehnica.

Deci ce e frumosul ăsta și cine l-a văzut? Lumea e urâtă, sau așa o văd eu. Cum aș putea să transifigurez asta în frumos? Pe zi ce trece merg cu pași mari spre mizantropie. De ce? Din toate motivele. Mizantropia e urâtă sau frumoasă?

Frumosul îl vede fiecare. Acum ca să îl înțeleagă, ca să poată să își dea seama ce trebuia să mai picteze Rubens ca să întregească tabloul, pentru asta are nevoie de teorie și apoi tehnică.

Lumea o vezi așa cum o vrei tu să fie. Și media ajută mult la asta. Poți să te decuplezi de la media și societate în înțelesul larg și să îți schimbi percepția. Vezi mai sus cu simțurile relative. Dacă ai ochelarii aburiți să vezi ce ceață e în oraș!

Nu poți în punctul ăsta. Aici poți produce, cum scrie Criticul, doar grotesc. Să fie și un frumos în grotesc? Poate. Mă uitam la niște lucrări de Bosch vara asta într-o expoziție. Fascinant. Provocator, în sensul că te face să te gîndești nu că acum vrei să faci ceva precis. În prima parte a anului am văzut la Muzeul de Artă din București niște litografii de Goya. Același sentiment. Frumos? Deloc. Ba din contră. Și pe vremea lor lumea vroia să vadă restul lumii drept frumoasă. Așa că de ce nu ar putea un artist să producă frumos cînd toți vor urît? Partea bună e că cei care se tot iau de Critic nu au cum să perceapă aceste concepte, deci nu sînt riscuri să apară cu idei. Partea și mai bună este că galeriile sînt goale cînd vrei să le vizitezi, mai puțin la vernisaj dacă se dă de mîncare. Așa poți să mai interacționezi cu artistul care economisește banii de paznic dacă mai e în viață, sau ai destulă liniște cît să te gîndești la ale tale dacă artistul e mort, cum ar fi Goya sau Uccello. Șansa asta nu există în occident decît la ora deschiderii dacă știi să te duci țintit unde ai rămas la ultima vizită. Dezavantajul este că, incultura cruntă în care se bălăcesc românii poate duce în curînd la închiderea muzeelor care nu sînt unități de producție pe măsura stomacului fotografilor, pictorilor, regizorilor, sculptorilor și altor piloși. Dacă îți poți închipui, pînă și cinematografele care dădeau filme cu Piedone și karate s-au închis. Mai e Europa deschis? Parcă se închisese. Mai e Elvira Popesco, unde nu ai loc să respiri în atmosfera îngroșată de parfumurile date în exces pentru a masca transpirația de la atîtea haine de marcă într-un spațiu atît de mic. Acolo am văzut de trei ori In the Mood for Love și pot spune fără sfială că nici unul din artiștii români nu a avut trăirile pe care le-a avut echipa aceea în timpul producției filmului. Ei doar se împart între cei realizați (Bucureștiul cum îi zice Criticul) care caută haine, ochelari cu rame chic, etc. și cei din linia a doua care arborează burtică peste centură și haine care cred ei că par „de lucru”. Măcar primii au contact cu estetica.

Anunțuri
Etichetat

5 gânduri despre „Ce *** e frumosul ăsta?

  1. Vladimir C. spune:

    „Simțurile nu ne înșală.”

    Nu chiar. De fapt semnalele sunt transmise eronat către creier, de câtre receptorii pentru cald/rece. Creierul procesează informația destul de mecanic. Dar ieșind din neuropsihologie, pot spune că receptorii sunt tot minte deci nu contează? Sau poate ar trebui să-i detașez de minte?

    Clasicii picturii fascinează și astăzi. Sau câțiva dintre ei, cum și câțiva dintre contemporani vor fascina și mâine. Restul, nu sunt îngropați? Mă gândesc că treaba asta ține și de ceea ce percepem noi a fi timp cu o teorie a probabilităților aplicată. Frumosul devine ceva statistic?

    „Lumea o vezi așa cum o vrei tu să fie. Și media ajută mult la asta. Poți să te decuplezi de la media și societate în înțelesul larg și să îți schimbi percepția. Vezi mai sus cu simțurile relative. Dacă ai ochelarii aburiți să vezi ce ceață e în oraș!”

    Dar ceilalți au ochelarii aburiți. Frumosul devine al tău și poate al încă unora care și-au dat ochelarii jos, reușind să dezvolte o percepție cu elemente comune. Pentru că nu văd cum ar dezvolta o percepție similară, mintea/simțurile încă sunt acolo și sunt ale lor, nu vor fi înșelați pe căi diferite? Poate e undeva mai sus. Altfel, fiecare cu frumosul lui.

    Ai certitudinea că tu/criticul nu ai ochelarii puși iar ceilalți nu îi au?

    Până la urmă, culorile nu există. Deci fiecare vede fix ce culoare vrea el să vadă. M-aș hazarda să spun că devine haos?

    • Criticul Foto spune:

      Ai certitudinea că tu/criticul nu ai ochelarii puși iar ceilalți nu îi au?

      Este o singură categorie de oameni care se scaldă în certitudini. Eu fac parte din ei și nu îmi pun cenușă în cap scriind asta, ci, mai degrabă, e o consecință logică a interlocutorilor pe care îi am aici în ultima vreme. Dar nu fac parte din ramura cu certitudini.

  2. jarpefoc spune:

    Foarte bine spus, insa daca frumosul e al lor ar fi ceva.Daca presupunem ca ei ar fi suma experientelor lor de viata , al sensibilitatii castigate pe parcurs , al muzeelor vazute si „dupa” ora fursecurilor de la vernisaj, daca ar fi suma tuturor astea ar fi cum ar fi. Din pacate acei „ei” vor spune ce le dicteaza altii, de pilda proful de la cursul foto sau prietenii de pe facebook.Turma dicteaza in Romania , iar ochelarii de care vorbim ti-i pun ceilalti , tu fiind fericit ca ai si tu aceeasi ochelari…

    • bayazidb spune:

      S-ar fi putut și o turmă decentă, plimbătoare la muzee și care să se combată în idei înalte. Ce te faci cu turma de fripturiști care are nevoie de statut și de mîncare grasă pentru a simți că trăiește? Fă o vizită la Ufo pe blog, să vezi mesajul lui de revenire și pozele care îl ilustrează. Asta zice totul despre capacitățile lui creative. El nu poate sta într-o cameră mică să gîndească gînduri mărețe. Lui îi trebuie o baracă largă unde să coacă planuri meschine. Cocalarii. Oamenii gunoaielor.

  3. jarpefoc spune:

    Bullshit! Da, am vazut , dar de ce pana la urma as pierde timpul cu toti profesorii si profesorasii astia de doi lei? Apreciez mult ce se scrie aici si cred ca „am urechi de auzit” si pe mine m -au ajutat mult postarile de aici dar stii , imi spunea odata cineva , cand eram intr-o perioada de efervescenta, de a schimba una si alta – imi spunea deci „cine e de partea ta?” Ii raspund „multi sunt de acord” Si el zice „da, de acord , dar cati pot repeta si pune in practica si convinge pe altii ca ce spui tu e bine, cati ? ” Si ma blochez , iar tipul zice „atentie ca sa aplauzi iti trebuie doua maini si ca sa se auda aplauzele trebuie o sala intreaga!”

Zi–mi de bine, sau exprimă–te după pofta inimii.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: