Cei care nu știu, țin curs despre ce nu știu

Am primit temă de la Critic să fac un articol despre High Key Lighting. L-am făcut, de frondă, pentru Low Key Lighting. Dar și pentru că mi-a fost mai ușor să găsesc materiale cu probleme mai evidente. Nu de alta, dar blogul ăsta pare să fie citit și de unele somități ale fotografiei românești actuale, mulți dintre ei și predînd fotografia altora. Tot așa mi s-a dat să analizez pozele puse de ilustrație la articolele sale de pe Bad or Good de către Egyed Ufó Zoltán. Cum nu sînt marcate, nu știu cui îi aparțin.

Aici ar trebui să fac o notă: e rău să puneți ștampilele alea în Adobe Photoshop în interiorul cadrului. E la fel de rău să nu pui un caption, o legendă acolo undeva. De ce e la fel de rău? Pentru că prima tehnică este folosită cu predilecție de fotografi care nu mai au ce să strice în cadru punîndu-și marca peste, iar a doua, deși lasă cadrul curat, tot nu clarifică situația imaginii. Și dacă mi se pare irelevantă o poveste, poate ar ajuta să fie niște date despre locație, despre data fabricării și autor. Data poate să se rezume la un an și atît. Merită să vă asumați anul. Va face și mai clară evoluția artistică, dacă se pune problema, pentru privitor și elimină trișurile parșive cu făcut Poza Anului 2012, ceva făcut în 1975. Locația trebuie să fie o referință. Ca să îi zici Paris, nu trebuie să pozezi Turnul Eiffel. Ideal ar fi să sugerezi locul fără clișee. O dată prins Turnul Eiffel în cadru ar fi necesară o referință de tipul „Franța”, pentru a separa de miniatura din Muzeul X. Titlul și restul cuvintelor sînt opționale.

O iau de la început, cu Frica de a fotografia oamenii.

Prima poză nu are nimic special. Este o poză STAS de revistă cu pagini lucioase. Principala calitate este nulitatea. La fel cum pusul unui model sau subiect în mijlocul cadrului omoară subiectul, la fel poza asta este zero. Nu are defecte, dar nici calități. Este o fotografie de stoc pentru un anumit gen de articole. Este o ilustrație. Fotografia se spunea că ar trebui să spună și să facă. Pozele de nivelul ăsta nu spun nimic. Ele umplu în a meaningful way spațiul publicistic. Pentru că textul este standard cu negru pe o pagină albă sau care tinde spre alb. Și atunci e nevoie de culoare. Cum, de colorarea textului se ocupă designeri și cum revistele nu mai au resursele să angajeze așa ceva, se alege dintr-o colecție o poză colorată și oarecum în relație cu subiectul și gata pagina. Aceasta este adevărata poză de stoc. Dar bani nu veți face cu această poză decît dacă faceți sex cu mulți redactori de reviste importante. Pentru că sînt prea multe poze fără sens, fără subiect, colorate, gata să ilustreze ceva „cam așa”.

A doua o recunosc ca fiind a lui, seria cu Frumoasele. Foarte interesantă ideea. Teribiă execuția. Întîi de toate contrastul săltat prin tavan pentru a dramatiza prostul gust. O bătaie de joc la adresa modelului, o plasare în ridicol. Nu avem de a face cu Regina Spaniei și al său imperiu producător de textile, dar poate și un model mai modest are loc de puțin mai multă demnitate. Scopul pare evident și bine ales în context comercial: să vezi ce urîtă e lumea aia, să vezi ce frumoasă e lumea ta mobilată steril Ikea. Design spartan pentru o lume sub zăpezi.

Poza asta are o calitate majoră, tipică pentru tribul fotografilor din nația română. Fiind o ciorbă cu muci în loc de creier, dincolo de portretele strîns cadrate, pozele trebuie să fie 2 în 1 ca șamponul. Dacă tragem cu un cutter o linie verticală în dreapta modeluli și stînga noastră, fără să amputăm nimic, obținem două fotografii. Una cu o cameră dezordonată și una cu un o fată relaxată pe un fotoliu. Ce nu știu românii din lipsa de cultură minimă este că o cameră foarte ordonată poate, în continuare, să pară aglomerată dacă nu este golită. Iar o cameră în dezordine pentru ochiul fără intermediar, pe film devine atît de încărcată că nu se mai poate distinge subiectul. Ceea ce mă duce cu gîndul că fotograful din această poveste nu a avut nici o contribuție dincolo de să pună fata la lucru. Iar ea a aranjat după standardul unei persoane prezente în cameră și nu după cum ar ieși în fotografie.

Fotograful amator trece razant pe lîngă problema începătorilor cu lampa care crește din cap și arată că a finalizat cu bine un curs de fotografie scurt. Aici se și termină corectitudinea. Umbra este dură, cu margine bine definită, gata să atragă atenția. Subiectul presupus de mine din titlul seriei (fata) este pus în umbră din două puncte de vedere. Unul din punctul iluminării rudimentare de începător și al doilea din cauza lămpii colorate și stridente aflată în imediata apropiere. Dacă nu aș fi știut seria aș fi concluzionat din primele 15 secunde că subiectul este telecomanda aruncată casual pe pat și de aici o poveste întreagă despre oamenii care funcționează ca teleghidați sau excesul de televizor. M-aș fi hazardat să afirm că dezbaterea despre televizor fără ca ecranul să apară în cadru ar fi o dovadă de detașare a României de planul culturii muncitorești în care a fost aruncată de un monarh nevolnic și niște politicieni interesați. Din păcate, Criticul avea dreptate. Universul acestui fotograf nu are loc de astfel de adîncimi. Ca și cel cu Mircea Cărtărescu, ei pot să copieze cuvinte. Poate chiar ar fi ieșit niște scriitori acceptabili. Dar sînt prea goi și prea în rahat ca să poată înțelege ceva mai rafinat. Asta nu exclude ca Zoltan să înceapă să asimileze din ceea ce am scris aici și fie să adauge noi descrieri la porcăriile astea, fie să caute să facă o serie nouă, cam așa, dar cu noile povești.

Suprafața aia portocalie este îngrozitoare pentru ochi cînd e pe ecran și aș face și pariu că pe hîrtie e la fel de rău. Și, dincolo de a juca rolul unei pernuțe satinate pe care se pun verighetele nu prea poate. Suporterii orbi ai fotografului pot să argumenteze că prostul gust este al modelului și asta este doar o punere în decor. Eu argumentez că prostul gust și alegerea oribilă de culori îi aparține în totalitate fotografului care putea să fotografieze la fel de bine în altă cameră sau cu alt decupaj. Aici avem o lucrare cu pretenții artistice și nu un simplu documentar. Documentar însemna să o pozeze pe fată cînd vine de la școală sau cînd se urcă în autobuz să se ducă undeva. Asta este regizat. Și regizorul imbecil nu a fost în stare să scoată telecomanda din cadru, sau poate chiar a pus-o deranjat de imensa suprafață fără noimă introdusă în cadru. La fel de bine ar fi putut să pună mîna și să scoată reclama la băutura îndulcită cu aspartam că încă nu e plătit de compania mamă. Pînă și tăierea este foarte prost și brutal aleasă. Poate acolo era ceva care să-l deranjeze pe fotograf. Nu vom știi niciodată. Eu, cel puțin, nu aș vrea să mai știu și altele.

Pernele sînt excelent alese și puse simetric fată de axa verticală să contra-balanseze modelul și ochiul să facă un du-te-vino între cele două.

Singurul element amuzant a fost cu țesătura din dreapta pe care am citit Brute Lee și m-am amuzat teribil.

A treia poză este aleasă să ilustreze „teama de oameni periculoși”. Și, drept urmare, nu este nici un om în cadru. Asemeni Olandezului Zburător, avem un tractor fantomatic care trece intr-o fină și subtilă ironie. Adică aparatele astea merg greu, dar fotograful dă dovada unui filtru ND, esențial pentru a prezenta cît de mătăsoasă este apa pe malul rîului, și expune prelung dînd impresia de viteză. Complet ilogic, dar susținut de copacii înclinați spre dreapta, tractorul pare să se deplaseze în cealaltă direcție decît cea reală. Dar sînt convins că autorul nu a văzut copacii aceia, concentrîndu-se într-o postură pe vine demnă de un HCB al munților. Intreg cadrul este imbecil iluminat. Sau cum spun amatorii: iluminat natural. Crengile din față fiind mai strălucitoare și luînd din măreția subiectului cu tractorul. Din nou, avem două poze, dar de data asta nu sînt complet distincte. Astfel se poate tăia oblic pe sub tractor pentru o poză cu tractor în mișcare și alta cu tufe pe munte sau se poate tăia paralel cu prima linie, dar deasupra tractorului și avem același tractor gonind și un peisaj plat cu copaci înclinați. Singura calitate pe care o pot găsi cadrului este că fotograful, obligat să pozeze repede de unde stă el, în așa fel încît să nu rămînă în urma grupului și să întîrzie la împărțirea mămăligii calde, nu prinde cerul – eroare făcută de cam toți pe nivelul de înțelegere al fotografului nostru.

A patra poză prezintă o imagine ridicolă cu un copil care pare mai mic în contrast cu două namile blănoase aduse mai aproape de obiectiv. Ar putea să fie o ilustrație la copiii victime ale violurilor sau despre copiii maltratați. În stilul tipic pozarului estic de doi lei, cel puțin jumătate din personaje sînt cu spatele. Alea mai importante. Pentru că sigur copilul nu este subiectul: este centrat și neclar. Ajunge să se vadă mai bine blana cîrlionțată a taurului din prim plan decît expresia copilului. Dacă nu era de ajuns de încărcat cadrul avem și o umbră dură, clar definită. Dacă și asta este produsă de Ufo aș zice că semnătura lui sînt umbrele astea.

Și trec la al doilea articol: Ce scriem sub poze.

O singură poză. Grafitti. Și o sîrmă fix pe mijloc. De ce? Nu știu. Per total e drăguț cadrul. Nu are semnificație, dar poate tapeta o cameră mică.

A treilea articol: Cum să-ți faci timp de fotografie are o fotografie superbă. Saturată, umbrită, cu roata tăiată (ce bucurie că nu amputează calote craniene cum a pățit bietul Cărtărescu, nu-i de mirare că unii zic că e trepanat), cu reclamă la trustul Disney și cu o turbare de linii care duc care încotro. Avem una aproape verticală, constrastantă, avem cadrele de la bicliclete și printre ele personajele organizate după alte linii, de data asta invizibile. O porcărie care poate doar să ilustreze un mîndru „și noi avem biciclete ca oamenii de la oraș”. În rest, sînt convins că mama soacră a putut să își localizeze nepotul în mai putin de 15 minute și să îl și recunoască după jucărie. A urmat recunoașterea prin deductie a femeii în plan umbrit.

Ultimele două nu au ilustrații, așa că am scăpat ieftin. Și, pe modelul minerilor cu al lor „noroc bun!” să le urăm în stil fotografic celor de pe Bad or Good „lumină bună” că acolo unde nu e, nici Dumnezeu nu cere, așa-i?

Anunțuri
Etichetat

Zi–mi de bine, sau exprimă–te după pofta inimii.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: