Adnotări la „Frica de a fotografia oameni” de Egyed Ufó Zoltán

La rugămintea lui Bayazid pun articolul ăsta într-o singură parte. Tare mi-e că o să fie greu de înțeles cu atîtea cuvinte. În altă ordine de idei fac progrese și în ochii bulbucați ai Albei ca Zăpada: cică Dinu Lazăr nu mai crede că unul Ken Rockwell ar fi un înțelept. Dar cum purceaua bătrînă greu se învață în buestru, ăsta este un aviz prostovanilor care cred că Dinu Lazăr ar înțelege fotografia. Ca și orbetele Bumbuț care vede lumini de cîte ori dă cu capul de vreo mobilă: astea sînt doar vorbe. Avantaj egoului meu că mă ascultă proștii, dezavantaj voi pentru că fiecare își ajustează discursul după mine. Un exemplu ar fi Ufo care se simte obligat să revină după o lună de Criticul Foto. Dacă scotea căciula și zicea săru-mîna, așa cum făcea tradițional tot neamul cînd veneau la oraș, ar fi fost puțin mai deștept. Dar proletarul infuzat în urina socialistă iese galben și frumos mirositor.Și crede că poate să dreagă dupa mintișoara lui.

Ăștia sînteți, atîta puteți, buni profesori v-ați ales. Căci, atunci cînd ai 17 ani și mintea ta de Piatra Neamț îți zice că îți trebuie curs să te faci fotoreporter cînd tu ești băiat cuminte și vrei să te faci calculatorist pe bani buni așa cum ți-a zis mămuca, ceva e în neregulă. Totuși nu e vorba de un plod de 4 ani. Cînd vezi că tot ce înseamnă cunoașterea subiectului și surprinderea naturalului se rezumă la o repetiție de secenetă de sfîrșit de an școlar, atunci chiar m-ar mira să văd altceva decît încă un lucrător fără figură atașată la cravată și cu zgarda cu numele de gît sau de șold. E vorba de înclinații, e vorba de capacități. Nu de ce ar fi putut să facă într-o lume ideală.

Poate fotoreportajul nu este o artă. Poate este doar o muncă de documentare.

Probabil că omului îi este imposibil să fie orice altceva decît teribil de subiectiv. Dar pentru a-și oferi iluzia de om mai bun decît toți ceilalți e chiar așa mare nevoie de ceea ce numesc vitele astea obiectivitate? Și obiectivitatea asta trebuie să facă o lucrare plată, lipsită de personalitate?

Mi-a arătat Bayazid deunăzi niște poze cu urîta aia Ladi Gaga. Alb-negru, contrast mic. I-am dat lui Bayzid temă să scrie un articol despre high key. Îi voi da tot lui să comenteze pozele cu care Ufo a decis că merită să ilustreze articolele lui. Dar să trecem la subiect:

Cîteodată declanșez, altădată nu. În ultimul timp îmi pun problema în felul următor, pornind de la valori jurnalistice: subiectul e de interes public sau nu? Pot să arăt ceva interesant lumii, sau pot doar să demonstrez că eu am reușit să fac acea poză periculoasă (presupus periculoasă)?

Informarea pe Internet nu este cea mai bună soluție. După cum am scris cîteva articole: legislația europeană diferă de cea americană. Asia are multe particularități, iar țările islamice multe restricții. Se pare că a rămas în țară să predea cu predilecție populația rurală, cu o slabă înțelegere a dimensiunii umane. Se ajunge să aplice cutuma din sat de acasă peste tot și cu mare uimire cînd nu funcționează.

Așa că propun ignorarea fotojurnalismului de nuntă practicat prin România și înlocuirea sa cu bunul simț. Oare va avea de beneficiat subiectul meu? Sau eu sînt singurul care are de cîștigat și la dracu cu toți ceilalți. Pe exemple pe înțelesul tuturor: femeia afgană alintată fata afgană de puritanismul occidental nu a avut nimic de cîștigat. Dar nici nu a avut nimic de pierdut. Fata vietnameză arsă de trupele americane (norocul ei că era prea mică să fie violată) nu a avut nici ea cine știe ce de cîștigat, dar posibil ca imaginea ei să fi fost una din cele care a condus la terminarea războiului din Vietnam.

Problema se complică în România. Pentru că aparent se fac fotografii la copiii pe moarte pentru a-i ajuta pe ei fie pentru o moarte ușoară fie pentru tentativa unui tratament. Dar, în realitate, suferința acestora ajunge să fie un vehicul pentru alții. Cum ar fi pentru realizarea sumelor de plata salariilor la ONG-ul care și-i pune pe tabel sau pentru a da o impresie de umanitate unor publicații și trusturi media care nu mai știau ce să mai inventeze pentru a distanța două reclame. Și atunci, binefacerea este față de directorii care își vor lua salariile la timp și accidental față de copil.

Fotojurnalism român care să aducă un bine? La maternitatea Giulești din capitală a avut loc un incendiu. Am văzut imaginile: nu mai era loc de haitele de javre de media. Cu camera, cu luminile, cu microfoanele. Să vezi poveste dacă dădea vreo ambulanță peste vre-un gunoi dintr-ăsta! Dar așa, de la canaliile astea este posibil să fi mai murit cîțiva copii pentru că s-a încetinit deplasarea lor spre alte spitale. Am citit că o asistentă și niște medici au fost băgați în procese. Nu am auzit de nici o javră de presă să fie în banca acuzaților pentru morții de la Giulești și incomodarea echipelor de pompieri și salvare. Cioclii au făcut pază la Spitalul Grigore Alexandrescu așteptînd cu sufletul la gură să mai moară cineva. Incomodau accesul cu dubele lor și luau cele mai bune locuri de parcare de lîngă intrare, locuri care ar fi putut fi lăsate pentru rudele pacienților. Credeți că s-a schimbat ceva în sistemul de sănătate? Au fost cumva înoite cele două spitale? A crescut numărul de medici și asistente? Medicamentele se găsesc din abundență și părinții nu mai trebuie să cumpere micuților cele necesare pentru a hrăni trusturile farmaceutice cu prăvălie în colțul spitalului? Un medic mi-a spus că în aceeași perioadă, timp de 6 luni, nu a fost disponibil în țară unul din vaccinurile care se fac nou născuților. Nici unul din spălătorii de morți nu a documentat problema asta și este posibil ca să fi fost la fel de multe decese din cauza lipsei vaccinului ca și din cauza incendiului. Poate, așa s-ar fi adus vaccinul mai repede. Dar așa, ei au documentat circul cu vaccinurile anti-gripale pentru că a murit un om care era deja cu un picior în groapă.

Am dat și legătura spre articolul despre înmormîntarea lui Johnny Răducanu. Aceeași poveste. Etică jurnalistică Ufo? La călcat în picioare coliva mortului? La urcat pe cruci și pe morminte?

Nu demult am citit un interviu cu un presupus mare expediționist, care a mers cu autostopul pînă în India, și care se mîndrea că este singurul din comunitatea noastră care a reușit să fotografieze arderea morților la Varanasi. Cică pentru asta a furat un cearșaf de pe un balcon, s-a învelit în el, ca să pară autohton, și a făcut poze cu aparatul ascuns în chiloți, ca să nu-i vadă ăia. Pînă la urmă a fost totuși depistat la sfîrșitul evenimentului și urmărit în fugă, a fost cît pe ce să-l omoare, zice expediționistul nostru, care mai povestește în interviu că e foarte periculos ce a făcut el, anul trecut un fotograf japonez a fost omorît și aparatura lui aruncată în apă. Nu prea înțeleg ce importanță are că i-au aruncat sculele în rîu, dacă omul era mort, dar îmi dau seama cît de penibil arăta eroul nostru în cearșaf și cu aparatul la coaie, cît o fi rîs indienii de el, probabil că își amintesc și acum de acea înmormîntare veselă. V-am spus la început că această teamă de necunoscut este una foarte sănătoasă, te poate salva de multe situații neplăcute, însă n-am spus că poate genera și monștri. Vedeți cît de penibil e ca un om să trăiască această frică ca pe o aventură? Gîndiți-vă cum ar fi dacă un băiat japonez ar fura un covor tradițional dintr-un bloc din Alba Iulia, l-ar pune la brîu și s-ar duce la tîrgul de fete de pe muntele Găina, în ideea că oamenii o să-l confunde cu o fată de măritat în port popular. Și în plus ar mai încerca să fotografieze cu aparatul ascuns sub covor…

Ciordeala de imagini trebuie să se plătească. Iar importanța cadrelor luate din lenjeria intimă este destul de limitată. Da, am văzut și altceva. Am văzut la Viza pour l’Image 2007 documentarul unui grec cu Corea de Nord. În țara aceea nimeni nu are voie să fotografieze și grecu’ a folosit o cameră mică și descărca pozele în playerul de mp3 pentru a nu fi prins. Față de spălătorii de morți care caută doar șocul, omul acela a adus informații despre ce este acolo, despre defilările cu arme ale liceenilor. Tot acolo era un documentar realizat la fel de în secret despre comunitățile miniere din China. Nimic scabros, nimic umilitor. Informație. Decență. Trăsături absente la românii din presă, dar și la majoritatea românilor ne-jurnaliști.

Teama de necunoscut are un leac sigur: cunoașterea. Asta cere timp, atenție și umilință. După ce ai reușit să cunoști mai bine o societate, împreună cu regulile care o ghidează, n-o să-ți mai fie așa de frică să scoți aparatul și să privești drept în ochii celui fotografiat.

Așa e baciule! Dan Dinescu povestea o dată cum a făcut cadrele cu niște muncitori care reparau o conductă. În prima zi s-a instalat, s-a prezentat și a stat cu ei. A doua zi le-a făcut poze tuturor, dar fără film în aparat. Abia de a treia zi a început să își facă fotografiile cînd toți erau deja obișnuiți cu camera și prezența lui. Foto-gunoiul-jurnalist are nevoie de teleobiectiv și ISO maaare! Și pînă seara e acasă la televizor.

Restricții de a poza vedem peste tot, de la unități militare, prin instituții publice, pînă la magazine alimentare. Am văzut pe ușa unei discoteci la modă o serie de pictograme cu ce nu e voie acolo: arme nu, droguri nu, aparat foto nu. Am și pozat ușa, dar nu mai știu unde e poza.

Este vorba de mucea Ufo. Doar mucea se împiedică în emblemele astea. Se zice că în unitățile miliare sau în jurul lor nu se fac poze. Dar cum rămîne că armata are fotografii ei? Bieții oameni muncesc doar ca să facă poze la nunțile ofițerilor ca Mihai Moiceanu la întreprinderea lui?

La fel și cu discoteca. Dacă patronii zic că trebuie o să ai și asistența paznicilor. Grea viața asta în care nu îți găsești locul! De ce faci Ufo fotografie? Nu, mai bine făceai altceva? Ceva care să îți vină mai natural?

Cîteodată fotograful ajunge în situația că știe că nu-i voie să fotografieze acolo, și totuși vrea foarte tare. Am făcut de exemplu poze pe aeroporturi. Știam că nu e voie. La cîte o poză tremuram, cînd vreun polițist de frontieră se uita la mine fix după momentul declanșării. Am fost chiar prins la un moment dat. Fiind turist, am avut noroc, paza doar m-a rugat să șterg toate pozele făcute acolo, și m-a lăsat să plec. În Egipt n-am avut noroc așa de mare, am stat o jumătate de zi închis la poliție, din cauză că am pozat o femeie cu o capră lîngă canalul Suez. Lucrînd pe film, n-am putut să le arăt poza, și m-au ținut acolo în spatele gratiilor pînă m-au verificat la serviciul secret că nu reprezint pericol pentru țară.

De ce trebuie ca fiecare limbric să încurajeze toanele astea isterice: vrea tare și nu are voie. Dacă nu poate, nu poate. Poate să facă și altceva. Se poate și cu Disneyland-ul portabil ca Florin Ghioca – el crede că a fost la răzbel chiar și așa dop cum e.

În sufletul meu de copil consider că interdicțiile acestea agresive sînt un abuz împotriva libertății omului, sînt doar mijloace ale puterii, cu care poate să ne demonstreze că ea e mai tare ca noi. Astăzi, în era în care un posibil inamic vede din satelit tot pămîntul cu o rezoluție de milimetri, ce mai contează dacă eu fac de pe stradă o poză cu o unitate militară? În era în care cu un sfert din salar pot să cumpăr un pix sau o pereche de ochelari care filmează full HD, și pot să mă plimb cu el oricînd într-un magazin, fără să mă observe nimeni, ce rost are ca un paznic să mă oprească la intrare, pentru că am ditamai aparatul foto agățat pe umăr, și pe pictograma de pe ușă arată că nu-i voie cu aparate? Nu vreau să nasc teorii ale conspirației, dar cîteodată am senzația că aceste interdicții tîmpite au doar rolul de a menține în popor teama de interdicții.

Raționament de ghiolban devenit filosof. Orice necioplit poate astăzi, în virtutea Internetului, să emită judecăți de valoare. Și eu care credeam că te-ai reformat zburătoare! Asta e libertatea, vită? Dacă vine un vecin și se cacă în fața ușii tale, dar în zona publică, dacă alții își plimbă cîinii să își facă nevoile acolo unde nevastă-ta scoate copilul, parcă e altceva. Pentru că TU trebuie să ai voie tot ce-ți trece prin scăfîrlie. Iar alții nu are voe să se bage. Țopîrlan idiot. Există magazine de jucării sexuale, dar cică e în continuare ilegal să violezi cu ceva de acolo trecătorii. De ce? Nu e ca ochelarii pe care și-i ia Ufo de pe ebay?

Teama de interdicții are un remediu: aprobările. Dacă ceri în scris să poți fotografia, și primești în scris un răspuns pozitiv, ai undă verde. Dacă însă primești un răspuns negativ, atunci fotografiatul cade de tot, nu mai poți face poze nici pe ascuns, că dacă ești prins, nu te mai bucuri de prezumpția de nevinovăție. În plus e pierderea de vreme cu scrisul cererii, cu umblatul în gol pînă primești răspuns, cu așteptarea nesfîrșită, etc. Dacă omul vrea să facă un proiect serios pe tema respectivă, merită făcut pasul. Pentru două-trei poze însă cîteodată e mai simplu să riști.

Dacă te limitai doar la asta, filosof rămîneai. Dar jegul acumulat în generații se dă greu jos. Să sperăm că moștenitorii o să iasă mai curăței, mai învățați cu apa curentă și WC în casă.

Din păcate societatea e din ce în ce mai necinstită, oamenii sînt și ei din ce în ce mai puțin relaxați, și încep să-și construiască imaginea foarte serios, cum au văzut la televizor că trebuie făcut, iar în asemenea condiții nu e de mirare că se înmulțesc vizibil răspunsurile ”nu”. Contribuie foarte mult la situație zvonurile tîmpite din presa tabloidă, în care totdeauna o fotografie răuvoitoare poate doar dăuna unei vedete. Iar poporul se pune în locul vedetelor. Am întîlnit mai multe fete cărora le-a fost frică să mă lase să le pozez, pentru că poate că vreau să montez fața lor pe corpul altor fete din poze porno. De ce se gîndește o fată dintr-un sat ascuns, care nici măcar local nu reprezintă mare interes, că cineva ar dori să promoveze un corp străin cu obrazul ei?

Bun. Înveți din experiența nemțeană a lui Aristotel al tău.

Sînt mulți oameni care refuză să fie pozați doar pentru că se simt puternici astfel, dacă și ei pot pune interdicții. Le crește ficatul, că uite, într-o lume în care toată lumea le pune interdicții și ei n-au ce face, în sfîrșit au reușit și ei să dea înapoi toată umilirea de care au avut parte, și să interzică și ei ceva cuiva. Dacă ne uităm la legile bunului simț, da, ei au dreptul la propria lor imagine, au dreptul să-ți interzică fotografiatul. În schimb, conform acelorași principii, și noi fotografii avem dreptul la libertatea de a fotografia. Legea e mai clară un pic, și este mai mult de partea noastră, de fotografiat putem fotografia aproape orice în spațiul public, chiar dacă la publicare lucrurile devin mai complicate. Oamenii nu prea cunosc legile, ce-i drept, nici fotografii nu prea, așa că apar des situații cînd pe stradă ne abordează cîte un deștept a cărui mașină parcată pe pista de biciclete a căzut întîmplător în poza noastră, și ne spune foarte serios că ar avea dreptul să ne spargă aparatul, că n-avem nici un drept să-l pozăm, că nu i-am cerut voie.

Nu gunoiule de presă. Sînt puternici pentru că sînt posesorii imaginii lor. Și pentru că, de fiecare dată cînd dai curs toanelor de cățea în călduri cu „eu vreau să fac poza asta”, ei au avantajul. Niciodată nu am avut problema asta pentru că am căutat un subiect și modelul nu era relevant pînă la a fi de neînlocuit. De acord, cei care sînt trimiși să facă poze unei anumite vedete trebuie să vină cu imaginea aceluia. Dar cînd lucrezi pentru un proiect personal, cît de răzgîiat trebuie să fii ca să ai nevoie de precis acel individ? Respectele mele pentru Sorin Onișor care pare să fi înțeles asta. De aici poate și problema ta cu el.

Chiar dacă legal avem dreptul să pozăm aproape orice (repet, în spațiu public),

Nu. Trebuie să fie vorba și de o persoană publică. Doar pentru că au tras Internet și la taică-tău în bătătură nu înseamnă că automat se aplică legislația americană.

totuși e frumos să cerem voie, și e frumos să primim aprobare. E frumos să cerem voie, chiar dacă știm din experiență că șansele de a fi refuzați sînt relativ mari. Excepție fac momentele care țin doar cîteva secunde, și dacă ne-am apuca să cerem aprobare, am pierde momentul. În aceste cazuri e frumos să cerem voie după ce am făcut poza, sau măcar să ne asumăm fapta și să adresăm cîteva cuvinte frumoase, sau un salut călduros celui care ne-a fost subiect, în cazul în care ne-a observat. Astfel facem un bine fotografilor care ne vor urma, și facem un bine și oamenilor fotografiați, care nu se vor simți folosiți, ci vor avea impresia că-s importanți.

Da, pare ceva mai clară situația educației pe care i-ai dat-o micuțului tău protejat exmatriculat. Tu cultivi acolo o șleahtă de complexați. Ce e aia „relativ mari”? Relativ la ce? La pădurile europei? La Insula Șerpilor? Nu există evaluările astea. Vezi un proiect și îl execuți. Înainte sau după fotografii trebuie să te duci să ceri voie. Dacă ți se dă acordul IN SCRIS, atunci proiectul poate fi publicat. Altfel nu. Dacă ești țăran, cum îmi puți mie, întîi întrebi și după aia vezi dacă mergi mai departe. Dacă ești artist probabil întîi faci o parte din poze și după aia te grăbești să iei acordul că nu se știe cînd mai prinzi ocazia. Dacă ești refuzat înseamnă că munca anterioară este nulă. Atît. Ca să îți dau un exemplu pe măsura minții celor care te apreciază: dacă focalizarea automată nu a funcționat în nici unul din cadre și ai tras cu diafragma deschisă la maxim pe motiv de lumină proastă, șansele sînt ca munca anterioară să fie la fel de valoroasă.

Apoi îmi pun problema că animalele de felul tău nu au nici o vină. Sînt niște rebuturi educaționale. Familii dezrădăcinate, prea ocupate cu sinele ca să își mai crească rezultatul copulări aiurea, niște școli care funcționează cu cei care au intrat în învățămînt: de cele mai multe ori ultimii în domeniul studiat. Și uite rezultatul: înțelegere zero. Lecția de matematică: subiectul poate să își dea acordul sau poate să nu îl dea. 2 situații care se exclud reciproc. Ca la o monedă, șansele sînt 50%. Deci prilej pentru Ufo de a zice că șansele sînt relativ mari după el. Ca proverbiala blondă din bac cînd a fost întrebată cît fac 2 plus 2.

Dacă nu sîntem pe stradă, lucrurile se complică și mai rău,

Nu loază. Situația rămîne binară: zero sau unu. Își dă acordul sau nu îl dă.

Sînt o grămadă de oameni în țara asta care trăiesc în teamă continuă, ori pentru că au făcut ceva ilegal, ori pentru că intenționează să facă și cred că fotografii sînt cititori de gînduri. Ei sînt cel mai mare pericol pentru fotografi. Dacă scoți aparatul în raza lor de vizibilitate, chiar dacă stai cu spatele la ei, unii dintre ei se reped să te anihileze. Prima lor întrebare este ”care-i problema?”, sau ”cine te-a trimis?”. Ei n-o să înțeleagă niciodată un argument de genul ”lucrez la un proiect personal” sau ”îmi place foarte mult compoziția clădirii”, la ei totul trebuie să aibă o explicație legată de bani sau interese. Teama fotografului este întemeiată cînd întîlnește indivizi de acest gen.

Ooo! Vlad Eftenie cu frica lui rasistă, cînd a publicat tot acolo unde te-ai produs tu, adică pe Bad or Good, despre ce temeri avea el că poza niște oameni, să fi fost elevul tău?

Să dau exemplu la prima mînă. Un carnaval aglomerat, nu în România. Vine parada. Fac niște cadre în mulțime. Întîmplător am prins cu privirea și nu cu obiectivul cum doi costumați tocmai își pasau un portofel. Ei au interpretat că le-aș fi făcut poză la transfer. În final nu s-a întîmplat nimic deși m-au îngrămădit puțin. Vorbeam, mai tîrziu, cu un fotograf american specializat în fotografie stradală în New York. M-a asigurat că maxim de necaz l-a avut cu diverși geloși care credeau că le-a făcut poze la prietenă sau soție și atunci a fost vorba doar de agresiune verbală. Uimitor, dar în liniștea tulburată de provincialii de prin toată țara, Bucureștiul și Constanța sînt considerabil mai calme. Și totuși, să vezi ce furtuni sînt în mințile amatorilor. Dar poate că e și mai bine așa: mai puțini idioți cu camera în public. Acolo unde Ufo și ai lui cred că totul e permis.

Este probabil cea mai întemeiată teamă a fotografilor, și nu întîmplător. Vrem să fotografiem de exemplu o situație haioasă, cu scopul final ca privitorul imaginii să rîdă de situația prezentată. E posibil ca subiectul imaginii să nici nu știe de intențiile noastre, și totuși noi ne apropiem de el cu frică. De ce? Pentru că nu ne asumăm fapta noastră. Pentru că ne e rușine. Problema e cu noi.

Aceasta este cea mai normală și mai simțită dintre frici, țarane. Pentru că știi că vrei să furi ceva. Și simți că e de rău. Indivizii cu simțurile pervertite din tagma ta nu mai au temerile astea. Dar ele ar trebui să existe de fiecare dată cînd vrei să faci ceva imoral.

Există și cazuri în care frica fotografului nu se încadrează în vreo categorie de mai sus, ci este doar timid, sau are probleme de comunicare din cauza educației primite în copilărie. Din păcate sînt și cazuri în care teama fotografului are explicația în diferite boli de care suferă. Să nu mai vorbim de extrem de neplăcuta situație în care teama izvorăște din experiențe neplăcute din trecut, din traume sufletești provocate de violența unor foști subiecți.

Și atunci crezi că cea mai bună soluție este să-l încurajezi spre ceva ce îi poate spori considerabil angoasele? Ăsta da reporter de calitate! Împinge-l pe unul să sară de pe un pod ca să fii tu cel care a pozat sinuciderea. Parcă și Lennon a pățit ceva asemănător de la unul de-al vostru.

Anunțuri
Etichetat ,

2 gânduri despre „Adnotări la „Frica de a fotografia oameni” de Egyed Ufó Zoltán

  1. În ton cu cele de mai sus:

    „Asta e. Românul nu suportă să fie filmat. Nu știu ce are de ascuns. Din fundul pământului, de la capătul lumii de-ar fi, de la înălțimea teancului de diplome universitare ori din văgăuna ignoranței lucii, sare de fund în sus când te faci cu camera spre el. Obiectivul e gură de pușcă. Omul se enervează. Îți dă în cap cu ce apucă, îți sfarmă aparatul cu dinții. Nimic nu a deprins românul mai cu temei din democrația asta decât ideea de drept al său la imagine.” (Dreptul la propria imagine, faţă şi verso de Viorel Ilișoi – http://blog.activewatch.ro/din-laptopul-unui-zetar/dreptul-la-propria-imagine-fata-si-verso/)

    Poate că Ufo & Co. (complexaţii) au nevoie de legi speciale care să le ofere imunitate şi mai multe drepturi decât celorlalţi cetăţeni.

    • Criticul Foto spune:

      Este un șoc să revi între români și să ajungi să îi vezi cu aparatele foto. Sînt foarte agasanți și complet decuplați de lumea care îi înconjoară. Pînă și arhi-cunoscuții turiști asiatici pot să fie mai puțin agasanți și mai bine organizați decît profesionistul român. Și nu numai fotojurnaliștii. Fotografii de nunți. Fotografii de evenimente. Fie sînt rigizi și imobili, fie sînt peste tot și mereu gata să calce și să îmbrîncească. Și nu cred că putem generaliza de la două persoane simțite pe care le cunoaște fiecare, și alea simțite în jurul rudelor și nu în orice situație ca să zicem că românii ar fi orice altceva decît un popor dezgustător.

Zi–mi de bine, sau exprimă–te după pofta inimii.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: