Artiștii rromâni nu vînd pentru că sînt niște găinari și nu pentru că ar exista o conspirație anti-rromânească

Pentru că mi s-a zis la modul grosolan cum ar trebui să mă împac cu faptul că un fotograf aflat pe culmile popularității ajunge să ceară (nu să cîștige) și 200-300$ pe o hîrtie lucioasă de suprafață mai mare mi-am pus problema că mereu se repetă că nu se poate. În România, zic unii, nu se plătesc sumele, nu se apreciază fotografia, nu se multe. De parcă o țară cu o cultură provincială ar fi devenit cumva placa turnantă a fotografiei, etalon de comparație al performanțelor în plan financiar al fotografilor de marcă. Globalizarea este ceva palpabil și în colțul ăsta puturos de lume din 1990 cînd a venit Micky Dee’s la Romană în București. Eu pot să cumpăr astăzi, acum, o carte tipărită în China de un artist Senegalez, o carte tradusă în engleza americană de către un editor american, producător al unui volum pentru piața americană de carte. Și eu pot să îl cumpăr în următoarele 10 minute și să îl primesc pe Kindle în 1, maxim 2 minute de la confirmarea plății. Ba mai mult, îl pot citi și de pe calculator în caz că mi s-a terminat bateria la Kindle. Am o cutie poștală special mai mare decît cutia aia mică certificată de Securitate în care își jupoaie cotidienele meschine românii deși cică Securitatea nu mai are putere de 20 de ani și mai mult! Și în această cutie poștală primesc reviste de artă din Franța printre altele. Citesc pe net că filme românești slab executate și cu scenarii trase de păr au cîștigat premii la diverse festivale prin lume.

Dar în ciuda acestor realități ale vieții mele cotidiene mentalitatea românului mediu sau chiar de vîrf poate să prezinte un nivel de provincialitate, o putere de înțelegere care îmi generează acel titlu de articol „oare sînt singurul?”. Cît de imbecil trebuie să fii la 20 de ani de la abolirea controlului media, într-o țară coruptă pînă la cer, în care toată lumea știe cum stă treaba cu diverși demnitari și personalități de TV, să nu vezi că acel review pozitiv din LA Times este un articol plătit de către distribuitorul american? Că redactorul de la LA Times nici nu ar fi ajuns să vadă operele artistului român dacă nu se făcea lobby cu niște sume drăguțe, eventual o masă la un restaurant mai de soi? Să poți să înghiți pastila fără să clipești cînd scrie cum a avut expoziții în 10 țări, dar omite strategic că a fost dus de diverse relații pe banii Statului și nu a fost invitat pe meritul lui artistic.

Cum pot să fie atît de rău in denial masele unei întregi țări să poată să susțină că 1. Statul nu dă. 2. Idolii lor se plimbă pe la burse cîștigate prin dos.

Cît de imbecil să fii cînd poți să bei Coca Cola într-o țară unde doar Pepsi era legal, cînd poți să te uiți la 50 de canale TV, iar cu numai 20 de ani în urmă era doar unul și ăla emitea cîteva oare etc încît să ieși după aia la rampă și să nu îți fie rușine obrazului să zici că ar fi nu știu ce conspirație care să te țină să nu poți trimite operele în alte părți? Cît de imbecil să fii să poți să stai la 9 dimineața pe chat cu un chinez american și să primești mesaje de la un spammer din extremul orient și la 7 seara să nu te jeneze, acolo, puțin, că tu ești cumva oprit să îți faci reclamă globală la ceea ce produci?

Ce nație de găinari poate să genereze articole trase parcă la indigo despre virtuțile fotografiei de stoc și a vînzărilor la 2$ bucata și culmile fotografiei ajung să se laude cu vînzări de pînă în 400$? Ce nație de imbecili poate să creadă că este o dovadă a recunoașterii unei iluzorii școli de film cînd se primește premiul Un Certain Regard care are ca scop acordarea unei subventii pentru distributia unui film altfel cu șanse nule de distribuție și să o anunți ca pe o realizare și nu un premiu de consolare pentru handicapați? Ce adunătură de drogați cu ego și apă rece pot să triumfeze cînd mențiunea pentru recunoașterea handicapului omite discret că au mai fost alte două lucrări considerate la fel de relevante cultural chiar în același an?

Diferența este că din 30 de proiecte interesante, un regizor sau fotograf rus sau japonez a trebuit să selecteze 5 proiecte mai vandabile și pe celelalte 25 le-a lăsat notate în jurnal pentru cînd o să fie faimos și bogat să producă ce vrea el. Apoi, alergînd 5 ani pentru realizarea proiectelor s-a văzut nevoit să producă doar unul din cele 5 selecționate anterior. Și iese la rampă și impresionează. Omologul lui român așteaptă ca îndrumătorul de lucrare să îi sugereze o temă. Românul va lua acea temă și va petrece două luni la țigări și cafele ironizînd îndrumătorul de lucrare pentru idea învechită. Românul nu va petrece timpul căutînd o alternativă pe care să o propună la următoarea întîlnire ci își va picta dramatic situația de față cu toți cunoscuții punîndu-se în centru pe el de Sisif. 3 proiecte de an. Erau 4. Românul este atît de leneș și de parșiv că va transforma unul în lucrare de licență. Mai face și un master. 4. Din 4 proiecte el va ieși la rampă tot cu unul ca și rusul, ca și japonezul. Și se va identifica cu efortul rusului și japonezului pentru că și lui i-a fost greu să își ia bursa pe card. Și apoi, românul nu consideră că este cazul să folosească bursa pe materiale. Bursa se folosește pe țigări și mers la karting sau alte obiective înalte. Un artist nu stă în atelierul lui neîncălzit. În România, un artist povestește unei adunări vara la mare și iarna la schi cît de greu este la 3 stele. Își va aminti cum i-a fost la 16 ani cînd a fost prima dată în vacanță fără părinți și a stat la o cabană unde nu erau dormitoare separate. O! Boema!

Din tot paragraful de mai sus incapacitații mental nu o să vadă nici o diferență. Și rusul a avut 5 proiecte. Și românul a avut 4. Și rusul are probleme să își facă rost de fonduri pentru execuția proiectului. Și românul evazionează pe protocol cam tot ce primește. Și rusul vine cu un produs finit la un festival internațional și românul vine cu un produs nefinalizat că cică el a avut mai puțini bani. Așa e că e la fel? Așa e că România produce cultură? Adică ce diferență poate să fie că Grecia, o țară cu o populație incomparabil mai mică, a dat lumii niște scriitori traduși în multe limbi de circulație internațională? Și România își plătește singură zborurile cu îngerii induse chimic: s-a mers pînă acolo încît s-a fondat o organizație care nu face altceva decît să distribuie fonduri traducătorilor din toată lumea pentru a promova o clientelă cu spate politic. Și uite așa și românii au scriitori traduși în multe limbi de mare circulație. Diferența este că scriitorul român are o serie minimă de 4-500 de volume cît să se poată asigura un ISBN și din acele volume cam toate sînt cumpărate de cel care a cumpărat și traducerea, adică Statul Român. Iar scriitorul grec este la a doua tipărire de 10.000 de exemplare. Nici o diferență între cei doi, doar că românul are și retururi la topitorie, iar grecul a epuizat prima ediție și tocmai o tipărește pe a doua. Iar grecul este cumpărat de oameni nu de instituții care vor să își măture sub preș sub-performanța.

Vorbeam acum o lună cu o cunoștință. Pictează la nivel amator. Nu a făcut bani din asta, dar nici nu a cerut bani vreodată. Dar prin aceste cadouri se califică de lucrări în colecții private din vreo 5 țări și România. Dar susținea superioritatea orbească a învățămintului românesc prin faptul ca un candidat la o facultate cu profil real nu ar știi tabla înmulțirii. În era caculatoarelor, cînd nota de plată la birt nu se mai măsluiește cu greșeli de artimetică ci cu adăugarea de băuturi neconsumate, tabla înmulțirii este unul din criteriile de distanțare a României. Ca la nebuni? Cred că da. S-a ajuns în egoul ăsta decuplat de la realitate să se pună preț pe orice numai să se obțină un edge în conversație chiar și dacă argumentul ține doar pentru cel care îl emite. Se glorifică tabla înmulțirii pentru că este esența învățămîntului românesc: învățatul mecanic și reproducerea fără atribuire. Tabla înmulțirii nu are valoare acum cînd calculatoarele sînt pînă și la toaletă și nici nu va avea în viitorul post-război atomic cînd lumea se va război în costume medievale pentru o canistră de benzină care să îi ducă spre următoarea canistră de benzină. Dacă vorbim de apucături necesare supraviețuirii, produsele care ies pe banda rulantă a învățămîntului românesc nu au idee de cum să crească o vacă, cum să semene grîu sau să cultive roșii. S-a ajuns ca pînă și agricultorii să nu mai știe: semințele se iau de la angrosist, vaca e ținută de un cioban și îngrijită de un veterinar, etc.

Dar pornisem de la faptul că vroiam să infirm acele așa nu se poate, nimeni nu cumpără și alte tantre ale românilor. Zice unul:

In the early 1950′s, LIFE Magazine decided that the pictures that were shot for them by many wonderful photographers were their property and therefore, they had the right to re-license them. The photographer’s thought otherwise, and insisted that the photographs were their property to resell at their discretion.

This went to court and after a long heated battle with TIME-LIFE the photographers won the battle. The courts decided that the copyright remained with the photographer and the magazine had just licensed reproduction rights. The original property, after the contract was concluded, returned to the photographer along with the negatives.

Asta s-a întîmplat într-o lume real competitvă. În România la pomul lăudat se adună toți piloșii. Și dacă se pune problema de muncă se găsesc fonduri și pentru niște nepiloși care să muncească. Dacă piloșii s-ar revolta s-ar întîmpla ce s-a întîmplat la americani. Dar există riscul să fie demascați drept ceea ce sînt. Dacă cei care muncesc s-ar revolta, și de data asta, se va întîmpla ca la americani. Dar muncitorii sînt temători, ei nu vor să dea munca asta unde nu li se apreciază meritele altora cărora să nu li se aprecieze meritele. Așa că nu mișcă nici unul. Dar, cumva, în mintea românului se formează gîndul și apoi legitimitatea plîngerilor. Nici unul nu este de vină pentru starea actuală, dar zi de zi, cu o perseverență de om care are nevoie de medicamente, fiecare va pune umărul pentru consolidarea stării de fapt. Și ce e asta? O furtună într-un pahar cu apă! Românul pilos riscă să fie văzut de ceea ce este și nu mai rău. Românul nepilos riscă să fie dat afară și să ajungă într-un loc unde să îi fie mai bine, daca nu chiar bine. Fotograful american din 1950 risca altceva punîndu-se cu unul din pilonii propagandei de stat. Risca să ajungă să nu mai lucreze în presa centrală. Risca să fie etichetat drept anti-democrație și pro-comunist. Ceea ce aducea cu sine pe lingă riscul anterior de a nu mai lucra în presă, generalizat de data asta, și riscul unor investigații și șansa pușcăriei politice. Poate nu a fost așa de rău ca în România anilor ’50, dar nu se compară cu riscurile românului leneș și invidios din 2011.

Cred că ajung și eu la concluzia americanului ăsta, deși sînt în viața de blog de o săptămînă:

I should have been on the phone continuing to make calls to prospective clients.  I should have been working on the two book projects I have in front of me.  I should have been swimming or running.  But instead I was writing a piece about a $499 camera that will be obsolete in a few months and lost to nearly everyone’s memory in a year.

Anunțuri
Etichetat

4 gânduri despre „Artiștii rromâni nu vînd pentru că sînt niște găinari și nu pentru că ar exista o conspirație anti-rromânească

  1. bayazidb spune:

    Îmi cer scuze pentru scăpare. CF a decis că paginile trebuie să se încarce repede și pe prima pagină să fie doar începutul articolului și deja mi-am pus două articole gigant fără să le întrerup. Problema a fost corectată.

  2. bayazidb spune:

    Omar Kayyam. Poet. Matematician. Filosof. Românii au dat niște poeți care puneau filosofie orientală în versuri și filosofi care au scris poezie la pubertate. Poetul național are un volum de proză nefinisată și se vorbește de viața scurtă. E. A. Poe a trăit la fel de puțin și a produs mai mult. Dar asta numai din cauză că a avut de partea lui o limbă de circulație, căci altfel tot cît românul producea.

  3. vasile spune:

    Apropos de „In the early 1950′s, LIFE Magazine……” nici macar AAFR-ul nu protejeaza drepturile membrilor, Exceptand consultarea cu un avocat. AAFRul nu este in stare sa vina cu organizatia si sa apere un fotograf membru, caci inr-un fel suna sa te dea in judecata Vasile si altfel este sa te dea in judecata AAFR-ul .

    • bayazidb spune:

      Nu mai știu dacă am citit între articolele publicate sau celalte: AAFR este biletul pentru o pensie mai bună pentru cîțiva. Fotografii trebuie să se adune.

      Dar nu e atît. Vasile nu trebuie să dea în judecată. Vasile trebuie să dezvolte relații în care nu se pune problema de așa ceva decît în relație cu trusturile. Ceea ce s-a și întîmplat în cazul descris.

Zi–mi de bine, sau exprimă–te după pofta inimii.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: