Curenții internetului

Scria Vladimir C că termină proiectul său de educare voluntară a navigatorilor din Internetul românesc. Aud că și Radu Drăgan are ezitări pe baza feedbackului primit. În final, deciziile, ca și scrierile le aparțin în totalitate. Dar mă bag să comentez.

Din multe motive. În primul rând, realizez că anumite lucruri scrise aici sunt înțelese doar de către cei care nu au nevoie de ele.

Eronat. Eroarea izvorăște din combinarea de la un punct a celor două medii: real și virtual. În real poți să dezvolți o impresie destul de coerentă despre audiența ta. Și poți să o faci pentru că și audiența este puțin numeroasă, puțini ajungînd la recordurile Queen sau Guns’n’Roses să adune un stadion ca să îi asculte. Lumea virtuală, nenaturală celor născuți înainte de 1995, are foarte puține puncte comune cu cea reală, deși încearcă din greu să o mimeze. În lumea plată, chiar unidimensională, a World Wide Web este foarte greu să obții un feedback. Și cînd îl ai nici nu știi cît de relevant este.

Adică nu ai de unde să știi cine îți citește însemnările. Cu atît mai puțin cît de relevant este un comentariu scris la 100 de vizite. Aș merge pînă acolo încît să speculez că două comentarii la trei vizite și tot nu dau o imagine corectă pentru că una se scrie și alta se vede, precepe, înțelege. În lumea reală există și alte metode de verificare a veridicității. În lumea virtuală crezi sau nu crezi. Și, din nou, numărul mult redus al audienței din real dă mai mult timp alocat înțelegerii fiecărui participant.

Aș merge pînă acolo încît să afirm că, cu toate că îl atribui unui public reprezentat de niște numere pe un ecran, dialogul tău este cu tine. E păcat să faci confuzia asta.

În al doilea, comentez anumite chestii din fotografia mioritică și realizez că mă piș împotriva curentului. Și nici nu înțeleg de ce o fac. Fiecare să-și cheltuiască banii cum vrea. La f64, pe D3-uri, pe workshopuri, nu țin evidența nimănui și nici nu ar trebui să îmi pese.

Aici sînt de acord cu Criticul Foto: atributul mioritic este un element de propagandă. Oierii sînt nereprezentativi și au fost chiar și în era lor de aur. Ba mai mult, sînt o minoritate păstrată pe motiv de „și noi avem”. Alte culturi se pot lăuda cu asta. România nu este printre ele.

Altfel este corect: nu trebuie să îți pese. Este problema lor cum își aleg să își trăiască viața și unde caută ei fericirea. E cu atît mai rău cu cît pe tine te–ar deranja să îți direcționeze altcineva viața la modul ăsta.

Pe de altă parte, artistic, vorba unui comentariu, mă chinui să explic concepte contemporane unora care sunt cu 100-200 de ani în urmă ? De ce, având în vedere faptul că fotografia o fac în esență pentru mine. Artă sau nu obiectiv, trebuie să îmi placă mie ca să continui.

Poți să îmi explici cum un individ de 20 de ani poate să fie cu 100 de ani în urmă? Adică pe cînd străbunică–sa nu se născuse? Cred că un om poate să știe sau să nu știe. Să fie familiarizat cu tehnici învechite. Dar ce știu eu din fotografia de acum 100 de ani mi se pare impresionant. Vrei să spui că fotografii începători din România sînt chiar atît de calificați?

Găsisem într–o carte a lui E. Iarovici un subtitlu:

Nu–i frumos ce e frumos, e frumos ce–mi place mie.

Citatul este imprecis, nu am volumul aproape, dar cred că am putut reproduce sensul principal. Și de aceea cred că s–a dezvoltat estetica pentru a putea să răspundă la întrebarea „Ce e frumos?” dincolo de acel ce–mi place mie.

Să ofer cunoștințele mele altora nu este un motiv destul de puternic. Cunoștințele mele sunt adunate de pe internet și rezultatul unei experiențe care nu se poate descrie pe un blog. Am citit Iarovi până mi-au sărit capacele, am experimentat până în pânzele albe și am căutat prin zeci de pagini de informație.

De ce nu? Adică este frumos să împarți cu alții. Pe de altă parte, societatea actuală, e adevărat, pune accentul pe sine și doar pe sine. Uite, dacă ai timp, îți recomand o carte. Nu e scumpă, nu e mare. Se cheamă Life Inc. și este încă de vînzare.

Am ajuns să cred că Internetul este plin de gunoi. Poate din cauză că este nemoderat. Poate din cauză că oricine poate să publice, dar nu fiecare se preocupă să aloce timpul necesar studiului. Poate din alte motive. Poate că mă înșel. Poate că există informație de primă calitate, dar este undeva departe de căutările facile. Îți recomand să citești experiențele cuiva oarecum cu aceleași dileme: a încercat în România, acum încearcă în Franța. Experiențele descrise de Monique mi s–au părut impresionante prin puritatea experienței. Prin faptul că sînt personale și reale, nu tentative de a se da într–o lumină bună. În plus, cred că văd o evoluție în lucrări: a pornit de la imaginile standard de școală de fotografie și, recent, a găsit colajul. Am senzația că ele, colajele, sînt prea încărcate. Și cred că totul pleacă de la o nevoie foarte simplă: a descoperit ceva și trebuie să îl spună lumii. Și lucrările ajung să spună prea multe, vocile ajungînd să se acopere una pe alta. La fel sînt convins că o să treacă și că vor deveni mai clare, mai directe. Deși se pare că lucrează la fel de mult ca tine își alocă timp publicării.

Marea parte vreți strobist și tutoriale despre DOF, nu inspirație artistică, nu referințe culturale sau idei abstracte. Arta stă în fotografiile „frumoase” și atât, acolo se termină discursul. Încercarea de a oferi ceva mai mult este, după cum spuneam, pipi împotriva curentului. Nu m-ar deranja opiniile contrare, dar mă deranjează lipsa argumentele rezultată din semidoctismul general.

Pentru că este foarte greu să accepți că stilul nu este ceva ce se poate descărca de pe net sau aplica cu un algoritm precis. Pentru că programele din 2011 știu să aplice și una și alta automat, iar să recompui ceva ia mult timp: să îți stabilești o viziune, să cauți o tehnică de ajuns de simplă încît să îți fie accesibilă și de ajuns de precisă pentru a te duce la rezultatele pe care l–ai văzut mental.

Din nou, ce treabă ai cu indivizii care caută să facă impresia de artiști, dar, dacă se poate, fără efort? Ce ai avea de învățat de la ei?

E drept că abia mi–am început activitatea online și nu știu precis despre ce e vorba aici. Dar cum mergi în contra curentului pe Internet? Internetul este stratificat, clasificat, delimitat. Musulmanii nu sînt bine–veniți pe forumurile creștinilor fundamentaliști. Yoghinii nu sînt priviți bine decît de tagma naturiștilor, dar nu de toți. Un evreu care vrea să înțeleagă ce îi mișcă pe naziști este interzis pe un forum de legionari. Etc. Depre ce curent vorbești? Să nu faci confuzia cu faima iluzorie pentru că nu vei primi niciodată admirația audienței dacă nu te adresezi nișei corecte.

Da, în viața reală se poate să umbli cu o barbă de ZZ Top și angajatorul tău să își facă socotelile cum să te dea afară pentru cum arăți. Asta ar trece de „în contra curentului”, deși, cum nu mai e vorba de restricțiile de dinainte de 1990, se pune și problema ce cauți tu într–o întreprindere care nu poate să te respecte așa cum ești. Dar în online nu cred că există curent și contra–curent. Sînt toți de–a valma și toți în micro–curentele lor.

„Fraiere, îți place Saudek, e varză, uite aici artist” (și urmează inevitabila trimitere la unu cu peisaje/portrete/nuduri bune.

Nici mie nu–mi place cehul. Nu am reușit să îi văd, să zicem, substanța. De cîte ori mă lovesc de el sau de soția lui văd șocul de dragul șocului. Da, sînt bine executate. Dar cam atît. Poate nu vibrez eu la temele lui. Și tipul chiar are un stil, asta da.

Internetul mai vine cu un avantaj: poți să ignori indivizii care te deranjază. De multe ori softul îți permite să mergi mai departe și să nici nu mai vezi inepțiile.

Cine vrea să-mi urmărească fotografiile, aici, cine vrea discuție la o cafea virtuală, adresa de mail vă este deschisă.

Propun o dezbatere publică. Între bloguri. Generalizată. Și interconectată.

Pe vremea facultății am participat la o serie de discuții virtuale petrecute în jurul unui document .doc. Fiecare își alegea o culoare și se băga să completeze, să dezbată. Apoi documentul era trimis la toți participanții. Erau multe probleme tehnice de aici, dar și un plus de flexibilitate față de formatul rigid al unei liste de discuții.

Anunțuri
Etichetat , ,

Un gând despre „Curenții internetului

  1. VladimirC spune:

    „Eronat. Eroarea izvorăște din combinarea de la un punct a celor două medii: real și virtual. În real poți să dezvolți o impresie destul de coerentă despre audiența ta. Și poți să o faci pentru că și audiența este puțin numeroasă, puțini ajungînd la >> recordurile Queen sau Guns’n’Roses să adune un stadion ca să îi asculte. Lumea virtuală, nenaturală celor născuți înainte de 1995, are foarte puține puncte comune cu cea reală, deși încearcă din greu să o mimeze. În lumea plată, chiar unidimensională, a World Wide Web este foarte greu să obții un feedback. Și cînd îl ai nici nu știi cît de relevant este.”

    Da, sunt perfect de acord. Dar uiți că feedback-ul nu se regăsește doar în comentariile de sub articole. Dar feedback-ul a fost pozitiv. Feedback-ul personal, nu.

    „Aș merge pînă acolo încît să afirm că, cu toate că îl atribui unui public reprezentat de niște numere pe un ecran, dialogul tău este cu tine. E păcat să faci confuzia asta.”

    Da, am înțeles și eu asta. Dialogul este în primul rând cu tine, personal de aia am continuat. Aș dezvolta, dar voi scrie prea mult.

    „Aici sînt de acord cu Criticul Foto: atributul mioritic este un element de propagandă. Oierii sînt nereprezentativi și au fost chiar și în era lor de aur. Ba mai mult, sînt o minoritate păstrată pe motiv de „și noi avem”. Alte culturi se pot lăuda cu asta. România nu este printre ele.”

    Mioritic pentru mine nu se referă la oieri :). Dar ai dreptate, greșeala mea.

    „Altfel este corect: nu trebuie să îți pese. Este problema lor cum își aleg să își trăiască viața și unde caută ei fericirea. E cu atît mai rău cu cît pe tine te–ar deranja să îți direcționeze altcineva viața la modul ăsta.”

    Atunci de ce? Doar pentru dialog? Ai spus că unul din scopurile criticului era educația. Unde stă diferența? Voi (tu/criticul) de ce vreți o schimbare?

    „Poți să îmi explici cum un individ de 20 de ani poate să fie cu 100 de ani în urmă? Adică pe cînd străbunică–sa nu se născuse? Cred că un om poate să știe sau să nu știe. Să fie familiarizat cu tehnici învechite. Dar ce știu eu din fotografia de acum 100 de ani mi se pare impresionant. Vrei să spui că fotografii începători din România sînt chiar atît de calificați?”

    El nu, dar bagajul lui de cunoștințe se poate termina brusc. Deși, cum bine spui, măcar de aș cunoaște extrem de bine fotografia de acum 100 de ani. Eu știu foarte puține lucruri și când un profesor mi-a spus că cu cât învăț mai multe cu atât știu mai puțin, credeam că glumește. Dar la un moment dat, te sperii. Ignorance is bliss.

    Problema e când totul se raportează la 1900. Acolo avem o problemă, cam tot ce ne înconjoară proiectează societatea în care trăim (și invers). Compară postmodernismul cu modernismul, compară celelalte elemente din perioadele de timp în care s-au născut și amplificat. Atunci, de ce ai rămâne blocat în 1900? De asta răspunsul pictorialismului la întrebările definitorii pentru fotografie mi se pare puțin aberant.

    „Nu–i frumos ce e frumos, e frumos ce–mi place mie.”

    Fotografia și lumea de azi dacă îmi aduc bine aminte. Aș pune-o anexă manualului de la D3&co.

    „De ce nu? Adică este frumos să împarți cu alții. Pe de altă parte, societatea actuală, e adevărat, pune accentul pe sine și doar pe sine. Uite, dacă ai timp, îți recomand o carte. Nu e scumpă, nu e mare. Se cheamă Life Inc. și este încă de vînzare.”

    Promit că am să o citesc, e a doua oară când mi-o recomanzi deci sunt sigur că e ceva bun acolo. Altfel, de ce te-ai obosi?
    Dar mi-am mai pus o întrebare. Am ce împărți? Eu nu sunt Radu Drăgan, el deja inovează, dacă pot spune asta. Eu doar prezint niște lucruri care pentru mine sunt de bun simț. Deși și bunul simț mi se pare o exprimare vagă. Răspunsul unora a fost că am ce spune și că unele lucruri le-au fost de ajutor. Dar concurența mea sunt eu, astfel rareori sunt mulțumit.

    „Deși se pare că lucrează la fel de mult ca tine își alocă timp publicării.”

    Sunt nesimțit și leneș, lucrez și la asta.

    „Pentru că este foarte greu să accepți că stilul nu este ceva ce se poate descărca de pe net sau aplica cu un algoritm precis. Pentru că programele din 2011 știu să aplice și una și alta automat, iar să recompui ceva ia mult timp: să îți stabilești o viziune, să cauți o tehnică de ajuns de simplă încît să îți fie accesibilă și de ajuns de precisă pentru a te duce la rezultatele pe care l–ai văzut mental.

    Din nou, ce treabă ai cu indivizii care caută să facă impresia de artiști, dar, dacă se poate, fără efort? Ce ai avea de învățat de la ei?”

    O să sune amuzant, dar eu cred că poți învăța de la oricine. De la exemplele „așa nu” la cunoașterea unor tipologii cu care nu am avut contact. Adevărat, de la unii mai mult. Poate sunt naiv sau idiot, dar lasă-mă să cred asta, mă crezi că am nevoie pentru a funcționa?

    „E drept că abia mi–am început activitatea online și nu știu precis despre ce e vorba aici. Dar cum mergi în contra curentului pe Internet? Internetul este stratificat, clasificat, delimitat. Musulmanii nu sînt bine–veniți pe forumurile creștinilor fundamentaliști. Yoghinii nu sînt priviți bine decît de tagma naturiștilor, dar nu de toți. Un evreu care vrea să înțeleagă ce îi mișcă pe naziști este interzis pe un forum de legionari. Etc. Depre ce curent vorbești? Să nu faci confuzia cu faima iluzorie pentru că nu vei primi niciodată admirația audienței dacă nu te adresezi nișei corecte.”

    Faimă? 16 mm, răsărit, lacu și muntele. Saturație ++. Curentul e generalizarea stării de fapt. Mă bucură faptul că unu ca Radu Drăgan îmi spune că a fost de acord cu chestia X sau că e bine spusă, dar el nu învață nimic de la mine, procesul e invers.

    „Nici mie nu–mi place cehul. Nu am reușit să îi văd, să zicem, substanța. De cîte ori mă lovesc de el sau de soția lui văd șocul de dragul șocului. Da, sînt bine executate. Dar cam atît. Poate nu vibrez eu la temele lui. Și tipul chiar are un stil, asta da.”

    Saudek a fost un exemplu, doar pentru că îmi place mie. Important e ce urmează după și argumentul, nu m-am exprimat prea bine. Nu aș desconsidera pe cineva pentru că nu îi place X lucru. Dar trimiterile sunt inevitabil la cei din clubul criticului.

    „Propun o dezbatere publică. Între bloguri. Generalizată. Și interconectată.”

    Susțin ideea. Spune-mi dacă am înțeles-o bine, ceva similar modului în care pe youtube „vblogerii” (așa se scrie?) își răspund unul altuia, fiecare pe canalul său? Treaba asta se întâmplă pe blogurile tabloid am observat, dar pe cele foto mai rar. Mi-aș dori să dezvolți, cer iertare dacă am înțeles prost.

    „Pe vremea facultății am participat la o serie de discuții virtuale petrecute în jurul unui document .doc. Fiecare își alegea o culoare și se băga să completeze, să dezbată. Apoi documentul era trimis la toți participanții. Erau multe probleme tehnice de aici, dar și un plus de flexibilitate față de formatul rigid al unei liste de discuții.”

    Pe vremea facultății spiritele se încingeau tare mult. Dezavantajele și avantajele unui domeniu cu multe paradigme, studiat de obicei doar de pasionați sau nebuni. Nimeni nu era acolo pentru contul bancar.

Zi–mi de bine, sau exprimă–te după pofta inimii.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: