Oare sînt singurul care vede?

Mă gîndeam într-o dimineață dacă oamenii pot fi ca într-un basm: pur și simplu să nu poată să vadă ceva. Și povestea cu hainele împăratului pe care a ales-o Criticul Foto ca motto nu poate explica decît motivele politice pentru care unii oameni nu pot să vadă. Dar poți să le arăți ceva și să fie ca cei trecuți prin Camera 101: mintea va spune ochiului că nu vede bine și va ajusta imaginea. Înfricoșătoare perspectiva, dar, pînă acum, singura validă. Dacă aveți explicații posibile pentru acest fenomen, vă rog, să le treceți în comentarii.

Am citit la Iarovici (mulțumesc bibliotecii Criticului) că alb-negrul s-ar ocupa cu lumini și umbre. Tot la același autor am citit că în cazul peliculei color atenția este distrasă și de culori, de alegerea lor. În plus, alb-negrul pare să fie foarte popular printre practicanții fotografiei din România. Am cunoscut chiar persoane, ocazional educatori de fotografi, care să își pornească analiza oricărei fotografii color cu cuvintele „dar ai încercat să o faci alb-negru?”. Mint, era doar unul. Dar nu l-am văzut să deschidă cu alte cuvinte decît dacă știa că în dosar exista și o variantă desaturată. Așa că trebuia să fie alb-negru.

Apoi trebuia să fie portret. În cazul unei fotografii abstracte unul vede ceva și altul altceva. La fel și cu producțiile conceptuale aproape-simboliste la care interpretarea se poate duce pînă la limita imaginației privitorului. La portret omul ar trebui să vadă, să relaționeze cu modelul. Este o continuare a relației model-fotograf, privitorul situîndu-se în spatele fotografului, sau mai bine zis, a suprafeței excitate de fotoni.

Să exemplific: un portret așa și unul așa. Unul este făcut de un studio, nici nu știu cine este autorul. Celălalt este făcut de un autor care pretinde că ar vedea vreo lumină. Unul este pentru un actor popular. Unul este pentru un scriitor popular. Fiecare în țara lui și amîndoi considerați de slabă calitate de către cei anti și foarte interesanți de către cei pro. Este inutilă o dezbatere asupra calității celor doi dincolo de faptul că au fost modele pentru un fotograf. Amindoi au nasul strîmb. Amîndoi sînt după orice standard estetic urîți.

Doamnelor și domnilor iată-i pe modeli: Gad Elmaleh și Mircea Cărtărescu. Am ales pentru primul o imagine luată de pe net și făcută disponibilă online fără pretenții. Iar pentru al doilea am mers direct la sursa de vînzare de postere cu imaginea oficială reglată de autor.

Producția românească este plată. Plată. Autorul a simțit lipsa de substanță și a completat generos cu o ceață nedefinită. Nu am ochiul și experiența Criticului așa că nu pot să îmi dau seama dacă este abureală din sticlă sau din post-producție. Dar este multă. Este cam o treime din cadru. Și asta e mult cînd subiectul ocupă aproape tot cadrul. Este atît de multă încît afectează și trăsăturile modelului, bărbia fiind învăluită în acest neclar ciudat. Ciudat și suspect pentru că zona de neclar are o granulație mai pronunțată decît zonele de umbră cam de aceeași intensitate din zona de clar.

Mai mult, mă depășește nevoia prelucrării indiferent de originea sa analogică sau digitală. Adică nu avem de a face cu un model cu pretenții de frumusețe. Este urît. Dar nu din asta își face banii. Deci este un urît banal. Aș merge mai departe să zic că imaginea pare să fie ca un cadru pentru doi amanți. Modelul are ochii măriți prin acele catch lights. Nici nu știu dacă li se poate spune așa dată fiind mărimea exagereată. Dar iese o poză de iubită: ochii mai mari, nasul mai mic, părul ușor coafat și îngrijit. Artist? Nu văd. Rebel? Nu pare. Lumina este colosal de searbădă, aproape simetrică, cu mare grijă să facă o umbră mică pe buza de sus și să nu umbrească arcadele. Aș merge pînă acolo încît să zic că este vorba de un portret școlăresc, cam ce ar trebui să poată face orice elev plătitor la o școală de fotografie bucureșteană cu niște lumini de studio. Amputarea calotei craniene mi se pare sinistră. Cum autorul nu este unul din elevii începători de care ziceam aș merge pînă acolo încît să îi dau credit și să cred că avea o anume intenție cu această tăietură.

Pe orizontal portretul este simetric. Ucigător de simetric. Uniform. Și, din nou, plat.

Pe verticală apare, școlărește, regula treimilor. Asta ar fi cam singura explicație ne-morbidă care să explice decuparea unei bucăți relevante din capul unui individ care, se zice, ar lucra cu capul. Prin arhivele Criticului am văzut lucrări de aceeași factură: tîmplarul căruia nu i se vedeau mîinile și la ce lucra pentru că s-a considerat că privirea ar fi mai interesantă. Balerina cu măcar un membru amputat. Și multe altele. Și toate producții românești.

Revenind la teza cum că ar fi vorba de o poză în joacă între amanți: prin ce se remarcă un scriitor? Mîinile. Un clișeu rămas de pe vremea cînd romanele nu se dictau și după aia se dădeau la dactilografă să le corecteze gramatical. Capul. Alt clișeu rămas de pe vremea cînd hîrtia era scumpă și doar cei care stîrneau interesul vre-unui editor ajungeau să fie publicați. Ce alege fotograful pentru a reprezenta modelul? Ochii și gura. Dacă eram portretist, eu asta aș fi ales la fiecare prietenă.

Să fie totuși vorba de gură pentru că există și cărți audio în lectura scriitorului? Dacă da, de ce și ochii?

Ar mai fi ceva cînd e vorba de un intelectual: fruntea. Fruntea ar fi sediul gîndurilor, locul unde sînt generate. Se zice că cei cu fruntea lată ar fi mai prolifici în această direcție. Cei pe care i-am cunoscut eu aveau început de calviție. Modelul român se remarcă în această fotografie prin părul bine implantat, des. Fruntea? Fruntea este parțial tăiată, majoritar ascunsă de părul drăgut aranjat. Văzînd coama ondulată mă gîndesc la o liceancă plecată cu un amic ce o curtează de mai multă vreme. Sprîncenele urîte fac să se mai ducă din efectul ăsta.

240€ pentru asta? Fără ramă? Bravo! Nebun nu e cel care cere, ci cel care dă.

Să trecem, împreună, la cealaltă lucrare. Pentru că am avut șansa să văd de aproape cele două modele pot să vă asigur că, după mine, aceasta este mult mult mai urît. Adică românul este doar șters și cu o problemă de vorbire. Francezul este chiar urît. Un nas mare și strîmb. Ochi bulbucați. Urechi mari, clăpăuge și montate cam jos. Și, față de școlăriță, linia podoabei capilare cam dusă înspre ceafă. Nu mult, cît să îi dea personalitate. Altfel amîndoi sînt destul de des văzuți cu five o’clock shadow și prezintă cuta aia care încadrează buza de sus. Amîndoi au buza de sus puțin cam prea mare ceea ce face gura să pară mai jos decît este. Asta poate și din cauza nasului mare. Uite, ăsta ar fi un alt motiv pentru care este ilogică și sfidează bunul simț estetic încețoșarea bărbiei. Măcar dacă bărbia era mai pronunțată, mai conturată, ar fi compensat cît-de-cît cu spațiul prelung dintre nări și gură.

Pentru această poză autorul, de data asta anonim, alege un unghi curajos. Lasă poza frontală de buletin, refuză învechita formulă cu profil complet și alege să întoarcă modelul la o treime. Ce înseamnă asta? Că dacă frontal e așa și profil e așa, modelul se întoarce în jurul axei cam o treime între cele două. 30 de grade față de axul obiectivului.

Remarc o tăietură foarte curată deasupra capului și nu prin capul modelului. Mi se pare că e cam strîns spațiul acela, dar nu deranjază pentru că deja capul blends in cu decorul umbrit. Nasul, cu care nu ai ce face, devine interesant. I se dă o poziție prin care pare să vină în completarea linei obrazului, micșorîndul în același timp. Poate că fotograful din studioul francez a trișat. El nu a plecat de la premiza că el ar vedea nu-ș ce lumini în zare și s-a pus pe muncă să compenseze în planul real, departe de medicația artistului fotograf, neînțeles pe bani mulți în România. Pînă și haina, reverul, reiau linia obrazului în această compoziție.

Ziceam de lumini în paragraful de mai sus. Românul a venit cu două lumini simetrice de sus pentru a scoate umbra de sub năsucul școlăriței iubite și un lighean de lumină care umple jumătatea inferioară a ochilor exagerat deveniți negri. L-am întrebat pe Critic dacă mai sînt lumini în cadrul ăla și mi-a rîs. Așa că m-am dat bătut. La francez apar două lumini de fundal. Cele două ar putea juca rolul de lumină de contur pentru model, dar eu aș zice că mai erau două. Lumină puternică, difuză stînga sus de bază: luminează și reverul, umbra fiind o a patra oglindire a obrazului în acest portret. Dreapta jos o a doua, care să scoată umbrele deranjante: expresive după școala romănească de estetică.

Avem și în acest portret neclar. Dar nu este vorba de o bidinea grosolană care să acopere treimea inferioară. Ci complimentează iluminatul inspirat al figurii creind o diagonală. Cine a studiat mai mult decît regula treimilor: fotograful român profesionist se pare că nu poate să iasă din acele pătrate și dreptunghiuri, a aflat că se poate și o serie de linii diagonale. Și asta exemplifică acest portret. Cele două triunghiuri acoperind colțurile de stinga sus și dreapta jos sînt irelevante. Deci nu avem clar.

Astfel, întregul portret devine dinamic. Prin diagonala impusă de figură, prin diagonala impusă de acea zona de clar, prin unghiul figurii cu axa obiectivului.

Dar pe partea simbolica? Ochii sînt accentuați, dar se poate diferenția pupila de iris. Nu avem ochii ăia rotunzi și mari de bebeluș. Părul este bine pus în valoare fără buclițele alea infantile. Și, pentru cei care nu l-au văzut pe Gad, omul este creț natural. Actorul este cotat drept foarte inteligent, așa că fruntea este pusă în valoare. Și așa mai departe.

Nu aș zice că acest portret este unul excepțional. Are o execuție foarte curată și o concepție inspirată. Este vorba de un portret de prezentare, de portofoliu. Ceea ce cîțiva fotografi din centrul capitalei pretind pe sume frumușele că ar putea face pentru orice doritoare să se dezbrace languros în fața camerei. Mă voi ține tare pe poziții și voi lăsa Criticului plăcerea de a-i înfunda unul după altul. Nu dau nume și nu vreau să mă atace sau amenințe diverși, mai ales că mi-am dat și datele în public. Pentru cine vrea să facă investigații să caute cu ghidul străzilor studiouri din jur de strada Lipscani care fac portrete și portofolii. Nu cred că am văzut ceva interesant cale de cam un kilometru distanță, a studioului bineînțeles.

Acum, închei acest miniseminar zicîndu-vă că puteți să mergeți pe paginile comerciale ale celor două SRLuri să vedeți și alte producții. Cred că raportul de calitate se va menține constant. Voi ce părere aveți? Vă cer doar să fie argumentat ca replică a timpului consumat de mine să pun în cuvinte cele două descrieri, altfel reacții aproape instantanee. Nu știu, mie îmi merge repede. Poate e și din cauza unei baze de date mai restrînse. Îmi amintesc de un citat pe care mi l-a arătat Criticul: un fotograf bine cotat din București, încă în viață, susținea că petrece ore întregi în fața unei fotografii. Am crezut, date fiind statura mai mică și formatul corpolent cu burdihan, că era vorba de acea food photography. Dar nu, recitind nu se dădea nici un detaliu. Părea că pentru orice fotografie mai interesantă omul se va bloca într-o analiză nesfîrșită a cadrului. Am realizat că era vorba de o gogomănie: fotograful respectiv este chiar prolific și are și o viață socială bogată cu diverse ieșiri cu tineretul cu scopul declarat de a le promova diverse mărci.

PS: după minifurtuna despre digitalul plat în care am lezat fără să vreau trebuie să pun și un disclaimer: tot ce e aici îmi aparține și nu atribui nimănui nimic dincolo de cele două fotografii discutate care aparțin unor fotografi.

Etichetat

29 de gânduri despre „Oare sînt singurul care vede?

  1. N.V.: I-ai făcut lui Mircea Cărtărescu o poză extraordinară, în care esenţa lui, concentrată în privire, arde imaginea. Cum ai reuşit să-l faci să te privească astfel? Aş spune că este un om mai degrabă timid…
    C.B.: Fotografia aceea a fost o întîmplare, pentru că n-am avut timp să relaţionez cu Mircea Cărtărescu atît cît aş fi vrut. A ajuns celebră, el a scris şi în Jurnal despre ea. Uneori poţi face fotografii bune şi din noroc. Portretul a fost o comandă de la Humanitas, am tras doar un film şi fotografia aceea a fost excelentă. După cîţiva ani i-am fotografiat pe el, pe soţia lui şi pe băiatul lor în parc. Atunci am făcut nişte fotografii mult mai sincere cu el. Sînt foarte bucuros că fotografia aceea a ajuns un fel de icon în panoplia fotografiilor făcute lui Cărtărescu şi faptul că el a menţionat-o în Jurnalul său m-a măgulit foarte tare. Spunea că se uita în lumina de la lift şi avea o faţă foarte obosită, cu ochii aceia arzători ca în celebra fotografie bumbuţiană.

    http://atelier.liternet.ro/articol/9004/Nadine-Vladescu-Cosmin-Bumbut/Fotografia-este-o-lupta-cu-temerile-tale.html

    • bayazidb spune:

      Drăguț. Nu pare, dar așa o fi.

    • Cred că Bumbutz funcţionează după principiul „clientul să fie mulţumit” şi cam atât. Clientul e fericit că are montată pe birou, în ramă Ikea, o fotografie bumbuţiană. De exemplu: http://www.bumbutz.ro/journal/2011/9/monica-macovei-bucuresti-2011 Apoi Bumbutz va veni cu erate prin interviuri şi ne va povesti cum că Monica Macovei tocmai se grăbea să prindă avionul spre Parlamentul European iar el nu a avut timp s-o fotografieze cu noul Fujifilm X100 decât între două claxoane, atunci când doamna europarlamentar scotea maşina din parcare. Iar Monica Macovei îl va pomeni în autobiografie. Şi aşa am mai întors o filă de istorie.

      Nu ştiu ce cu ce aparat a fost făcută această bumbuţiană, doar am presupus citindu-i recenzia: http://www.f64.ro/articles/Fujifilm_X100-Un_review_de_Cosmin_Bumbut.html

    • bayazidb spune:

      Dar asta redeschide the can of worms. Pentru că unii își doresc aberația. Ei spun minții ce să spună ochiului pentru ca toate să fie în armonie. Sînt de acord că dacă ești conștient că lucrarea este slabă să te disculpi. Mi se pare un act normal. Eu nu aș face-o, dar nu înseamnă că aș aprecia-o mai puțin cînd cineva ar face-o. Pe de altă parte, chiar și cu disclaimer autorul se consideră că a făcut ceva bine gîndit. Dacă X zice că a tras niște cadre pentru că era plătit și omul se grăbea, mai e loc de profunzime?

      În plus, din limitata mea experiență în culisele fotografiei pe bani, graba asta și presiunea doar umflă o gogomănie. Văzusem la Strobist portretul unui general de Pentagon făcut pe bune în condiții de acum sau niciodată. La ce am văuzut eu este cursa obișnuită ca fiecare să se dea pre ocupat. Da. În acel moment precis nu se poate. Nu contest. Dar se pot revedea chiar în aceeași seară pentru a relua mai în liniște scena. Modelul nu propune pentru că tocmai a fost prins într-un moment fericit cînd poate să dovedească: cineva l-a sunat pe bune, nu doar stă cu telefonul la ureche. Iar fotograful este prins între prelucrarea pozelor de la ultima nuntă și o bere cu prietenii. Și, din aproape în aproape, trece termenul publicării așa că ce sens mai are?

      În plus, fotografia aceea nu are valoarea de fotografie. Are valoarea de certificat. Eu am brandul de fotograf exceptional. Și tu ai brandul de altceva excepțional. E ca un contract de cesiune: cele două branduri se asociază.

      E altceva ce-mi pute rău. Adică 1. esti un artist recunoscut 2. tu recunosti ca stai bine cu banii 3. nu ai public nici o suferință, credit neplătit 4. recunoști că e o problemă cu lucrarea ta, dar faci dansul autoerotic al situatiei si zici ca date fiind conditiile a trebuit sa predai ceva 5. mergi si mai departe cu magaria si anunți că ai ceva mult mai bun în tolbă de la altă sesiune.

      Însumăm cele 5 facts și ce ne dă? Că poza proastă este la vînzare și poza bună nu a înlocuit-o pe cea proastă pe raft.

    • Criticul Foto spune:

      Din ce am ajuns să îl văd de aproape Cosmin Bumbuț are înăuntru o fetiță foarte speriată, dar care urlă după atenție. Atîta vreme cît este primadonă, atîta vreme cît este pe val e bine. Nu există clienți, lumini, F64, Andrei Pandele sau ce mai i se atribuie. Vrea cu intensitate să fie plăcut, să fie apreciat. Fotografia era o cale facilă. Pentru Conservator și performanța pe care și-o dorea era cu 20 de ani prea bătrîn cînd a ajuns la București. Pentru Rock Star e prea fragil. șamd.

    • Criticul Foto spune:

      A! Și uitasem. Ăsta este nivelul maxim al României. Dacă ar fi fost mai jos și Cosmin Bumbuț s-ar fi mulțumit cu mai multe erori de cadraj și expunere. Nu știu cît mai mult poate, dar sigur nu s-ar fi obosit atîta dacă se putea să fie primadonă cu mai puțin.

    • Criticul Foto spune:

      Hahaha. Cam arde imaginea. Cu „ligheanele” lui Bayazid.

  2. jarpefoc spune:

    Ma uit la fotografia cu Cartarescu si ma sperii. Imi repungna Ochii aceia cu „ligheanul” alb , ochi de mort -viu imi creeaza o impresie stranie. As zice Hanibal Lechter….Sau de ce nu, ar merge la o reclama cu Dracula.

    Imi place Gad-eu nu il gasesc urat, il gasesc foarte misto- i-am vazut aproape toate filmele.

    Am fost in studioul Harcourt, locul unde Gad si multi ,multi altii au fost fotografiati . Folosesc exclusiv lampi Fresnel dupa scheme aproape clasice si da, stiu sa puna in valoare subiectul . Pozitia „frontala” este destul de rara la ei. Nu fac „arta” cu orice pret , amputand sau schilodind pe cineva doar pentru ca e „la moda”.

    P.S. Nu cred ca esti singurul care „vede”…Doar ca din nefericire unii care vedeau acuma nu mai vad. Pentru ca unii le-au inchis ochii.

    • bayazidb spune:

      Singurul care vede…

      Nu sînt în nici un caz. Este doar o încercare de a provoca. Nu îmi place metoda Criticului cu băgatul cu nasul în propriile excremente. Cred că și-o merită toți cei care și-au luat scatoalce de la Critic și cam atît. Dar sînt puține reacții. Și aici nu este un jurnal. Un jurnal ar trebui să fie privat. E o încercare de a întoarce cumva situația. Eu nu voi da nume. Și voi încerca pe cît posibil să scriu mai curat, dar deja am creat confuzie printr-o exprimare clară mie la prima citire. Și mă lupt și cu WordPress care refuză să îmi publice articolele cînd sînt programate.

      Comentam tot aici că am fost șocat să văd că doar 20% din cei care au accesat articolul au mers să vadă despre ce imagini este vorba. Dacă acesta este nivelul, eu mă voi retrage.

    • Criticul Foto spune:

      Mulțumesc. Oare de ce nu am parte de mai mulți cititori de talia dvs? Care să contribuie cu informații pertinente și la obiect.

      Eu nu știam de existența acestui studio. Bayazid mi-a dat să văd portofoliul lor de pe site. Încă o dată mulțumesc pentru intervenție.

  3. Vladimir C. spune:

    Sunt multe explicații pentru Camera 101. Adaptare (supraviețuirea organismului și sacrificarea unor părți pentru binele întregului), influențele sociale în cazul percepției (vezi seturile perceptive, mai ales partea despre schimbarea lor), tendința sistemului psihic spre echilibru (în camera 101 se folosește stresul) iar multe dintre ele sunt sub larga umbrelă a condiționării Pavlovniene. Mai departe poți merge la Bernays și urmașii lui. Sunt foarte multe de spus dar până la urmă, nu prea știm niciodată nimic.

    În rest, mulțumesc pentru analiză, e cu adevărat instructivă. Diferența ar trebui să apară și fără să cunoști prea multă fotografie sau portretistică (pentru mine e evidentă, chiar înainte să intru în detaliile care compun întregul). Dar în camera 101 comparațiile se fac altfel.

    Acum realizez că poate tu nu cereai explicații pentru cei din 101. De ce nu strigă unu că împăratul e gol? Poate o fi responsabilitatea difuză. S-a studiat la Stanford și prin alte încăperi prăfuite. Un exemplu pe care l-am citit pe aici, am vrut să comentez ceva dar am pierdut șirul în timp (sau am comentat). În autobuz, un bătrân e agresat de un hoț. Bătut. Nimeni nu intervine, nimeni nu spune nimic. Primul instinct ar fi să spunem frica, dar nu este așa. Se pare că, dacă ar fi trei oameni, agresorul, agresatul și încă cineva, șansele ca cel din urmă să intervină ar fi mult mai mari. În autobuz, în grup, responsabilitatea individuală se fragmentează și se dispersează în masă. Grupul și conștiința de grup devin conducătorii responsabili de ghidarea acțiunilor indivizilor, lucru care explică și cele scrise de Gustave Le Bon. Sunt cam multe de scris și sunt destul de sigur că sit-ul de față nu este unul de psihologie socială sau poate Criticul Foto este un experiment? Uite că la asta nu m-am gândit când am scris articolul

    • bayazidb spune:

      Ar trebui să citești Life Inc. Nu e scumpă, nu e stufoasă.

    • bayazidb spune:

      De cum văd eu situația Criticul Foto a făcut o tentativă de trezire prin șoc. Eu încerc să animez și nu să supăr. Dar îl admir pe omul ăsta pentru că a rezistat atîta. Eu deja am dubii.

      Să dau un exemplu: sînt cam o cincime din cei care au citit comparația între cele două care au dat click să vadă pozele. Numărul este constant. Deși WordPress nu prea dă detalii presupun că toți cei care s-au dus să vadă un portret l-au văzut și pe celălalt. Poate mai sînt și unii care au revenit pe pagină ca să vadă comentariile. Dar chiar forțînd nota ajung la jumătate din cei care au citit comentariile mele nu au văzut cele două fotografii. Hai să merg mai departe și să presupun că toată lumea are întipărită în memorie imaginea lui Cărtărescu. Dar Gad are mai multe portrete reușite.

      Vroiam să pornesc niște campanii online pentru antrenarea spiritelor în fotografie. Pentru că se produce deja mult. Se produce deja prost. Deci e loc de mai bine. Dacă fiecare cadru ar fi un cadru mai bun decît cel dinainte și nu un cadru ulterior celui dinainte? Cînd văd numerele date de wordpress cu articolul ăsta îi dau dreptate criticului: vor cancanuri. Și vor un lider. Eu nu rezist scrutinului, nu „produc” nimic. Iar Criticul își vrea viața privată.

    • Criticul Foto spune:

      Camera 101 de la BBC. Ședințe lungi și imbecile. De partid. Omul nu a fost de ajuns de vizionar să simtă potențialul de spectacol vorbit. Adică ședințe la care participă milioane, toți cu leucoplast pe gură.

  4. - spune:

    Inteleg ce zici cu platitudinea, dar o prefer unei poze de frizerie

    • bayazidb spune:

      Doar pentru că este alb-negru?

    • - spune:

      Nu, findca postura si iluminarea sunt similare pozelor din frizerii. Eleganta si bine realizata pentru ce s-a dorit, dar functionala si atat. Nu ma face curios sa aflu cine e omul ala. Poza cu Cartarescu, desi plata (si contrastul e mai scazut), are un ceva al ei ce o scoate din rand. E mai sofisticata si are poveste.

    • bayazidb spune:

      Ok. Sofisticată și cu poveste. Singura poveste văzută de mine a fost cea cu amanții și infirmată crud de citatul dat de primul comentariu. Asta ar presupune că stilul zis spartan, zis realist și zis utilitar al filmelor românești recente bate un Malick sau un Bigas Luna. E și ăsta un punct de vedere.

    • Criticul Foto spune:

      Vrei să zici glam. Dar e ca și cu „pozarii de nunți”. Trebuie să muști. E! Cu asta defilăm.

    • Criticul Foto spune:

      M-am mai gîndit la ceea ce ai scris. Și din ce mă gîndesc mi se pare mai urît gestul. Bine, evident că ai dreptul la o opinie. Și nu exclud că poate să fie o opinie mai informată decît musiu Bayazid. Dar mie îmi place punerea în context. Sau ceea ce numesc plebeii ofticați că-și iau nuiele la popou’ gol scoatere din context.

      Zici poză de frizerie. Eu zic publicitară. Tu zici că urangutanul ăla care iubește femeile în 150 de pagini are un ceva, are pe „vino-ncoa”. Biiine. Eu mă gindesc la rafturile de revista Cinema la care am avut acces. Floarea culturii populare, a vedetismelor și a glam-ului românesc cale de zeci de ani. Dinu Lazăr este între producătorii operetelor în culori. Și îmi amintesc la fel de bine cînd am dat peste niste Vogue din aceeași perioadă. Hai nu Vogue. Paris Match. Paparazzi. Fotoreporteri gata să faca poza și să o șteargă înapoi în gaura lor. Poze pe stradă, poze pe apucate. De la revista Cinema la Paris Match este un întreg univers de parcurs. Este Piful comunist față în față cu Caietele de Cinema ale Noului Val (respectele mele pentru Caramfil Jr SINGURUL care are destulă cultură de acasă să nu fie de acord cu denumirea de Noul Val cinematografic românesc). Și vrei să compari ce se poate în materie de portretistică pe bandă rulantă, nu neg, cu Cooperativa Arta Plastică, colț cu Cooperativa Nevăzătorilor care au rămas fără piața de perii de cînd cu importurile din China? Uau.

  5. da_mparate@yahoo.com spune:

    daca fotograful e multumit de rezultat si clientul e fericit atat de mult incat sa o si publice, pe tine, care nici macar nu il citesti pe beneficiar ce te freaca duda ce si cum? A, s-a luat si pe tine un pic de scarba pentru fotograf? Nu cred ca pozarul a vrut sa multumeasca si pe altcineva decat pe beneficiar si pe el insusi. Ca o vinde cu x euro – e fix problema lui, si tu va trebui sa inveti sa o inghiti si pe asta – toata.

    • bayazidb spune:

      Un talent de un prost gust îngrețoșant pentru orice mai sus decît o minte foarte simplă. Dar bineînțeles cum mintea este foarte simplă în general nu deranjaza în conversație. Mai mult, mintea simplă nu are de ce să se limiteze și să fie mai puțin superioară altor culturi, sisteme de gîndire, etc.

      Am înțeles că m-am exprimat rău în cazul articolului lui Vladimir C. Dar comentariu ăsta denota imbecilitate. Clientul este poate un individ lipsit de orice fel de pregătire culturală: un șoarec de școală, liceu, pe unde a predat pînă l-au prins banii. Fotograful este un oportunist care pozează în ce dă bine la ora punerii în cadru. Și o armată de orbeți decide că asta este o lucrare deosebită. Se pune problema pe multe pagini că de la cadraj pînă la iluminare s-au făcut niște alegeri proaste care pot foarte bine să fi scăzut valoarea estetică a fotografiei potențiale, a ceea ce se putea la acel moment. Și atunci mintea simplă trebuie să intervină cu observații despre altceva.

      Și să te ferească cine vrei tu să pici în capcană și să încerci să îi explici idiotului ceva. Nu de alta, dar, după ce va avea un lanț de remarci la fel de din altă parte, te va privi candid în ochi și va veni cu bomba „și atunci de ce ziceai că…”.

      Și ca să fac pasul în prăpastie de dragul celorlalți care ar putea face greșala să îți acorde atenție: 1. Nu e o problemă să fie pozarul mulțumit: cam toate nunțile decurg așa. 2. Nu e o problemă că clientul este mulțumit: acesta este scopul economiei capitaliste cel care plătește să fie satisfăcut de ceea ce obține. 3. Nu e o problemă dacă clientul distribuie poza peste tot: doar a plătit 4. Nu e o problemă dacă fotograful introduce caricatura la secțiunea de portrete de la concursul Fotografia Anului organizat de AAFR: dacă contractul semnat îi mai permite asta.

      Dar 5. Să ieși la rampă să vorbești despre cum vezi lumina și să publici așa ceva! 6. Să continui să se asociezi cu un produs de care și tu te dezici și să dai referințe despre viața ta privată, cum stai cu copilul în loc să arăți un proiect care să se ridice la nivelul egoului și slavei tale. 7. Să vină unul-altul care să caute cu argumente economice, mistice, sau ce le-o mai veni la indemină cum de bietul calfă este atacat pe nedrept și încă cîteva, astea sînt nescuzabile și neonorabile.

      Am scris că îl apreciez pentru prețul pe care îl cere pentru o hîrtie pe care eu o consider fără valoare pe partea tipărită. Și atunci vine idiotul să îți explice cum trebuie să te afecteze, cum e invidia, și altele pe măsura minții slabe. Sincer, cred că e invers. Că există un Philip-Lorca diCorcia care vinde un portret înseriat cu 10.000$! Și asta îi termină la ficat pînă să dea în ciroză pe idolii minților slabe. Pentru că fotograful din poveste este o curvă care nu refuză decît pe bază de preț, niciodată pe motiv de subiect, model sau vre-un alt ideal înalt. Și maxim la cît a putut să producă pe aceeași piață newyorkeză de fotografie cu PLdC, dar adus pe pile de către Stat a fost la cîteva sute de dolari.

      Ceea ce mă duce la concluzia acestui răspuns: unii români sînt atît de mici în gîndire și țeluri că nu realizează că proiectează propriile metehne interlocutorului. Pe tine te doare de bani. Dacă te durea că nu ai noroc la femei ai fi încheiat argumentația capitalistă cu un „și ce te supără că ei au fost amanți”? Cum zice Criticul: Pfui!

    • Ha ha ha ha ha ha ha ha ha ha ha ha ha ha ha. Multumesc ma baiazide. Ha ha ha. Nu credeam ca in 2011 mai exista atata naivitate si conceptul de globen artistic. Ha ha ha ha ha. Banii n-aduce fericirea, si interneaza-te naibii, ca personalitatea multipla nu mai e la moda, de dinainte de 1900 cand R.L. Stevenson a dat coltul. Mersi oricum de lectie ma – cat iti datorez? Sau iti ajung aia cinj’ de mii ? M-ai ghicit amice, m-ai ghicit.

    • bayazidb spune:

      Îți mulțumesc cît se poate de sincer. Credeam că articolul pe care tocmai îl finalizasem este prea dur. Dar Criticul avea dreptate: nu meritați mai mult decît troaca în care trăiți. Acum am remarcat că îmi ironizezi numele. Asta este ceva urît cînd vine de la Criticul Foto și se referă la idolii voștri. Invers e amuzant și de bon ton, nu-i așa?

      Nu mă vei crede, dar nu o scriu cu răutate: o nație de microcefali care poate la un răspuns lung și argumentat să producă două linii de interjecții, cîteva dezacorduri artistice pentru a sublinia superioritatea unui intelect care poate să facă dezacorduri cînd vrea și nu ca liderii nației ăsteia care le fac independent de voința și cultura lor, și aruncatul în valuri a problemei cu banii.

      Am cunoscut nații care refuză să vorbească deschis despre bani chiar și la angajare. Românii sînt 20 de milioane de anti-manele care vorbesc de… poți să ghicești? De bani. Și de dușmani. Întregul univers care se rezumă la meschinăreli: cît dai, cît face, cît ai auzit că se dă, cît ai dat pentru examenul ăla, cît ai dat pentru postul ăla, cîti bani ai la tine că nu te voi invita decît ca să mă vezi mîncînd o pizza. Dușmanii care invidiază succesul pentru bani. Care trebuie să accepte că idolul lor face niște sume de invidiat pentru orice om sărac din India, din Arabia Saudiă, din Haiti. Care vor jigni un medic sau un ospătar fără discernămînt că au bani așa că să facă cum îi zic de parcă le-ar fi slugă și nu un alt om, ca ei, care prestează un serviciu. Chinezii au inventat cerneala, sumerienii au inventat scrisul. Românii au inventat stiloul care era de 20 de ani patentat în Statele Unite.

      Am citit volume întregi despre fatalitatea românilor. Fatalitate? De mici copii sînt educați de mame că ar fi avut tezaur mare. Dar l-au cerut rușilor? Poate ca nici nu există. Dar există micimea românilor. Finlandezii s-au bătut cu rușii și au cîștigat. Românii s-au bătut cu rușii cît au fost nemții să îi țină de mînă. Și cînd au văzut ce e aia război i-au trădat pe nemți ca să îi îmbrățiseze pe ruși. Dar cînd au venit rușii și-au reînceput intrigile meschine și au început să zică de ruși vrute și nevrute. Au spus că au fost invadați deși rușii nu reușeau să avanseze printr-o țară fără drumuri de ajuns de repede pe cît erau rugați. După aia e america. După aia e Uniunea Europeană. Mereu e ceva. Și asta le dă puterea de înțelegere ca să judece ce se întîmplă în Iran.

      Cînd vorbim de alte nații, oamenii se rușinează cînd li se spune că sînt bădărani. Românii o poartă ca pe un grad de onoare. Ei au făcut țara să fie cum este și nu Ceaușescu, Stalin, sau Carol. Se poate ceva mai dezgustător decît o nație care cînd află de neajunsurile sale în loc să le corecteze mai rău le confirmă?

      Da, sînt și oameni altfel. Criticul Foto este unul. Și îl respect pentru ceea ce este. Cînd toți pun excrementele pe tapet și după aia se arată cu degetele maro unul pe altul și după aia rîd isteric fără să le mai pese de miasmele pe care le inhalează, Criticul Foto a decis că se pot spăla rufele în familie. Nu a făcut un site cu un semn mare de „aici ciumați” pentru ca alții să știe să se ferească, ci a făcut un site în română ca să îi educe pe români. Și pentru asta primește jigniri constante și amenințări. Mă întreb, oare nu trebuie bătută ușa în cuie și dat foc la casa în care oamenii nu știu ce e acela un veceu?

    • Criticul Foto spune:

      Ai avut o șansă unică cu Bayazid. Eu șterg comentarii pentru mai puțin. Adio.

  6. baiazid zicea in articolul de prezentare
    „Motiv pentru care o să public:
    filmulețe amuzante;
    comentarii din punctul meu de vedere;
    niște posibile campanii pentru organizarea fotografiei pe plan local.”
    Schimba userul criticule ca nu mai stii care cine esti ce cum. Si daca e de injurat – nu cred ca meriti efortul. Amenintari ? Cred ca te supraevaluezi. Legat de dezacorduri – da click pe numele cu care comentez si o sa te lamuresti. Nu te crede cu trei perechi de oo doar fiindca publici sub 2 pseudonime slabe – stii cum e – dumnezeu nu bate cu bota – sau allah; zi-i cum vrei – acelasi personaj imaginar .
    Si da – voi face misto de orice nume imaginar sau prieten inexistent de-al criticului. In ceea ce priveste inchisul oamenilor in camere si perpelitul la foc mic – cred ca au fost altii mai cu spor.
    Ca sa nu mai comentez si la articolul cu rromanii – vezi ca lui dinu lazar ii place sa scrie rromanela – cand se refera la romania – ia si tu niste lectii, ca sunt ferm convins ca moaca criticului este asemanatoare cu cea a broscoiului.

    • bayazidb spune:

      Deci Criticul Foto încetează să mai fie Vladimir C și devine Bayazid B. Oare cine o să mai fie dacă eu mă retrag? Nu pot completa decît nație fără realizări care s-a învățat atît de tare cu portretul liderului pe perete că nu poate concepe cînd cineva nu își publică poza.

    • Criticul Foto spune:

      Nu. E un semn că lumea te place. Prostovanul tocmai te ruga în felul lui să mai contribui. Nu de alta, dar dacă te retragi acum ar însemna că tu ești eu. Și atunci cine sînt eu?

  7. Cosmin Bumbut spune:

    Florine, brindusel, doar de data asta, poza cu Cartarescu are o singura lumina, e trasa pe film a/n cu tilt/shift. Ca sa nu te mai chinui cu analize complicate de imagine la care nu te pricepi. Poti sa-mi bati la usa sa-ti arat negativul daca te tin nadragii.

Zi–mi de bine, sau exprimă–te după pofta inimii.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: