Aparatul foto: accesoriu la modă

Este de bon ton să ai un aparat foto. Ceva mărișor. Iar arta fiței este tocmai cît de mare trebuie să fie aparatul și cum se asortează. Bineînțeles că orice manelist (individ demn de dispreț, fără vreo legătură cu manelele, în vocabularul comun) are cameră pe telefonul mobil. Deh, și nemaneliștii au și ei cameră pe telefonul mobil. Dar dacă nu este ceva demn de jurnalism cetățenesc (gen aia cu mașinile sport încălecate pe Magheru) unul de talia viitor Bumbuț nu va scoate ceva care să nu aibă teleobiectiv vizibil.

De la vîrsta la care nu se mai plimbă cu părinții pînă la ingineri și arhitecți încărunțiti toți cară ceva de gît, sau, mai rar, pe umăr. Acel ceva nu trebuie să fie mare, doar toată lumea știe că subiecții pozelor furate se sperie de aparate mari, dar trebuie să fie totuși cît un Smena cel puțin! Acum, pe lîngă muzeele de fiță o să vedeți dudui cu nădragi hipi și cu aparate pe film. Probabil nu au film, dar mai contează? Bate cerceii pictați manual luați din tîrg de la alta care nu s-a mai spălat pe cap de un an. Prin parcuri și alte locații cu păsăret (porumbei, pescăruși, etc.) apar fete și băieți efeminați de vîrstă preuniversitară care din banii de buzunar nu își permit încă dimensiunea ideală de aparat și trebuie să care ceva gen Nikon D40. Dacă sînt și ronduri amenajate de primării și echipate cu flori colorate o să apară și domni între două vîrste și doamne al căror soț încuiat nu înțelege importanța unui hard disc plin cu poze aproape identice de flori în prim plan (autorii zic că e macro, atenție!). Dincolo de asta sînt ceva mai variați. Adică la Junii Brașovului o să fie toți cu mic-cu mare, iar la festivalul sex shopurilor o să fie în special cursanți foto băieți șî bărbați și mai rar cîte o femeiușcă urîtă care a venit doar să le disprețuiască pe fetele impure.

Citisem la Dinu Lazăr că Sony Nex are un ISO atît de impresionant că încă puțin și făcea poze cu capacul pus pe obiectiv. Din păcate, asiaticii nu sînt atît de inteligenți încît să răspundă nevoii unui aparat care să pozeze și în spatele fotografului.

Etichetat

4 gânduri despre „Aparatul foto: accesoriu la modă

  1. morpheus spune:

    Aparatul foto a devenit un accesoriu social. Face parte din viața ăstora de își trăiesc viața mai mult în fața tastaturii. Trăiesc într-un mediu virtual și sunt rupți de realitate. Sterili.
    Au nevoie să își demonstreze lor și prietenilor că totuși sunt ființe în carne și oase, trăiesc pe planeta asta, respiră, mănâncă, se plimbă. Fotografia a devenit singura lor dovadă că există.
    De exemplu nu sunt în stare să călătorească împlinindu-se spiritual. Călătoria e golită de sentimente, nu lasă niciun fel de urme în conștiință. Nu înțeleg mare lucru din ceea ce se întâmplă în jur. Repară aceasta făcând mii de poze, încercând să demontreze cu ceva ce aduce veridicitate persoanei lor.
    Este o supapă, un fel de debușeu sau hai să îi spunem un strigăt disperat al unor generații incapabile să își găsească un drum și este o explicație destul de simplă pentru explozia fenomenului numit fotografie.

    Unii dintre fotografi sunt depășiți. Pur și simplu depășiți. Nu au putut trece pragul noii ere, nu s-au adaptat la noile unelte. Au petrecut ceva ani în era filmului. Aproape că empatizau cu aparatul pentru că din el scoteau ceva palpabil, filmul. Îl puteau mânui, mirosi, manipula, după developare vedeau fără niciun instrument fotograma, chiar dacă era un negativ. Vezi nostalgicii…
    Astăzi, dintr-un digital nu scoți nimic. Un card opac, în care există o matrice electronică cu circuite aflate în două stări: o stare simbolizează 0, o stare simbolizează 1. O înșiruire de biți pe care nu o vezi, nu o simți, iar 99% dintre fotografi nu înțeleg nimic. Ce dracu, eu am făcut o poză, unde naiba este ?
    Mașina a preluat conducerea. Aparatul mecanic era o simplă unealtă în mâinile omului. Acum este invers…

    Nu cred că poți face artă amestecând inteligența umană cu inteligența artificială. Creația artistică este cea mai profundă formă de manifestare a inteligenței umane. Omul a creat folosind unelte simple, o daltă, un creion, o pensulă, o vioară… Unelte primitive, subordonate total omului, incapabile de a crea ceva fără o mânuire corespunzătoare. Și perfecțiunea venea după mii de ore de muncă. Uneori niciodată.
    Crezi că un babuin nu ar putea face fotografii fantastice cu un aparat de ultima ora, setat fireste pe automat ? Sunt sigur că ar face-o si pe semi, cu puțin antrenament care are la bază ceva banane.
    Avansul tehnologic al aparatelor îi face pe majoritatea să fie superficiali. Inteligența artificială le creează falsa impresie că aparatul știe despre ce este vorba. Se bazează pe el chiar și atunci când este de luat o hotărâre fundamentală, felul în care expui. A mai rămas ca aparatul să facă singur încadrarea. Și probabil mulți au impresia că aparatul o și face. Și mulți rezolvă problema alergând după cât mai mulți megapixeli. Am auzit cu urechile mele treaba asta, de mii de ori. Putem face încadrarea după aceea…

    Un fotograf bun face abstracție de ce fel de aparat ține în mână. Face abstracție de ce obiective are la dispoziție. Și face o treabă bună cu orice. Trece cu ușurință de la film la digital pentru că nu îi pasă decât de bucata de hârtie de la finalul poveștii.
    Pentru că nu acordă niciun fel de valoare aparatului și știe cu siguranță că totul depinde de sensibilitatea sa, de viziune și de visele sale.

    • Criticul Foto spune:

      Aparatul foto a devenit un accesoriu social. Face parte din viața ăstora de își trăiesc viața mai mult în fața tastaturii. Trăiesc într-un mediu virtual și sunt rupți de realitate. Sterili.

      O corecție. Dacă trăiesc virtual și socialul lor este virtual. Nu au nevoie de obiecte materiale pentru asta.

      Din ce scrii ar însemna că, deși trăiesc virtual, totuși mai au nevoie de socializare. Dacă au nevoie de socializare au nevoie și de societate și de acțiunile implicite. Adică pot să fie și educați. Și dacă pot fi educați pot să ajungă să creeze ceva. Adică nu sînt sterili. Chiar dacă viața pe care o duc acum ar indica asta.

      Au nevoie să își demonstreze lor și prietenilor că totuși sunt ființe în carne și oase, trăiesc pe planeta asta, respiră, mănâncă, se plimbă. Fotografia a devenit singura lor dovadă că există.

      Este excelent! Atîta vreme cît au nevoia asta ei pot să răstoarne orice ordine socială sau culturală doresc. Cu condiția să devină membrii activi.

      De exemplu nu sunt în stare să călătorească împlinindu-se spiritual. Călătoria e golită de sentimente, nu lasă niciun fel de urme în conștiință. Nu înțeleg mare lucru din ceea ce se întâmplă în jur. Repară aceasta făcând mii de poze, încercând să demontreze cu ceva ce aduce veridicitate persoanei lor.

      Nu toate călătoriile sînt de ordin spiritual. Pot să fie și intelectual, aici e vorba de turismul practicat la nivel de secol 17 sau 18. Și poate să fie pentru extragerea de plăcere. Deocamdată, ce se practică în secolul 21, nu are nici o finalitate. Sau dacă are este fie de a achizitiona temporar o serie de servitori (cu cît mai exotici posibil) sau, mai rău, de a-și realiza propria emisiune TV fetiș. Cum pînă și banul a devenit o religie, mă voi ține departe de apele tulburi ale spiritualului. Iar, despre plăceri, de gustibus non est disputandum. Rămîne intelectul și aspectul cultural. Și acestea două sînt imposibil de separat. Și sînt practicate și recomandate. De exemplu volumul „Al treilea călător” de Zully Mustafa, sau, mai recent, Radu Drăgan care merge mai departe de descrierea observațiilor și propune „Investește în tine”. Deci semnele sînt.

      Cît despre torentul de poze cred că vor sa aducă, iluzoriu, o a treia dimensiune vieții virtuale. După atîta interacție în lumea omuleților bidimensionali de pe ecran, un castel de vederi poate duce departe.

      Este o supapă, un fel de debușeu sau hai să îi spunem un strigăt disperat al unor generații incapabile să își găsească un drum și este o explicație destul de simplă pentru explozia fenomenului numit fotografie.

      Așa că de ce să nu îi ajutăm? Începutul e greu. Unii se vor lupta pentru a menține ceea ce interpretează ei a fi fără schimbare, deși și lumea lor constantă este destul de neconstantă. Sînt pentru respectarea dorințelor: dacă nu vrea și nu vrea – fie! Dar între ei sînt unii gata să își lase ceea ce fac și să meargă spre altceva. Doar că nu mai știu să existe acel altceva.

      Unii dintre fotografi sunt depășiți. Pur și simplu depășiți. Nu au putut trece pragul noii ere, nu s-au adaptat la noile unelte. Au petrecut ceva ani în era filmului. Aproape că empatizau cu aparatul pentru că din el scoteau ceva palpabil, filmul. Îl puteau mânui, mirosi, manipula, după developare vedeau fără niciun instrument fotograma, chiar dacă era un negativ. Vezi nostalgicii…

      Nu există unelte noi recent!

      • Markerul permanent este o pensulă cu rezervor de vopsea.

      • Acrilul este o vopsea cu niște proprietăți mai speciale, dar ca funcțiune nu este cu nimic diferită de pigmentul pe bază de gălbenuș de ou.

      • Aparatul foto digital este o cutie care încearcă să mimeze aparatul foto original. Care la rîndul lui încerca să mimeze un alt aparat folosit de pictori la reproduceri. Ce aducea nou aparatul foto convențional era memoria. Ce aduce nou aparatul digital este suprafața refolosibilă. Dacă vrei este inversul scutecelor care înainte se refoloseau, acum sînt de unică folosință.

      • Photoshop în sensul de prelucrare RAW este o alegere scumpă și nefericită. Dar înlocuiește compact aparatura de developare și mărire. E drept că s-au inversat niște coordonate: într-un caz expui pentru umbră în altul pentru lumini. Dar restul nu că este la fel, este conceput să mimeze procedurile vechi.

      • Photoshop sau Illustrator în sensul de creație digitală și ilustrație înlocuiesc și se chinuie din greu pentru a mima unelte care deja existau. De exemplu airbrush, în România era vrăjitorie, în „vest” era ceva folosit de artiștii stradali. Apropo de uitările astea colective am informații cum că înainte de venirea rușilor airbrushul era cunoscut și folosit în România.

      Cît despre fetișul de a pipăi celuloidul, ei bine, încep să mă îndoiesc profund de asta. Indivizi ca Dinu Lazăr care se bat cu cărămida în piept de cum și-au riscat ei viața cu chimicale dau dovadă de grosolănie sau ignoranță față de acest proces. Nu exclud că au asistat pe cineva sau că au stricat niște role din lipsă de ajutor, dar asta nu îi face cunoscători. Din fericire, HCB a demonstrat că nu ai nevoie să știi nimic despre ce urmează dupa clic dacă poți să faci o selecție riguroasă a rezultatelor. Chiar și mitul riscatului vieții cu cobra chimică am aflat că era opțional. Cam toate cărțile care se află dincolo de prelucrarea pe WC a negativului, cel puțin din cele pe care le-am parcurs subliniază nevoia aerisirii laboratorului. Ba chiar mai mult! Am găsit și diagrame despre cum să poziționezi sursele de aer relativ la masa de lucru. Că șobolanii jucau ruleta trăgînd aerul cu vapori toxici în spatele laborantului, ei bine, îi privește.

      Astăzi, dintr-un digital nu scoți nimic. Un card opac, în care există o matrice electronică cu circuite aflate în două stări: o stare simbolizează 0, o stare simbolizează 1. O înșiruire de biți pe care nu o vezi, nu o simți, iar 99% dintre fotografi nu înțeleg nimic. Ce dracu, eu am făcut o poză, unde naiba este ?

      Nici nu trebuie să simți. Este un container și atît. Dar trebuie să îți fie clar ce ai văzut și ce vrei să arăti. Acolo e cheia expunerii corecte.

      Nu înțeleg nimic pentru că le lipsește cultura. Pentru că sînt bezmetici. Pentru că nu cunosc nici tehnica, dar nici nu au idee de ceea ce vor să facă. Oprește-l la un moment dat pe unul cu aparatul la ochi și întreabă-l ce vrea să pozeze. O să te ia de paznic. Explică-i că scopul nu este să-l oprești, ci să te informezi. O să îți arate ceva in the general direction în care poza și cam atît. Vezi lupta mea cu exprimarea clară. Gigi pozează Maricica sub scula calului lui Mihai Viteazu. Pefect. Tu, ca privitor, ai propria opinie despre ce trebuie cadrat. Maricica are și ea o părere, nu neapărat legată de ceea ce se pozează cum ar fi: oare mă va lua de nevastă? Gigi, însă, nu are idee. Vrea ceva cu Maricica. Vrea statuia. Simte că Maricica e cheia pentru a descrie cît de impozantă este scula calului, dar nu o poate formula în cuvinte. Simte umorul situației și ar vrea să facă o poză la fel de apreciată ca cele pe care le are stocate în My Pictures sau în folderul de Funny de pe Facebook. Va bălmăji ceva. Dar nu are nici cea mai vagă idee. Și va trage niște cadre la fel de nebuloase cu mintea pe care o are în acel moment. O! Cîte care cu două sau mai multe poze clar delimitate am văzut pînă acum de la români!

      Sau mai scurt: simțămintele sînt înainte de clic și nu după. După poate să fie, cel mult, un proces intelectual de selecție, eventual un mic retuș. Și, în acest caz, nu mă refer retuș în sensul de Photoshop și Dave Hill ci chiar și o recadrare pentru a pune în valoare punctele de interes mai bine.

      Mașina a preluat conducerea. Aparatul mecanic era o simplă unealtă în mâinile omului. Acum este invers…

      Clișeu. Nu are cum. Dacă sînt gata să-ți dau dreptate în cazul GPS-ului, cu aparatul foto nu pot. Există aparate autonome cu niște suporți umani care le plimbă pînă la punctul de interes. Mă gîndesc aici la fotojurnaliști, chiar și remarcabilii de la Jurnalul. Este cînd un aparat biologic deplasează un aparat nebiologic, pentru ca al doilea să se poată concentra pe achiziția de imagine și să nu se preocupe de algoritmii legați de deplasare. Dar nici aici masina nu conduce. Aparatul rămîne aparatul. Iar bipedul este un vehicol. De condus conduce redactorul șef sau cei de la resurse umane care l-au angajat pe prost și îi dau solda cînd vine vremea să și-o primească.

      Nu cred că poți face artă amestecând inteligența umană cu inteligența artificială. Creația artistică este cea mai profundă formă de manifestare a inteligenței umane. Omul a creat folosind unelte simple, o daltă, un creion, o pensulă, o vioară… Unelte primitive, subordonate total omului, incapabile de a crea ceva fără o mânuire corespunzătoare. Și perfecțiunea venea după mii de ore de muncă. Uneori niciodată.

      Dar nu este chiar o inteligență artificială, chiar dacă i se spune așa! Dacă vrei, aparatul și-a cîștigat independența prin imbecilitatea manipulatorului. Și voi face aici referință la ironia lui Dinu Lazăr. Cretinul predică informații luate de pe Internet cu să aveți controlul să faceți și să dregeți, dar cînd vine momentul își arată puțulica îmbufnată și declară cu nonșalanță că procesul automat de conversie a culorii este cel mai bun.

      Mai mult, sînt indivizi atît de tari încît pot să învețe să se muleze pe expunerea automată și să poată scoate ceva interesant.

      Crezi că un babuin nu ar putea face fotografii fantastice cu un aparat de ultima ora, setat fireste pe automat ? Sunt sigur că ar face-o si pe semi, cu puțin antrenament care are la bază ceva banane.

      Asta dovedește eliberarea aparatului de sub voința purtătorului. Nu controlul. Controlul ar însemna să îi transmită purtătorului unde să se ducă. Deocamdată nici zoomul nu îl mișcă singur, ci doar focusul.

      Avansul tehnologic al aparatelor îi face pe majoritatea să fie superficiali. Inteligența artificială le creează falsa impresie că aparatul știe despre ce este vorba. Se bazează pe el chiar și atunci când este de luat o hotărâre fundamentală, felul în care expui. A mai rămas ca aparatul să facă singur încadrarea. Și probabil mulți au impresia că aparatul o și face. Și mulți rezolvă problema alergând după cât mai mulți megapixeli. Am auzit cu urechile mele treaba asta, de mii de ori. Putem face încadrarea după aceea…

      Clișeu. Este lenea. Este confortul. Este că azi poți ajunge atît de ușor să fii gratulat, fie și doar pentru cîteva minute. În 1870 riscai să te trezești cu „ce e prostia asta?” cînd veneai cu magnificul tău peisaj expus 4 ore. Azi îl pui pe blogul înfrățit cu ceilalți cursanți și se vor împărți felicitările mai generos ca mărțișoarele la profesoare! Clișeul ăsta ar fi ca și cum ai demonstra că lumea face mai des caca din cauză că hîrtia igienică este mai moale și nu rupe fundul ca aia cu bucăți de lemn de la comuniști. Cînd, de fapt, este tentația mîncării și accesibilitatea ei. Unde înainte trebuia să te trezești să dai la porc, trebuia să ai grijă de el, trebuia să îl tai, trebuia să îl pregătești și trebuia să-ți ajungă cîteva luni, azi te duci la magazin și iei. Și la fiecare kilogram de carne de la porc mai ingerezi și încă un kilogram de proteină de alte origini. De unde și caca mult.

      Un fotograf bun face abstracție de ce fel de aparat ține în mână. Face abstracție de ce obiective are la dispoziție. Și face o treabă bună cu orice. Trece cu ușurință de la film la digital pentru că nu îi pasă decât de bucata de hârtie de la finalul poveștii.

      Asta se predă în prima zi a cursului. Și cum la noi tradiția este că trebuie să trimiți copilul cu lecția învățată, se știe de dinainte de a intra la curs. Ce mi se pare foarte interesant de studiat este de ce, după toate astea, tot aparatul și obiectivul contează.

      Pentru că nu acordă niciun fel de valoare aparatului și știe cu siguranță că totul depinde de sensibilitatea sa, de viziune și de visele sale.

      De acord.

  2. morpheus spune:

    Sunt oameni până la urmă. Au nevoi materiale, chiar dacă viața socială este mai mult virtuală. Aparatul foto devine fetiș până la urmă.

    Nu, nu cred că vor să fie educați. Ca să accepți să fii educat trebuie să ai curaj și să te confrunți cu provocări diverse. Adică să fii dispus să ți-o iei în barbă de multe ori. Internetul le creează falsa impresie că se pot autoeduca, fără niciun risc și fără niciun efort semnificativ. De exemplu ușurința cu care primesc răspunsul folosind un motor de căutare îi face să renunțe la lupta de a învăța, de a cerceta. De cele mai multe ori aleg primul răspuns sau cel mult primele 3-4 oferite de motorul de căutare, chiar dacă acolo sunt numai aberații. Am de-a face destul de des cu elevi și studenți și majoritatea au acest profil și se comportă exact cum îți spun.
    Mă refeream la toate categoriile de călătorii, inclusiv cele de ordin intelectual. Sunt semne, dar doar atât.

    Rămân la părerea că aparatele îi conduc pe cei mai mulți. Nu este un clișeu, pentru că nimeni nu acceptă să recunoască asta. Din ce am constatat până acum marea majoritate nu citesc nici manualul. Aceasta înseamnă că au o încredere totală în ceea ce face sau poate face scula.

    De acord :) lene + confort = superficialitate. „Deocamdată nici zoomul nu îl mișcă singur, ci doar focusul”. Și asta e o formă de control, mai fină, imperceptibilă și care te aruncă pe o pistă falsă. Nu mă mai deplasez eu pentru că aparatul are un zoom. Deși știi clar care sunt diferențele de plastică și dinamică a imaginii dintre cele două situații: a face fotografia mutându-ți tu fundul (cu aparat cu tot) mai în față sau mai în spate sau de a face o transfocare din același punct de stație.

    „Asta se predă în prima zi a cursului. Și cum la noi tradiția este că trebuie să trimiți copilul cu lecția învățată, se știe de dinainte de a intra la curs. Ce mi se pare foarte interesant de studiat este de ce, după toate astea, tot aparatul și obiectivul contează.”

    Pentru că profesorii sau lectorii, atunci când afirmă acest lucru, sunt neconvingători. Pentru că majoritatea dintre nici ei nu cred asta. O spun doar așa ca să pară mai interesanți și misterioși.

    În general ești idealist și te bazezi probabil pe faptul că ai avut sau ai câțiva prieteni/colegi destupați la minte.
    Rămân sceptic. Îmi povestea cineva – un observator rece, obiectiv – de întâlnirea de la Vama veche, a ălora cu marele atelier de fotografie vama sub lumini de oscar. În viața lui nu a văzut o adunătură mai mare de bășini și fițe la un loc. Cu din ăștia vrei tu să defilezi?

    • Criticul Foto spune:

      Sunt oameni până la urmă. Au nevoi materiale, chiar dacă viața socială este mai mult virtuală. Aparatul foto devine fetiș până la urmă.

      Dacă practici despicarea firului în patru ai dreptate. Sînt nevoi materiale și nevoi imateriale, spirituale, intelectuale, șamd. Dar fii serios! Românii de care vorbesc sînt departe de nevoile de bază. Au mîncare, au locuință, au aparatură, au casa părinților, eventual și casa bunicilor după ani de natalitate dirijată în care tot boul crede că se încurajau nașterile și pe din dos mai toți au 1–2 copii. Sau, mai bine zis, susțin că nu au nevoi materiale palpabile. Că vor un Maybach, dar dacă se poate să se recunoască despre ei că sînt niște domni – ceva ce nici Becali nu a reușit și pare din rezultate băiat mai de ispravă decît corporatiștii cu vise de fotografie.

      Deci pot să îl facă fetiș în timpul liber, la fel cum pot să renunțe la ceea ce fac acum și să se dedice visului lor dacă nu mănîncă rahat.

      Nu, nu cred că vor să fie educați. Ca să accepți să fii educat trebuie să ai curaj și să te confrunți cu provocări diverse. Adică să fii dispus să ți-o iei în barbă de multe ori. Internetul le creează falsa impresie că se pot autoeduca, fără niciun risc și fără niciun efort semnificativ. De exemplu ușurința cu care primesc răspunsul folosind un motor de căutare îi face să renunțe la lupta de a învăța, de a cerceta. De cele mai multe ori aleg primul răspuns sau cel mult primele 3-4 oferite de motorul de căutare, chiar dacă acolo sunt numai aberații. Am de-a face destul de des cu elevi și studenți și majoritatea au acest profil și se comportă exact cum îți spun.

      Oho! Vor! Își doresc imens! Dar să nu doară nici măcar prima dată. Pentru că au fost atît de tare aduși de toți pe drumul ăsta, cu biciul cu belciugul în nas, cu ce s-a crezut de cuviință că deja ei nu știu altă cale. Iar ca să îți faci curaj să sari în gol trebuie mult mult mai mult decît să îi arăți curu’ lui Dinu Lazăr. Cu Cosmin Bumbuț e discutabil.

      Așa că, dacă există terenul, de ce nu se manifestă nimic? Pentru că mai nimeni nu vrea să îi ajute. Ba mai mult! Vor să le ia și banii. Și atunci oamenii aceștia au devenit pretențioși. Măcar dacă dau banul să le și placă partenerul. Nu discut aici de gusturi și de alegerea partenerului ideal.

      Să îi luăm pe rînd pînă mă plictisesc în nici o ordine anume:

      • madam Trestioreanu. Tanti dacă nu e plătită în avans și cu chitanță nu acceptă audiență. Așa artistă este că fără facturier ea nu tratează. Duse sînt zilele cînd îl prindeai pe Eminescu la o terasă, cînd pentru o cană de vin te învăța iambii! Mă îndoiesc că ar avea cine știe ce de predat dincolo de Sorin Onișor. Nu discut opera aici.

      • Cosmin Bumbuț. Ăsta vrea să le ia banii pentru reviste proaste, pentru portrete cu Cărtărescu, șamd. Curva asta și-a făcut socoteală că why not cut the middle man și s-a pus să-și facă revistă proprie. Și la fiecare două întrebări amenință că dacă nu își scoate banii își ia jucăriile de colecție și pleacă. Putea să facă o revistă pentru americani și să o traducă pentru români. Acolo ar fi fost și ceva bani. Dar e mai drăguț să vii cu o revistă la preț de carte.

      • Dinu Lazăr. El rareori ia banii direct. El ia comision. Și vinde orice. De la obiective pînă la biciclete. Nu l-a chemat nimeni să facă emisiune de bucătăreală la televizor că ați fi aflat că are calități și la asta. Cînd e vorba de „cursanți” toți prietenii lui sînt pe bani, de parcă oamenii ăia ar fi avut vreo obligație să-i compenseze lui viața prost planificată.

      • Stefan Toth. Pînă la AAFR nici nu auzisem de el. De la Corneliu am aflat că ar fi calificat la distanță. Irelevant dacă e competent sau nu aici. El vrea să readucă vremurile bune pe cînd trăiau alții. El dă medalii și păstrează banii. Și cum nu are Monetăria statului pe mînă, medaliile lui sînt pe hîrtie velină. Deocamdată ia cotizații în avans. Că dacă va ajunge să trăiască 400 de ani sigur va face el ceva bun. Nici nu și-ar pune problema că poate audiența nu planifică 250 de ani pe dializă.

      • Feri Vaida. Nu știe nici cît să-și scape lui viața. Dar ține cursuri. Și poate să certifice tuturor că nu el ia toți banii, că trebuie să îi împartă și cu alții. Și ce ar fi atîta de dat? Cafea?

      • Mihai Moiceanu. Dă peisaje frumoase, nu zic nu. Dar nu în ce produce el, ci pe drumurile pe care îi duce el pe învățăcei.

      • șamd

      Am rămas să văd doar la televizor poveștile cu bătrînul chinez care face un om din tînărul karateka. Așa e de mare e nevoia de a-i trage pe sfoară pe oameni că s-au tot făcut afaceri. Muzeul Țăranului Român, Fundația Calea Victoriei șamd. Vin niște unii, care nu dau semne să fi citit o carte de la un cap la altu’ pe tema pe care o predau și (surpriză!) predau. Parcă la Tango să fie o ofertă mai răsărită, că la arte plastice e vax.

      Și întorcîndu-mă la ceea ce ai zis tu. Vor. De cîte ori sînt între ei vor mult, dar anarhic. Pentru că de la învățătoarea aia care avea catalog și pentru mărțișoare, trecînd pe la profesoara de română care își închipuia că ce i-au spus ei pe cînd era studentă e axiomatic, ajungînd la facultate: nimeni nu a dat doi bani pe ei. Vă mai amintiți cum era tratat țiganul din clasă ai cărui părinți nu cotizau la pușculita cadrelor didactice? Și după aia vine cîte un copil de securist să explice el cu teorii din epoca victoriană cum abandonul școlar ar fi cumva vina ălora care renunță.

      Nu știu să învețe. Nu știu să ceară. Nu știu să sintetizeze infromația. Am cunoscut destui care au făcut frondă, care au sfidat și au și performat. Care au trecut de sistem și au acum ce povesti, dar să nu uiți niciodată că părinții lor își permiteau asta! Unii nu aveau părinți care să își permită vizite la director sau meditații cu unul sau altul și atunci chiar părinții i-au presat în continuare.

      Mi se pare, sincer, un gest oribil ce faceți (o fac și eu acum) cum veniți cu aere și le refuzați și șansa asta. Există internet. Există forumuri. Există parcuri. Încă e vreme bună. Chiar și pentru cel care se pune să predea e un excelent exercițiu să-și structureze informația cumva. Unul e prins cu un proiect anume. Unul e în depresie. Unul tocmai și-a găsit iubirea vieții. Dar chiar așa toți?

      Ba mai rău, unii au și pretenția să fie apreciați de niște necunoscuți. Dacă ar avea propriul club ar suna altfel. Dar nu din ăla de făcut bani gen Bucureștiul meu drag. Vă asigur că senzația este cu totul alta cînd cineva care nu era de acord cu ce ai făcut înțelege în sfîrșit. Cu cel care înțelege din prima este un risc să o facă din politețe, dar acesta e sincer întotdeauna.

      Mă refeream la toate categoriile de călătorii, inclusiv cele de ordin intelectual. Sunt semne, dar doar atât.

      Pune pe un site: mă sui în mașină și conduc pînă la…cine vrea să mă însoțească? Și le faci o excursie culturală. Dacă apreciază e bine. Dacă nu, măcar știi că nu te-ai plictisit pe drum. Toate orașele mari au ajuns orașe de singuratici. Huhurezi, papagali și alte zburătoare care se duc undeva și după aia accelerează prin noapte să prindă verdele de parcă i-ar aștepta ceva acasă, altceva decît drumul de a doua zi la serviciu. Și cu toate astea nu se fac gesturile astea mici.

      Rămân la părerea că aparatele îi conduc pe cei mai mulți. Nu este un clișeu, pentru că nimeni nu acceptă să recunoască asta. Din ce am constatat până acum marea majoritate nu citesc nici manualul. Aceasta înseamnă că au o încredere totală în ceea ce face sau poate face scula.

      E un clișeu. Nu îmi ies pozele bine. Îmi trebuie un alt aparat. Ce-mi recomanzi? Chiar ieri a trebuit să răspund unui email privat pe tema asta. Omul era bine intenționat, dar aparatul nu face față. O dată ce te ridici peste nivelul ăsta și ești mulțumit cu aparatura pe care o ai, cazi foarte ușor în capcana acestui clișeu. Mai departe, mai jos.

      De acord :) lene + confort = superficialitate. „Deocamdată nici zoomul nu îl mișcă singur, ci doar focusul”. Și asta e o formă de control, mai fină, imperceptibilă și care te aruncă pe o pistă falsă. Nu mă mai deplasez eu pentru că aparatul are un zoom. Deși știi clar care sunt diferențele de plastică și dinamică a imaginii dintre cele două situații: a face fotografia mutându-ți tu fundul (cu aparat cu tot) mai în față sau mai în spate sau de a face o transfocare din același punct de stație.

      Nu este control. Pentru că nu aparatul decide că nu are de gînd să-și riste carcasa lustruită și să urce pe pietrele alea pentru o vedere mai bună. Este cel care ține aparatul. Nu este aparatul care consideră coborîrea în valea aia riscantă. Este cel care ține aparatul. Nu este aparatul care consideră că oamenii aceia cu piele mai închisă la culoare sînt periculoși și ar putea să-i fure acumulatorii. Este Vlad Eftenie. Șamd.

      Hai să ne întoarcem la ceea ce consider eu ca fiind eronat în discursul tău. Ei nu știu diferențele. Ei cred că le știu și atît. La naiba! Nu știu un curs la noi care să nu predea că distanța focală mare comprimă distanțele și distanța focală mică expandează distanțele. Și o știu. Și o cred. Și dovada că nu li s-a explicat niciodată este că ei cred cu o tărie mistică în aceste așa-zise adevăruri. Curvele alea penale care predau pe la facultăți sau cursuri neacreditate turuie toți placa cu verticală = instabilitate, orizontală = stabilitate, oblică = dinamism cu atît mai amplificat cu cît unghiul se apropie de 45 de grade. Dar nu am auzit să rupă poze cînd nu se înțelege asta cum făceau mămicile grijulii ca să arate caietele „de curat”.

      Pentru că profesorii sau lectorii, atunci când afirmă acest lucru, sunt neconvingători. Pentru că majoritatea dintre nici ei nu cred asta. O spun doar așa ca să pară mai interesanți și misterioși.

      M-am decis! Sînt educatori. Că asta pretind că fac: educă. Că au grad, că nu au, că sînt titulari, că sînt suplinitori, dracu’ să-i pieptăne! Sînt neconvingători ca nu au ce căuta acolo. O fi Ilfoveanu talentat. O fi talentat de la spatele lu’ tac-su. Nu mă interesează. Ca educator e nul – i-am văzut ani la rîndul absolvenții. Este un dobitoc! Este un cretin! Dar și aura de predat la arte e tentantă.

      În general ești idealist și te bazezi probabil pe faptul că ai avut sau ai câțiva prieteni/colegi destupați la minte.

      Toți au. Mai puțini cei care nu au avut părinți să îi ducă la clasa aia bună. Dar aceștia au alte probleme ca să se dea pe net sau să facă pe artiștii.

      Rămân sceptic. Îmi povestea cineva – un observator rece, obiectiv – de întâlnirea de la Vama veche, a ălora cu marele atelier de fotografie vama sub lumini de oscar. În viața lui nu a văzut o adunătură mai mare de bășini și fițe la un loc. Cu din ăștia vrei tu să defilezi?

      Hahahaha

      Ironia face să fi mers în Vama Veche pe cînd se duceau ăia la popou’ gol și erau substanțe controlate vehiculate deschis. Viața lui Florin Piersic Junior: Sex, Drugs and Rock’n’Roll. Între timp am aflat că îți trebuie o legitimație de a fi clujan ca să te poți duce acolo. Și alte misticisme. Toate de la „vamaioți”. Timpul a trecut. Și-a băgat codița Mircea Toma. A făcut o afacere bună și a adus mașini scumpe și tocuri pe acolo. Lumea a făcut bani și el și-a luat cota. Acum e cul să-i dai cu flegma în chelie, dar pe cînd pornea Save Vama Veche jegul ăla era așa mișto că putea să scuipe oamenii care îl puseseră la masă. O dată cu Stuf Stock s-a schimbat lumea. Ultima dată cînd am fost pe acolo m-am întîlnit în microbuz cu o figură cunoscută. Am întrebat de lume. Unii mergeau în Croația. Unii în Grecia. Unii în Turcia. Care încotro.

      Dar să lăsam vremurile apuse! Ce găsesc la prima căutare: unul care își zice setter ca la cîine. Probabil miroase bine. Zice el:

      A fost o manifestare de exceptie, care s-a nascut ad-hoc, si care a luat fiinta datorita unor inimosi, Catalin si Andreea Rudolf, cei ce nu s-au zgarcit sa bage mana adanc in buzunar si sa ofere iubitorilor de fotografie, un workshop gratuit, invitand sa verniseze pentru ei si pentru iubitorii de arta din Vama Veche, fie ei si pasageri prin zona, nume cunoscute sau mai putzin cunoscute in fotografia contemporana, Vlad Eftenie, cu o dizertatie de exceptie, Anca Cernovschi, altfel de cat mi-o inchipuiam, dar deosebita, Cosmin Someshan, expansiv si cu o colectie de fotografii 3D cu care ne-a delectat, Andrei Zincenco, cu amintirile lui din Maroc si nu numai, multumesc pentru dedicatie!, Cristina Tinta, o mare absenta dar prezenta pe simeze, Florin Ghioca cu experienta sa de fotgraf in zone de conflict, un fel de Robert Capa autohton, care a facut un lucru senzatzional, i-a imbract pe „necredinciosi” in tzinuta unui fotoreporter de razboi si i-a invitat sa faca 30 de minute de fotografii pe plaja incinsa la 35C…cu 20kg de echipament pe ei, ne-am convins ca nu este usor, felicitari Florin!

      Ăștia cu nume de ren sînt prietenii lui Lazăr. Citeam cum se scăpaseră pe ei de încîntare ucenicii de la Uzinele Dales prin blogurile personale cînd i-a dus la sediul firmei, că să nu care bieții oameni atîta aparatură pîna la Uzine. Dacă mai jos aflăm că 4K este sponsor, în primul paragraf aflăm că patronii nu și-au făcut reclamă ci au scos bani pentru mucea.

      1. Vlad Eftenie. Client mai vechi. Sigur google te poate ajuta cu detalii

      2. Anca Cernoschi. Probabil a venit cu sutien de l-a impresionat așa tare pe cățelul nostru. La fel ca mai sus.

      3. Cred că și Someșan ăsta are ceva.

      4. Cristina Tinta nu a venit, deci nu contează.

      5. Florin Ghioca? Google o să-ți zică mai multe.

      Despre Floin Ghioca, aș aprecia dacă cineva mi-ar da o legătură spre o poză superbă pe care am văzut-o mai demult cu el. Papagalul este cu tot echipamentul de circ descris mai sus. Și cară un obiectiv Canon mare alb. A naibii potriveală! Dacă era negru s-ar fi încins rău, acolo, pe pietre. Și în spatele lui este un tip în cămașă și cu un rangefinder minuscul. O! Aș aprecia și mai mult dacă cineva mi l-ar putea identifica pe acela!

      Greul l-au dus lectorii si echipa din backstage, oameni de mare tzinuta si daruire pentru bunul mers al evenimentului, Luca Achim, un dirijor a tot ce inseamna IT pe linie de foto si PS, omul bun la toate si fara de care nimic nu merge si fara de care am fi stat cu mainile in san asteptandu-l, Catalin Savulescu, spumos si cu un rafinat simtz al umorului, critic de nadejde pentru evaluarea candidatilor, Cosmin Someshan, expansiv si riguros, pregatit pana in dintzi pentru a darui din cunostintle sale cursantilor, Cristian Crisbasan, un cavaler medieval al nudurilor de calitate, a dezbracat de inhibitzii pana si pe cei mai pudici dintre participantzi, bravo maestre!

      Crisbășan și restul au cam fost vizați pe aici. Crezi că poți să găsești dacă era vre-unul la „de bine”?

      La sectiunea NUD, fetele au fost sarea si piperul sectiunii, multumim Corinei si Andreei, pentru prestatia lor de exceptie, ajutand fotografii sa se dezlantuie, sa le stimuleze imaginatia si creativitatea, sa le alunge inhibitziile si sa le creeze premisele executarii unor fotografii deosebite. Atmosfera a fost grozava, Cristian Crisbasan la mare inaltzime, a tinut ca de obicei un discurs despre nud, a pastorit sectiunea cu mare pricepere si ca un mare maestru a ajutat participantii sa se exprime fotografic…feliciatri tuturor!

      De domnișoarele cu prestația nu știu. Și nu cred că fac obiectul scrierilor ăstora.

      Ce zici? Cu ăștia defilez?

Zi–mi de bine, sau exprimă–te după pofta inimii.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: